29 Octombrie 2007 – Cum era „Romania imobiliara” la sfarsitul anilor ’90? (III)

Totuşi, acum vreo cîţiva ani, cînd cel dintîi în România am început să caut, spre comercializare, palate orăşeneşti şi „domenii“ rurale, aveam încre- dinţarea că – asemeni modei occidentale – cei ce vor cumpăra vor fi cu precădere marii bogătaşi, posesorii de mari averi dobîndite repede şi urmînd bine-cunoscutul adagiu al lui Ford privitor la secretul asupra originii primului milion de dolari. „Materie“, cum se spune, era, slavă Domnului: Bucureştii sînt un oraş domnesc cu elegante case boiereşti şi chiar şi cu mici palate, care n-or fi ele Trianon ori Chaillot, dar arată satisfăcător şi imită, la o scară mai mică, un gen de arhitectură pariziană. Cît priveşte „domeniile rurale“, avem conace, cule şi chiar – puţine, dar sînt! – palate şi castele în comune, în Transilvania mai cu seamă. La această materie atrăgătoare, răspunsul a fost – şi este încă – de tot neconcludent dintr-acolo unde s-ar fi aşteptat. Omul cu bani, înconjurat de obicei de o mică echipă clientelară de sfătuitori în genul „yesmen“ între care nu lipseşte niciodată tipul „arhitectului de catalog nemţesc“, vrea totul „nou“, „mare“, „occidental“ şi „de import“, „scump“ şi dacă este posibil, făcut la comandă, în chip de unicat. Unii cred că această atitudine atestă lipsa de educaţie, grobianismul şi, cum zicea cineva cu aspect boieros, sprijinindu-se în măciulia bastonului subţire, „mitocănismul ăstora noi, care au cîştigat banii cu lopata“. S-avem pardon, dar eu nu împărtăşesc acest punct de vedere. Bogătaşul – indiferent dacă o avea sau nu diplome grele şi masterate – are treaba lui căci meseria ce şi-a ales-o e acuma de a fi producător de bani şi ar fi absurd să-i pretind să fie abil în afaceri dar şi documentat esteticeşte ca un specialist în istoria artelor şi a locuinţei. Pentru aceasta el angajează pe cei cu o preparaţie specifică, apreciindu-i, în cuvinte simple dar precise, ca „meseriaşi“ şi aşteaptă de la aceştia punctele de vedere calificate pe care le va plăti, cîteodată cu sume ce ar lăsa pe alţii visători. Dar, din păcate, sfaturile sînt adeseori aiuritoare. „Meseriaşii“ recomandă – după proverbul românesc ce dictează să munceşti puţin şi să cîştigi mult – construcţii după model, ştiind cu precizie de unde vor extrage proiectul trebuitor iar în materie de materiale, dotări şi ambianţă avînd certitudinea că vor recurge la ceea este mai scump (dar nu întotdeauna superlativ!) în nădejdea că vor încasa, la rîndul lor, un procent din vînzare de la importator. Degeaba mă iluzionez eu, ca specialist, că unui om al puterii banului i s-ar potrivi mai degrabă palatul cutărei familii boiereşti ce şi l-a redobîndit şi-l vinde căci, în orice caz, nu mai locuieşte demult în România şi doreşte nu reparaţie morală ci bani, căci el ascultă tot pe sfătuitorul ce îşi freacă mîinile de plăcere gîndind că va contracta un proiect „nou“.

Pe scurt, obsesia „noului“ tradus la scară grandioasă stîrneşte, din păcate, pe săracul „om cu bani“. El năzuieşte – cu gîndul la înmulţirea averii şi neatent la detalii – către ceea ce îi zugrăvesc „specialiştii“ slugarnici ce-l înconjoară şi care, vai, în sinea lor îl detestă cu siguranţă dar nu ezită să-i execute, în limbajul lor semigolănesc, o „jumuleală“ pe cinste.

Dar, de fapt, ce trebuie făcut? „Clientul“, expus jafului făptuit pe ton mieros de către acoliţi, ar trebui să reflecteze – căci poate, fiindcă oricine poate! – la modul lui preferat de viaţă şi, deopotrivă, la imaginea ce doreşte să o impună contemporanilor. El trebuie să afle că o reşedinţă nu se va supune modei şi, în consecinţă, o casă nu se va schimba după sezon şi urmînd „linia“ schimbătoare a Casei Versace. „Noul“ total în materie de locuinţă nu este „noul“ în materie de maşini şi dacă, spre locomoţie, se preferă un Mercedes ultimul tip nu rezultă de nicăieri că un biet proiect copiat după ultima revistă nemţească de arhitectură reprezintă şi culmea tehnicii locative. Aici, desigur, intervine şi capacitatea celui ce sfătuieşte şi care ar trebui să fie, desigur, nu un executant ancilar ce răspunde poruncilor comanditarului (şi, deci, un meseriaş oarecare şi nepăsător) ci un om cu concepţie şi cu pasiune. Bucureştii altor vremuri sînt populaţi de clădiri ce evidenţiază – prin placa de autor – astfel de intelectuali ce, pesemne, astăzi au dispărut căci nicăieri, în cartierele cu clădiri parcă trase la şapirograf după vila occidentală anonimă, nu se întîlnesc astfel de documente de orgoliu creator.

Lipseşte concepţia, de fapt. Dar ce ar trebui să fie aceasta? O înţelegere superioară a profesiunii, practicată nu strict spre a cîştiga bani (care, iată secretul, vin dar sînt mulţi atunci cînd ilustrează pricepere, pasiune şi „cap“, deci carieră) ci spre a lăsa o dîră cît mai adîncă asupra timpului şi a vremelniciei spulberătoare de colburi, care ne înghite. Dacă cel ce ar trebui să ştie multe despre case, oameni, societate, şi, ca să fiu direct, „blazon“ nu priveşte decît la teşchereaua clientului spre a evalua cît este de plină şi dacă este bine păzită, atunci n-am realizat, în fapt, nimic ci doar o mică „afacere“ cu aer de găinărie. „Concepţie“ însemnează a gîndi fără de prejudecăţi despre ce însemnează o locuinţă în raport cu trebuinţele adică modul de viaţă ideal preconizat de comanditar, luînd în calcul vîrsta lui, dezvoltarea familiei, cît şi cum este acesta preocupat de gradul ireductibil, ori numai aparent, de confort, „imaginea“ în cele din urmă ce doreşte a se întipări în concetăţeni. De-aici vin ideile, ce se înşiră – dacă mintea este pusă la contribuţie – ca şi mărgelele pe aţă.

Iată, deci, ce ar trebui să spună sfătuitorul – ce ştie, din păcate, numai să dea din cap afirmativ şi mut – către cel ce îl plăteşte ca să-i facă viaţa mai înlesnită, confortabilă şi, de fapt, reprezentativă: întîi, că acesta reprezintă „puterea banului“ şi o burghezie nouă, ce se constituie chiar dacă fără tradiţii imediate, iar dacă nu le are, ar trebui să le preia, crescînd „ziduri noi“ pe „zidurile vechi“; apoi, că şi înainte de el alţii au trăit „bine“ şi au ştiut, cu mai multă „concepţie“ şi indiscutabil cu mai buni sfătuitori, să aleagă locul şi soluţiile cele mai potrivite; în sfîrşit, că „o casă veche“ nu este o „vechitură“ decît în accepţiunea consumatorilor de gumă de mestecat ce nu era la modă în vremea Brătienilor ci – dacă nu cunoaşte suferinţe definitive – un instrument perfect de imagine respectabilă, uşurînd practic „arderea etapelor“ şi consacrarea în lumea neo-burgheză. Căci, dacă e să ne punem ceasurile după Turnul Londrei, este obligatoriu să ştim că, prin alte părţi, „noii“ cumpără castele cu tot cu blazoane şi nu au din acest punct de vedere nici un complex de inferioritate.

La noi, unde apăru o neo-burghezie creolă, prea fără socoteală, această atitudine nici măcar nu este cunoscută. Omul prea recent apărut în istorie nu voieşte a sublinia tradiţie, moşteniri şi strămoşi ci doar să exhibe „noul“, situaţia lui de inferioritate congenitală ce se răzbună prin conduita de pseudo-„începător de dinastie“, de fapt o plantă fără de rădăcină şi desprinsă de pămînt ce se va ofili, cîndva, nu foarte tîrziu. Abia numai „bolşevicul“ mai ilustrase acest gen de tabula rasa, negîndu-se tot ce fusese pe lume mai acătării, pînă la el. Sălbaticul Alaric, venit călare cu hoarda de prin stepele Asiei, gîndea mai bine cînd, la asediul Romei, se închipuia încoronat drept împărat.

Eşecul antropologic se profilează, azi, drept indiscutabil. Dar culpa nu vine strict de la acest specimen ce poate face bine altele decît a reflecta în chip steril şi neproducător. „Lipsa de stil“ generalizată şi întreţinută de „intelocraţi“ ce voiesc să umfle buzunarele, prin şmecherie şi conduită de rîndaş, hoţi ca orice slugă, este, de bună seamă, explicaţia. Noi nu avem definiţii pentru nimic şi stilul ce ne defineşte este atît de abisal neconţinutistic încît, cu adevărat, numai evocarea „formei fără fond“ îl mai poate desemna cu parţialitate. Nici o idee generală şi nici un efort în vederea cuprinderii faptelor în concept nu se întrevăd îndeobşte pe o scenă publică unde abundă guralivii şi „gargaragii“. Abia dacă, intuitiv doar, cîte cineva – imitînd, dar cu socoteală – vine cu o idee ce se ridică mai sus de regimul clipei. Acum abia cîteva luni, în strada Gîrlei, în faţa unui lac ce se întinde pînă la malul cu porumb de cultură, apăru o vilă nouă, splendidă de fapt, ce imita perfect stilul neo-modern din Bucureştii anilor ‘30, ce abundă în Parcul Domeniilor Regale. Imitaţia arată soluţia. Cel ce o înălţă, avusese bănuiala că ar fi şi el, înainte de a-şi găsi, mîine, o identitate, astăzi , un „burghez“ precum cel de ieri.