„Banii nesiguri“ şi „banii grei“

Impresia de fenomen fabulos ce se născu în a doua jumătate a lui 2003 pe aproape întreaga piaţă imobiliară de vînzări de apartamente luase pe nepregătite pe toată lumea, astfel încît ideea de robinete cu valută deschise la infinit ajunse a se instala, creînd un sentiment de perpetuitate , de fapt inadmisibil si in sine profund nociv . Misterul acestui moment, explicat în diverse moduri, ar trebui examinat mai atent căci evidenţiază de unde, cum şi cîtă vreme „vor veni banii“ într-o lume care-i visează într-o manieră mitologică.
Relativa agitaţie ce se observase pe piaţa imobiliară prin vara lui 2003 odată cu acţiunea propagandistică privind creditul ipotecar, modifică în superficie doar cîteva categorii de vînzări, fiind, de fapt, o simplă febră şi nu un proces. De altminteri, în societăţile stabile astfel de accese de creştere a temperaturii nu se înregistrează decît rar şi îndrumată de fluctuaţiile „pieţii“, ceea ce, la drept vorbind, confirmă impresia de situaţie atipică – bănuită că ascunde altfel de obiective – ce caracterizează contextul local românesc. Teoria pare să confirme această concluzie intuitivă. Avînd în vedere că nu există credit ipotecar autentic acolo unde rata inflaţiei ar fi mai mare de „o cifră“ (ceea ce, la noi, rămînea,atunci , un „vis frumos“) ar rezulta că avem aci altceva decît ceea ce se susţine, născînd supoziţii ce ar merita, probabil, aprofundate şi mai puţin o comportare entuziastă fără disocieri. Febra există, totuşi, dar provine, de fapt, dintr-o injecţie masivă de capital („sînt bani excedentari pe piaţă“) şi din mecanisme cu caracter de semi-subvenţie şi va dura atît cît „se injectează“ sume constante, ceea ce nu „se întinde“ pînă la infinit. Abia către sfîrşitul lui 2004 si in 2005 se credea ca se va afla, cu o precizie oarecare, dacă şi cît s-a instalat creditul ipotecar în România insa pana astazi se evidenţiază, ca o concluzie, abia foamea acută de bani şi nu „îndestularea“ ei.

Fapt este că, naturală sau creată, injecţia de capital ce nu se mai termina afectează cotele de preţ cu precădere pe pieţele populare, ce definesc vînzările de apartamente în block-haus construit înainte de 1990. Aci, majorările initiale de pînă la 30-35% înregistrate „din iarnă pînă în vară “ s-au multiplicat aiuritor ,ajungand dupa exact patru ani la mai bine de 400 % şi tendinţa – febricitantă – este de a creşte chiar şi mai mult, deşi limita naturală este atinsă şi, adeseori, depăşită. Dar, într-o ţară ce trăieşte mitul îmbogăţirii fără muncă şi a cărei populaţie nu are decît avere imobiliară, o astfel de reacţie rapidă nu surprinde şi generează nu doar forme aberante ci şi un gen de nevroză asemănătoare cu jocul la loterie. Principiul „acum ori niciodată“, vizibil la majoritatea vînzătorilor obsedaţi de „marele cîştig“, strică echilibre anterioare, fragile dar necesare şi, cum se spune trivial, „strică piaţa“.

Iată de ce avem azi o piaţă imobiliară populară unde se tranzacţionează totuşi la preţ de „cît nu face“, pozitiv fiind, la drept vorbind, doar caracterul local şi parţial al acestei furtuni într-un pahar cu apă. Căci, la drept vorbind, ca şi în alte situaţii, febra ipotecară pare a fi doar un fenomen cu precădere „de Bucureşti“, ceea ce nu exclude efecte în alte localităţi urbane care, avand greutate , au si mişcare imobiliară constituită dar nu la temperatură ridicată şi „delir“. Bineînţeles, în mediul rural nu se produce aproape nici un ecou pe această temă.
Insensibile rămîn – ori prea puţin „clătinate“ – majoritatea pieţelor imobiliare specifice. Chiriile pentru spaţiile de birouri stau, în continuare, la aceleaşi cote de pînă mai deunăzi (arătînd eşecul unei afaceri prezentată propagandistic ca fiind înfloritoare), casele de vacanţă se cumpără constant dar „socotit“, imobilele de prestigiu – ce pun în mişcare sume considerabile – nu sînt „afectate“ în planul preţului care fiind, de obicei, prea de tot ridicat nu mai îngăduie creşteri nejustificate ce ar transforma totul în aberant şi insuportabil. Bineînţeles, iluzii există pretutindeni şi tendinţa vînzătorilor de a vinde scump fiindcă „piaţa a crescut“ se manifestă pe ansamblu, dar fără consecinţe categorice, fiind doar reacţie explicabilă psihologic dar ne-practică şi temperată – în cele din urmă- de realitatea imediata .
Bineînţeles, ar trebui încercată şi o mică prognoză, spre a se presupune dezvoltarea probabilă. Aceasta va depinde, în imediat, de volumul de „material financiar“ disponibil, adică, de fapt, cît se va mai injecta şi pînă cînd, ceea ce nu ar avea cine ştie ce însemnătate căci, în orice caz, şi atunci cînd „banii se termină“, preţurile crescute artificial rămîn „crescute“ o vreme, din păcate nu prea scurtă, din inerţie şi lăcomie.
Esenţial este, dar, a se aprecia cînd vom avea cu adevărat un credit ipotecar valid şi nu simulacrul de azi cînd există bănci ce solicită gajuri înrobitoare şi nejustificate, iar una dintre ele – pentru un credit de 50.000$ – o asigurare de viaţă de 6.000$ anual pentru 10 ani (?!).
Răspunsul este: curînd, dar nu prea curînd.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: