21 Mai 2008 – Bucuresti :Ce trebuia sa se faca si nu s-a facut ? Si ce trebuia sa nu se faca si s-a facut ?

Catre sfarsitul lui Mai 2008 (intr-un moment crucial pentru Bucuresti cand trebuie optat pentru continuitate in dezastru sau ruptura brutala ) a mai aparut inca o teorie bizara vehiculata de aceeasi presa de porunceala ce ne mananca zilele. Este asa-zisa necesitate a ” dezbaterii pe programe ” . O mai mare absurditate demult nu am mai auzit si socotesc ca e momentul pentru a formula cateva clarificari . Caci mai inainte de a examina orice fel de program , indiferent cat de ingenios conceput de fabricantii de imagini , esential este  bilantul atata vreme cat , spre a inainta , noi trebuie sa avem o reprezentare precisa despre punctul de unde pornim . Insa o linie trasa in vederea concluziei de etapa este tot ce poate fi mai indezirabil pentru ca abia atunci s-ar putea observa ce trebuia facut si nu s-a facut si ce nu trebuia facut si s-a facut cu o lipsa de responsabilitate pur si simplu scandaloasa . De fapt, ce programe ar putea aparea aici , unde in aproape doua decenii de aproximari , dibuiri initiale si combinatii aflate in chip sfidator la vedere ,nu avem in functiune nici macar o idee generala care aceasta ar fi trebuit elaborata  si astazi lipseste total ? La drept vorbind, in istoria recenta a Bucurestilor (care este inca prea putin cunoscuta iar detaliile s-au uitat ori se ignora ) noi am avut numai doua propuneri ce puteau modifica radical desfasurarile ulterioare si , din pacate , amandoua au apartinut unor candidati perdanti , ale caror ipoteze (totusi, cu efect practic mai mult decat probabil ) au devenit „document de epoca” si obiect de reflectie pentru exercitii de imaginatie . Amandoua apartin unor personaje destul de putin simpatizate in cartelurile ce formeaza opinia  dar  staruind o clipa in a desparti „omul” de „idee ” este obligatoriu a le expune spre a se intelege starea de fapt si erorile comise .
Intaia dintre acestea a aparut cred ca in 1996 cand Dinu Patriciu ( astazi cel mai bogat roman de pe planeta dar pe atunci un politician de orientare liberala dizidenta ) a candidat la Primaria Bucurestilor  precizand ca deziderat capital  recensamantul general al patrimoniului imobiliar al municipalitatii . Aceasta ar insemna , traducand pe inteles , cunoasterea tuturor proprietatilor apartinand ” comunitatii ” , atat cladiri (de toate felurile , de la locuinte si pana la magazine , hale etc. ) cat si terenuri de constructie , asezate sau intinse in tot Bucurestii , indiferent de sector . Daca un asemenea recensamant s-ar fi facut si ar fi devenit public ar fi fost cu neputinta a  se constitui mai tarziu si cu atata eficacitate sfidatoare intregul mecanism de redobandiri „facute pe banda rulanta ” (cum sustinea un primar de pe la inceputul acestui deceniu ) , de fapt improprietariri ce au adus in mana unor personaje definite valori de necrezut ( ce se castiga prin efort si risc , in capitalismul asezat , in cel putin doua-trei generatii ) ; nu am fi avut parcuri lichidate pentru a se ridica ” dezvoltari ” de catre ” cine trebuie ” ; nu ar fi disparut ” spatiile verzi ” de colt de strada pentru a deveni ocazie de „plaza” si de „condominium”  dupa ce si-au gasit „proprietari ” ad-hoc ; nu ar fi fost posibile „participatii ” incheiate in penumbra intre „oras” si ” afaceristi ” pentru terenuri despre a caror existenta stiau numai cativa initiati . Inutil sa spun ca nici pana in ziua de azi aceste catagrafii nu s-au alcatuit (facand posibil dezmatul de improprietariri ce a urmat ) si , desi ar fi acum prea putin de inclus (caci hemoragia din proprietatea comunala a fost uriasa si inca nu s-a incheiat ) , nu se vor face nici in viitor daca vom avea ” continuitate ” , asa cum se cere .
