~„ROMÂNIA CARE LUCREAZĂ“:Contribuţia „boierimii pre-fanariote“

Dincolo de aceste excepţii evocate anterior – ce impresionează prin proporţii , dacă vor apărea – aflăm mulţimea investiţiilor curente ce definesc banul care circulă şi produce. Este centrul energetic al unei economii, imposibil de imaginat fără componenta aflată la rădăcina lucrurilor căci nu există „afacere“ fără „imobiliar“. Acest strat rămîne şi „poimîine“ cel mai activ şi uimitor de divers şi cu greu s-ar putea înfăţişa totalitatea formelor posibile ce îmbracă. Totuşi, cîteva ipoteze se pot formula încă de pe acum.

„Sedii şi birouri“. Începută pe la începutul anilor ‘90 prin reconversiile de clădiri cu personalitate ce constituiau „reper urban“, piaţa de birouri trece, către 1998-2000, printr-un acces, previzibil, ce conduce la explozia construcţiei de „centre de afaceri“ şi „blocuri pentru birouri“, fenomen totusi temporar şi fără viitor in termen lung . Etapele, de fapt, sînt arse şi încă din primii ani ai secolului accentul incepe a se strămuta în sediile complexe ce răsar în suburbiile în mişcare.
Efectul preţului scăzut plătit pentru teren ca şi al extinderii urbane galopante, acestea arată, de fapt, sfîrşitul implantării companiilor străine, care acum nu mai „dibuie“ lucrînd provizoriu în spaţii cu chirie ci cumpără proprietăţi şi se indigenizează. Arareori – şi numai pentru reprezentativitate – „sediul central“ rămîne în oraş, sub forma unui imobil de prestigiu, definind acum o modă oareşicum depăşită insa un deziderat ” de imagine” respectat acolo unde filosofia de companie o ingaduie . Totuşi, „reperul urban“ încă se conservă ca noţiune, rămînînd mitologicele „blocuri de birouri“ ce îşi vor dovedi, în orice caz, caducitatea şi îşi îngustează piaţa şi mai mult, oricîte legende pozitive s-ar întreţine de către jurnalişti „binevoitori“.
Apare acum şi „reconversia“ şi va fi, nu prea curînd, fapt obişnuit să se observe că vechi hale de uzine dezafectate se prefac – prin reorganizări ingenioase – în spaţii de birouri ce se compun rapid şi cu cheltuieli mici, ceea ce va scădea chiriile şi mai mult decît azi. Apar, deci, complexe de afaceri pe locul fabricii de ieri devenită de nefolosit.
Magazine, „angrouri“, shopping center. Faţă de configuraţia tradiţională a spaţiilor de comerţ din anii ‘90, clătinată în primii ani de exuberanţa creării de „angrouri“ (noul „bazar“ cu – de – toate) şi „spartă“ decisiv de apariţia lanţului Metro către 1997, deceniul ce urmează începe să aşeze evoluţiile pe direcţia previzibila . „Marii angrosişti“, de regulă foste companii de stat „privatizate“ adeseori enigmatic, îşi păstrează un anumit gen de monopol în materie de comerţ „detailist“ şi cu numai cîteva supermagazine cu vad şi tradiţie („Unirea“, „Cocor“, „Victoria“) dar asaltul „alternativei“ este susţinut şi contează în proporţii de neanticipat înainte de anul 2000.
Viitorul imediat aduce amurgul angroului, ce cunoaşte regresiune lentă şi se va reduce, fără a dispărea, la poziţia de bazar popular şi neo-iarmaroc. Eşecurile de tipul „Pieţii de gros“ vor persista însă, căci se fac, precum bine se ştie, pe banul public, adică, de fapt, pe banul nimănui.

În cele din urmă, intră şi magazinele de stat în mînă privată, indiferent în ce manieră (de regulă, destul de puţin „ortodoxă“) dar miza este minoră, căci marii împroprietăriţi anterior îşi conservă poziţia şi vor continua să dicteze. Apar, mai agresive decît pînă acum, „galeriile“ (denumite, internaţional, „Plaza“), ce se dezvoltă pe categorii de preţuri şi de cumpărători. Se menţine, ca o faună de baltă cu zeci de mii de insecte diverse, puzderia de mici magazine „universale“ de mărunţişuri consumiste, tipice epocii de chewingumizare şi de mîncăruri ambalate.
Însă acum abia va trimfa ideea dezvoltării în reţele şi lanţuri de magazine, împînzind ca un năvod nu doar zone urbane diferite ci regiuni diverse din toată ţara, de regulă acolo unde banul prisoseşte. Către 2010, acest gen de comerţ ocupă piaţa şi hotărăşte mercurialul cu metode ce astăzi, în etapa ocupaţiei blînde şi prietenoase, par de neconceput caci nu apartin imaginarului ideologic care deruteaza pe omul roman naiv si increzator .

