25 Octombrie 2007 – Cum era ” Romania imobiliara ” la sfarsitul anilor ‘ 90 ? ( I)

In ideea ca memoria este aproximativa la multi , si ca uitarea si re-formularea vietii traite sunt astazi mai puternice decat o lege , reproduc , in saptamanile ce urmeaza , mai multe fragmente scrise in 2001 si incluse in volumul ” Deceniul Straniu ” , aparut cu multi ani in urma. Nu am modificat nici o virgula din cele scrise atunci astfel ca toti cei ce vor sa verifice daca analizele au fost penetrante sau nu o pot face ; multi vor observa, de asemenea , ca de schimbat s-au schimbat in esenta destul de putine
___________________________________________________________________________________________
Oraşe variabile, sanctuare şi mituri imobiliare

POVEŞTI TRISTE DESPRE CASE ŞI GRĂDINI

Ideea alcătuirii acestei cărţi datează de mai bine de trei ani şi în primăvara anului 2000 era concretizată deja dar am renunţat la tipar. Conţinea, în versiunea de atunci, un şir de analize, dizertaţii şi prognoze ce redactasem de prin 1995 încoace, publicate deja. Dar, la drept vorbind, ciclul acelor contribuţii se încheiase: multe prognoze se confirmaseră iar informaţiile „tehnice“ erau, după atîţia ani, simplă arheologie. Izvorînd din imediat, acestea au trăit în regimul clipei şi s-au consumat fără alt ecou decît cel curent. Mai nimic nu ar fi căpătat durabilitate dacă rămînea la acest nivel.

Dar, ca în orice altă activitate intelectuală, scopul ar fi de fapt şi aici de a se sustrage materia de sub presiunea timpului ruinător. Cît de durabile, deci, ar fi fost nişte simple tabele de „zone şi preţuri“ ce se fabrică în permanenţă de către „analiştii“ de azi? Perisabilul strică, aşadar, viziunea de perspectivă şi dorinţa de valori mai înalte. Iată de ce analiza acestor procese s-a ridicat mai sus, la contemplaţie socială, descripţie istorică şi concluzii. Dar nu a fost destul. Căci oricît de corecte ar fi descrierile şi de pătrunzătoare corelaţiile ce se fac, esenţială rămîne expresia ce se ţine minte, cea care, de fapt, smulge creaţia din contingent. Ar fi, prin urmare, esenţiale spectacolul intelectual, formula memorabilă, aptitudinea de a face din materii prea de tot pestriţe şi cu aparenţă de necompatibil, literatură.

Astfel au rezultat aceste eseuri ce descriu categorii, atitudini, sindromuri şi sînt, unele, „fiziologie“; sînt un fel de apologuri animate parţial de obiective didactice deşi nu înfăţişează situaţii imaginare. În fondul lor, acestea sînt nişte „poveşti triste despre case şi grădini“, arătînd sufletul dezamăgit în năzuinţa lui către stabi-litate şi echilibru şi voind să aducă, printr-un exorcism, simetriile vieţii la locul lor.

Şi cum ar fi putut să fie altfel? Pretutindeni se modifică, în lumea ce ne înconjoară, cîte ceva ce pare ineluctabil şi adeseori ne creează un simţămînt fără nume, de îngrijorare ce ne face aproape străini într-un mediu ieri inteligibil. Cînd, pe la începutul anilor ‘90, am observat în Cartierul Primăverii – sanctuarul stabilităţii imobiliare, lamura acesteia – crescînd vreo două – trei blocuri mai înalte decît s-ar fi cuvenit mi-am imaginat că este doar un acces de febră ce se va stăvili. Dar astăzi vechea organizare gîndită de arhitectul Doicescu, prin 1930, este sfărîmată de construcţii dezgustător de nepotrivite unde sălăşuiesc bănci, companii internaţionale şi semi-bogătani incapabili să se înzestreze cu o reşedinţă prestigioasă şi care se mulţumesc cu apartamentul „de lux“ ridicat de cîte un speculator harnic cu trecere pe la autorităţi. Masacrul urbanistic – produs sub ochii îngăduitori ai „cui-trebuie“ – este total şi aci dar şi în Şcoala Herăstrău, unde a crescut, pe tăcute, un orăşel de vile nesfîrşite pe stradele atît de înguste încît abia de poate pătrunde o maşină mai subţiratecă iar Pompierii niciodată. Orăşele fără căpătîi cresc pretutindeni azi arătînd doar o risipă neînţeleasă de bani şi o lipsă de stil uimitoare totuşi la un popor ce se crede dotat intelectualiceşte dar produce, precum se vede, imitaţie şi impostură. Faţade atinse parcă de lepră, de case vechi altă dată arătoase alături de blockuri de birouri aşezate nepotrivit, căsuţe insalubre pe străzi cotate la superlativ dar locuite de săraci ce stau în averi pe care le prăduiesc astfel şi le degradează – în totul o imagine de lume fără sensuri, cu semnificaţii destrămate unde ce s-a făcut se iroseşte iar ce se face se face fără rost şi neaşezat. Tristeţea apare de pretutindeni la contemplarea atîtor clădiri incongruente şi cu soartă ambiguă şi a grădinilor înlăturate de furia de a se cîştiga bani, a pădurilor culcate la pămînt ca „să se valorifice“, a gospodăriilor părăsite, de la sate, unde cîinele legat în lanţ se sfîrşeşte de foame şi de sete.

Acesta este „deceniul straniu“, ce s-a încheiat. „Straniu“ din zeci de motive. Într-o societate ce a făcut caz peste marginile îngăduite de sfînta proprietate imobiliară, proprietăţile nu se dobîndesc, nu se „realizează“ ci se apucă, se primesc şi se dau. Un vast proces de împroprietărire stă la originea noii proprietăţi de mîine, despre ale cărei surse nu se mai face niciodată vreo aluzie, ca să nu se audă.

Împroprietăriţi foştii chiriaşi în apartamente cumpărate în rate ce au ajuns să valoreze cît un pachet de ţigări, împroprietăriţi urmaşi de „desproprietăriţi“ ce n-auziseră în viaţa lor despre cei pe care zice-se că îi moştenesc, redobînditori ce primesc case „luate“ ce aparţineau, de fapt, băncilor unde le aduseseră drept gaj, inşi ce obţin „teren arabil restituit de la colectiv“ în margini de lac pe unde se înalţă, astăzi, vile, împroprietăriţi cu fabrici fără puteri, cu producţia strînsă de gît, spre a li se lua, din mizericardie, zeci de hectare de teren şi mii de metri de construcţii cu preţuri de nimic; iată stranietatea lumii de azi, ce fetişează proprietatea. Dar, evident, nu aici se încheie lumea stranie ce ne înconjoară. Într-o vreme cînd s-au cheltuit probabil cele mai însemnate sume de bani din istoria României spre a se ridica proprietăţi rezidenţiale noi, lipsa de stil este covîrşitoare şi stupefiantă şi defineşte nu atît „neam-prostenia“ ci incapacitatea celor ce le-au conceput. Vom mai face încă cinsprezece – douăzeci de alte „ordine ale arhitecţilor“ şi tot zadarnic va fi, căci rea- litatea acestor orori nu se va modifica.

Lărgimea de mînă a celor ce le-au comandat n-a slujit nici măcar la naşterea unei idei originale cît de mărunte ci doar la o sporire de lăcomie şi la impostură. În schimb, apare stilul de butic în pereţi de sticlă şi rame de metal, culmea „meseriei“ în materie de arhitectură la Dunărea de Jos.

Totul pare, deci, formal, fără fond şi propagandistic. Noi facem caz de ecologie şi de mediu dar încuviinţăm să rămînă coastele de munte golaşe prin tăieri de păduri ce fac pămîntul să lunece; lăsăm lacurile să primească dejecţiile constante ce provin de la reşedinţe de miliardari; sîntem calmi cînd vedem fostul ogor devenit pîrloagă. Realitatea de pe hîrtie nu are nici o legătură cu realitatea din viaţă. De aci apar, de bună seamă, legende, iluzii şi o mitologie ce strică vederea bună şi face să se piardă simţul realităţii creind aproape o societate paralelă. Este o lume palpitantă, ce pasionează ca şi un roman prin desfăşurările ei de necrezut.

Însă, la sfîrşitul „lecturii“, nu rămîne decît sentimentul deşertăciunii şi gustul lui de amărăciune, de neuitat.
2003