Cea de -a doua idee pierduta in mod vinovat a aparut in anul 2000 , cand – la alegerile , de altfel bizare , care au certificat inceputul sfarsitului pentru Bucuresti – Sorin Oprescu a  sustinut ideea ” Marelui Oras ” , denumita ulterior de mine , in cateva carti si destule analize in materie de imobiliar , ” Noul Bucuresti ” sau „Megapolis valah ” . Desi prea putin explicata in acel timp , cand , la fel ca si azi , controlorii ideilor lasa sa patrunda in examen public numai ce nu e cu adevarat important , ipoteza era esentiala si a fost confirmata abia catre jumatatea deceniului , cand ,in mediile administratiei centrale ,in Parlament dar si in unele puncte de vedere calificate si fara interes direct in combinatii de culise , a devenit teza ” zonelor metropolitane „. Inutil sa adaug, de buna seama , ca pana azi „zonele metropolitane ” sunt inca niste planuri de viitor , prezentate ( in mod propagandistic desi cinic ) ca solutii sigure (ceea ce teoretic si sunt ) insa lasate pentru inca multa vreme la „dosare” ca sa nu strice „jocul de castigat bani ” si „nevoia de continuitate ” . Si de ce aceasta ? Pentru ca , daca in preajma anului 2000 , Bucurestii ar fi capatat un plan local de dezvoltare care sa federalizeze comunele nesemnificative din imprejurimi (oricum -anexe minore la „Marele Oras” ) si sa sistematizeze dezvoltarea pe cartiere noi ,legate de o retea de sosele conceputa apriori si nu la spartul targului , astazi nu am fi avut in Dorobanti teren de 10.000 de Euro pe metrul patrat ; nu am fi avut intre cele mai absurde preturi pentru locuinte in orasul supra-aglomerat ; nu am fi vazut ridicandu-se „zgarie-nori ” fara rost (care vor avea o valoare impatrit mai mica destul de curand ) ; nu am fi asistat neputinciosi la distrugerea  „Micului Paris” (de fapt , o ipoteza de oras traditional , batjocorita de cate un sfertodoct cu conduita de apucat ) sub asaltul buldozerelor conduse de „investitori strategici ” din casute postale de pe mapamond ; nu am fi trait intr-o eterna „cursa de sobolani ” care este traficul bucurestean cotidian ( o realitate insolubila , oricate minciuni sfruntate s-ar auzi prin intermediul televiziunilor din „organizatie ” ) ; nu am fi avut „mall”-uri in centrul orasului cum nici in tarile ocupate nu se intalnesc frecvent ;
In schimb , poate ca nu doar prin coincidenta , sensul desfasurarilor  ce au urmat  a fost radical diferit  in ideea de a face imposibile astfel de idei chiar si daca , printr-un complex de imprejurari  putin probabil, acestea ar fi reusit totusi sa iasa din nou la suprafata .
La doar cativa ani dupa ce se formulase ideea”recensamantului general de proprietati comunale ” in Bucuresti , un ministru al Justitiei din acel timp (care azi se face ca uita si acel episod dar si altele, care au stimulat „privatizarile ” prin lichidatori ) a formulat inovatia legislativa care desparte proprietatea  publica (ne-vandabila ) a Statului de „proprietatea privata ” (expusa vanzarii, de fapt sustragerilor ) , legalizand practic metodele marelui jaf ulterior . Si peste inca o vreme , printr-o lege aiuristica de „retrocedari ” (care s-a zis ca ni se cere de catre ” Europa” desi nu mai exista nicaieri in forma aparuta la noi ) , a devenit impracticabil orice proiect de largire sistematica a Bucurestilor altfel decat prin exproprieri dificultuoase si costisitoare , platite azi, daca s-ar face , totusi, catre ” proprietari ” care nici nu stiu prea bine unde isi au bucata de pamant .

Rezulta , asadar, ca astazi nu mai e nimic de facut si ca reaua croiala ce inca mai lucreaza salbatic a devenit de neschimbat ? Momentul este crucial si daca dreptele asezaminte ,inca posibile , nu vor aparea , atunci cu siguranta Orasul , care , la fel ca orice fiinta vie , reactioneaza cu oricata intarziere sau rabdare , isi va vedea de ale lui , indiferent daca ocarmuirea de cateva clipe istorice va apartinea unor neispraviti .

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: