25 Aprilie 2007 – De ce inainteaza Bucurestii spre Nord ? O explicatie istorica


Există, deopotrivă cu alte tradiţii negative ce definesc Bucureştii , şi una ce îi este, ca să zic aşa, con-substanţială deşi astăzi atît de atenuată încît aproape că nici nu se mai întrevede măcar. Dar „în anterior“ aceasta arăta însemnătate şi atîrnă greu în echilibrele vieţii curente, pe intervale destul de diferite, inclusiv de azi pe mîine. Căci ipoteza Bucureştilor ca o creaţie otomană, ce ar fi decis Capitala în apropiere de raiale şi la îndemîna Paşei de la Giurgiu ori de la Vidin, nu se poate exclude şi chiar apare cu o anumită vigoare. Turcul hain dar „vecin“, căci nu devenise de-a dreptul ocupant altfel decît la vreme de război, ar fi socotit, deci, Dominionul de la nord de Dunăre că s-ar afla în spaţiul lui de intervenţie, fiind, în cele din urmă, un Protectorat condus de o Stăpînire încuviinţată ce se înlătură cu usurinta atunci cînd nu mai convine. Ideea fiind, la drept vorbind, pragmatică şi fără nici un grad de complicaţie, evidenţiindu-se numaidecît prin urmări după cîteva episoade neîntîmplătoare, ar rezulta că localnicul, mai înstărit ori ” prostime”, s-ar feri de năvălitor şi de jaf, după obiceiul vechi, fugind şi ascunzîndu-se la o parte de vremurile fără noroc. Astfel încît, în faţa prăpădului ce vine de la Miazăzi, omul locului fuge către Miazănoapte, în pădure, mlaştină şi pe cale de libertate către alte regiuni , ori, cîteodată, s-ar aşeza temporar, apoi statornic, în partea de unde nu vine inamicul.
Schema are un grad de plauzibil. Să ne închipuim, deci, poporenii de tot felul, rîndaşi, agricultori şi meseriaşi, mică negustorime şi popi, luînd drumul bejeniei scurte, fugind în neorînduială din mahalale de lîngă Barieră peste cîmpurile cu sămănături şi plante nu prea înalte, trecînd poduri de buşteni si locuri de „caramidarii „(care sunt azi „marile sanctuare” ce se vand cu preturi halucinante ) spre a se pune la adăpost pe lîngă drumul Braşovului ori în pădurile ce mărginesc Calea Tîrgoviştei, în mijloc de codru, unde fac tabără şi colibe din lemn subţire, acoperite vara cu vreasc şi frunziş. Sînt retrageri cu caracter universal care se produc îndeobşte în regiuni cu neagregare îndelungată care produc o mecanică socială de regresiuni şi recuceriri, şi, prin chiar aceste mişcări, aduc obiceiuri, căi repetate şi soluţii ce se definesc în stereotip. Stereotipul devine un mod de viaţă şi ar da, în cele din urmă, explicaţia istorică, cînd aceste scheme se păstrează şi trec de episoadele intamplatoare . Apar, bineînţeles, şi reprezentările colective, valori de imaginar ce nici măcar nu îşi mai găsesc cuvinte spre a se motiva epic reacţiunea ce devine tipar şi canon, asemeni migraţiei cu un grad oarecare de periodicitate. Astfel Sudul expus, „deschis“ către Balkani, fără altă putinţă de a împiedica pe năvălitor decît bariera administraţiei de oraş, devine, deodată, un loc de incertitudine, hazard şi tainică primejdie, un spaţiu de provizorat ce îşi traduce fricile inclusiv în greaua agregare socială. „Viitura“ parcă s-ar fi stabilit mai cu hotărîre pe drumul Giurgiului, unde un fel de „curte a miracolelor“ – de un posibil baroc pestrit si sud-american – ar fi fost posibilă deşi nu se documentează. Nu astfel se înfăţişează Nordul pădurar, lacustru şi mai izbitor păzit, unde şi construcţia pare mai trainică iar omul – ceva mai senin deşi nici un fel de seninătate absolută n-ar fi de presimţit în acest oraş atins de maladia spaimei de Necredincios. Indiferent dacă spaţiul de protecţie este doar iluzie şi arareori doar se confirmă, rămîne şi se transmite în psihologia mulţimilor, ca un reziduu ce nu se înlătură, sentimentul soluţiei de scăpare fie şi temporară.

Reclame

24 Aprilie 2007 – De ce inainteaza Bucurestii spre Nord ? Zece explicatii posibile

1. Cateva preliminarii

Pe la începutul anilor ’ 20, cînd , fără a se prevedea sistematic şi nici calcula consecinţa , Bucureştii începură să capete înfăţişarea agregată ce am putea-o denumi „oraşul clasic“, se observară cîteva îndemnări ce abia mai tîrzîu îşi arătară o semnificaţie fiind insa socotite pe atunci a ilustra întîmplătorul pur. Oraşul vechi, boieresc, ce îşi mai îndreptase reaua aşezare in cateva randuri , îşi primi substanţa pozitivă ce-i aduse închegări şi , în doar cîţiva ani , acolo unde înainte fuseseră maidane, funduri de curţi şi uliţe trase cu sfoara pe cîmp încă semănat şi producător, se aşezară case de toată mîna, îndeobşte pentru o familie cu oarecare lărgime, creînd adaosuri şi un fel de Bucureşti interior si ” de completare” , ce se observase a fi de trebuinţă . O anumită rotonditate ideală păru că se atinge astfel , urmînd a se gîndi vreodată cu o armonie ce ar fi pornit de aici. Însă asemeni unei picături de apă în echilibru fragil, ce se mişcă la o cît de imperceptibilă lipsă de netezime perfectă a suprafeţei unde se statorniceşte, în doar cîţiva ani se întrevăzu că rotundul nădăjduit se modificase şi nu dădea semne că s-ar opri : întîi, Regele aşeză , la o vreme, între lanuri de porumb , pe malul Gîrlei fără nume din Băneasa (mărginită mai tîrziu de o stradă ce se chema cu acest nume nou, neconţinutistic, adică ” strada Gîrlei ” ), un număr de ţărani care , primind un petec de pămînt, îşi ridicară garduri, bordeie şi cîte o casă mai mărişoară cladita din paiantă sau vălătuci. Apăru astfel un cătun , anonim şi el , si destul de incoerent dar locuit. Cam tot la acea vreme , mai „în oraş“ dar nicidecum „între case“, se schiţase un „parc“ de reşedinţe ceva mai înstărite decît „locuinţele ieftine“ de aiurea dar vădit mai modeste decît cele din Parcul Bonaparte astfel incat în doar cîţiva ani, Parcul Jianu (ce se cheamă azi „Cartierul Primăverii“) apăruse deja; dar era, la drept vorbind, ” afară din oraş „. Privit de-aici, din ceea ce se cheamă azi „Piaţa Aviatorilor“, bulevardul ce se închide prin Arcul de Triumf se înfăţişa într-un mod straniu, ca o şosea fără rost între vaste şi pustii terenuri fără nici o urmă de activitate umană . Dar mai încolo, aproape de aeroportul pe care, pe la 1920, îl crease George Valentin Bibescu, se dăduse poruncă de la Stăpînire ca să se înalţe un palat pentru Lupeasca , pe care G. M. Cantacuzino îl făcu în mijlocul unui parc . Peste doar cîţiva ani, aici se va aşeza cu reşedinţa Mareşalul Antonescu. Dar alături, nu prea departe, şoseaua de obicei pustie ce ducea către Ploieşti abia dacă se mai vedea prin pădurile încă profunde ce rămăseseră din Codrul Vlăsiei.
Şi, totuşi, cine ar fi înaintat către nord ar fi zărit, înainte de intrarea în Otopeni, pe direcţia mîinii stîngi, un conac sau două, de fapt cîteva clădiri mai arătoase avand ” poziţie englezească ” iar de îndată ce pătrundea în Săftica (diminutiv gingaş, ce ar fi desemnat-o pe „Safta cea mică “) s-ar fi mirat de concentraţia de vile în stil neo-modern , cu mari parcuri înfrunzite ce crescuseră în partea dinspre Răsărit a drumului rareori călcat de cineva altfel decat cu piciorul sau cu caruta . Mai încolo se aşezaseră boierii Băicoieni, cu un conac splendid, avînd un foişor deschis către lacul de la Tîncăbeşti, şi, mai la o parte, alte cîteva notorietăţi cheltuitoare, din acele vremuri de după „bătăile cu flori“ de la Şosea. Dar oraşul în oglindă, idealul plezirist ce se închipuise fiind abia început, se arăta Snagovul, ales fără o explicaţie desluşită drept sanctuar de loisir.
De o parte şi de alta a lacului, dar mai cu seamă alături de satul oarecare locuit de ” prostimea” care mai creştea cîteodată cîte un porc şi o găină, cîteva, nu prea puţine, domenii rurale păreau să depăşească ideea simplistă de a crea stăpînilor ceasuri mai tihnite de duminică.

La drept vorbind, misterul acestor îndemnări , ce făceau numai schiţa dezvoltărilor ce vor urma, rămîne de nepătruns şi, astăzi chiar, se evocă înaintarea oraşului către Nord ca şi cum ar fi un dat aprioric şi incontestabil, confundat cu un soi de întipărire genetică. Dar cum s-ar putea explica, totuşi, această destindere de arc interior care, uneori, doar se încetinise fără a se intrerupe şi pare că, în chip previzibil , se accelerează şi aduce procese noi şi o realitate ce fondează un „ceva“ încă nedefinit?
___________________________

Anunţată în toamna lui 2002 şi dezvoltată încă sumar în de-acum notoria cercetare „România în anul 2010“, teoria Noului Bucureşti va fi tratată în noua carte „Principiul Kiseleff“,de unde face parte fragmentul de mai sus.Aici sunt examinate atât tendinţele tradiţionale în dezvoltarea oraşului cît şi ipoteza de „oraş dublat“, care înaintează pînă la detalii de organizare urbană, metodologie de lucru şi montaj financiar. “Principiul Kiseleff” va aparea in vara acestui an.