Restaurante şi „fast-food“. În această direcţie, evoluţiile rămîn tradiţionale cu chiar sporire de număr fără să afecteze tabloul de categorii, ce exista anterior. Vechiul „expres“ de pînă în 1990 se extinde sub forma „fast-food“-ului, a „pizzeriei“ şi a „magazinului de mîncare gătită“ pentru călători. Macdonaldizarea devine totală, arătînd triumful industriei mîncării pe fugă,(si cu efecte sanitare catastrofale, ce se ascund,insa ,cu grija si din spirit de conspiratie) specifice clasei de funcţionari, în faţa arhaicelor simigerii şi covrigării, ce îşi păstrează, totuşi, o piaţă populară dar pauperă.
„Restaurantul cu ştaif“ se dezvoltă in felul „orasului burghez traditional”, epoca aducînd sfîrşitul dictaturii clubului celor patru (Havana, Cina, Berlin şi barul Melody), anterioara anului 1990. Multiplicarea în proporţie geometrică este impresionantă şi va continua pînă la o anumită saturaţie, ce se întrevede totusi la un moment anumit, fara sa fie posibila identificarea mai precisa . Este perioada de glorie a restaurantului cu personalitate, amenajat în case „cu ţinută“ ori pur şi simplu predispuse la o reconversie, moda din jurul anului 2000.
Lipsesc încă, în accepţiunea occidentală, „terasa“, trattoria, cîrciuma tradiţională iar „bodega“ şi „taverna“ anilor ‘70 este o realitate trecută deja în istorie. Dar restaurantul familial şi terasa (în Bucureşti, oraşul restaurantelor cu grădină, din anii ‘30!) se vor dezvolta negreşit căci nu ating încă numărul trebuitor.

Insa contribuţia socială a „României care lucrează“ se reflectă posibil şi în alte direcţii decît „producţia“ imediată. Dacă îngăduinţa legiuitorului va apărea, vom observa cum se ridică adevărate „cartiere de firme“, de felul interbelicelor „parcelări de regii“, re-formulînd ceea ce se numea atunci „locuinţa ieftină“ si astfel , cu un grad înţelept de „deductibilitate fiscală“, companiile vor putea construi locuinţe pentru angajaţi, închiriate modic şi stabilizînd astfel o presiune financiară adesea absurdă provenită de la „închirietorul“ lacom.
În orice caz, pe oriunde calcă apăsat omul care produce se întrevăd schimbări, oricît de mici. El este, în sine, un factor de civilizaţie. În toamna anului 2003, cînd s-a deschis centrul comercial „Orhideea“ din Bucureşti, pe locul unui fost cîmp părăsit, fără, aparent, nici un viitor, întreaga regiune ce îl înconjoară şi-a modificat şi ponderea şi valoarea. În pragul fostului Dudeşti, cartier de imagine romanescă, s-a ridicat cupola unui hipermarket initial luxos ce „spală“, deja cu efect vădit, configuraţia ariilor colaterale. Şi aşa mai departe.

In toate acestea exista o fabula ce trebuie deslusita caci , desi cu aparenta ” moderna” ,suntem, la drept vorbind, într-un mediu atît de tradiţional încît ne uimeşte prin persistenţă şi capacitatea de a se reface în mod simbolic. Boieria „de ţară“ (anterioara lui 1710) se dovedea aici cu proprietate funciară, adică, de fapt, cu avere şi producţie în vreme ce boieria fanariotă (asemeni „clasei politice“) se defineşte cu dregătorii, anticipînd „România parazitară“ condamnată de Eminescu.Si astazi,dar mai cu seama maine, aceasta de pe urma va scadea in greutate si ,in cele din urma, va disparea .

%d blogeri au apreciat asta: