~„ROMÂNIA DE VITRINĂ“ – Bucureşti: cartiere de vile şi „sate de miliardari“/ cum s-au format ele ?

Asa cum se banuia intr-o tara cu o concentratie sud-americana de averi , „piaţa scumpă“ nu se va prăbuşi si nici nu scade in intensitatea de crestere nesabuita de preturi , evidenţiind recent o accelerare indiscutabilă ce se manifestă cu precădere în materie „de construcţii noi“. Azi schiţate doar, satele de miliardari vor fi mîine cele mai căutate medii de viaţă curentă, iar procesul se extinde şi în afara sacrosanctei zone de nord.
De fapt, abia acum va căpăta agregare şi se va organiza o tendinţă ce şi-a căutat direcţia în „deceniul straniu“, anterior anului 2000. Întîrzierea se explică dar motivele nu-s uşor de desluşit. Totuşi , spre a se înţelege evoluţia de aci înainte, cîteva evocări merită făcute.
Cele dintîi îndemnări către creaţia de „cartiere de vile“ sînt, în Bucureşti, anterioare anului 1993. Ele au origine în mitologia Cartierului Primăverii şi năzuiesc să descopere variante , „prelungiri“ ale acestuia ori alternative ce „se aseamănă“ cu acestspaţiu social mitic. De fapt, cei dintîi miliardari români se grăbesc, ca o întîie etapă de legitimare, către cartierul select, aparţinînd anterior nomenclaturii, şi se arată dispuşi să plătească sume exorbitante spre a o substitui. Acesta este, în realitate, un paricid. Templul puterii nu este însă atît de permeabil în faţa agresiunii financiare ; sîntem prin 1991-92 şi lipsesc proprietăţile apte de a fi vîndute . Astfel încît, se descoperă alternativa, „imaginea în oglindă“, surogatul. Dacă, în 1991, a locui pe Bd. Aviatorilor era echivalent cu a participa la viaţa „protipentadei“, un an mai tîrziu, la doar cîteva sute de metri de acesta, în vechiul cătun al Şcolii Herăstrău, încep să răsară vile aspectuoase, cu înfăţişare opulentă, constituind o „prelungire“ a „cartierului interzis“.

Procesul înaintează rapid dar anarhic şi astfel apare un fel de sat luxos şi bizar, complet nesistematic şi înghesuit, o capodoperă de insalubritate urbană, care nu se mai poate repara . În locul unor gospodării de talie mică şi întinse pe parcele de dimensiuni modeste, a apărut un conglomerat de betoane unde clădirea „omoară“ terenul minuscul rămas în jurul casei; uliţe strîmte, unde maşinile de pompieri vor intra greu, ori nu vor intra deloc în cazul, Doamne fereşte, al unui incendiu şi unde agregatele de gunoieri îşi fac loc cu riscuri majore; bovindouri de vile, înzestrate cu ferestre largi de termopan, atîrnînd aproape peste stradelă, creind aliniamente dizgraţioase, răsfrînte în luciul pietrei de rîu ce acoperă pămîntul nisipos şi colbul murdar al pavajelor aproximative.
Eşecul acestui sat improvizat de VIP-uri, azi transformat tacit, dar parţial, în birouri şi locuinţe pentru „staff de transnaţionale“ este categoric. Lipseşte de aici elementul ordonator, ceea ce a orînduit corect şi echilibrat, la începutul anilor ’30, „Parcul Jianu“ ce deveni ulterior „Cartierul Primăverii“: sistematizarea. Pretutindeni în lume astfel de „arii de dezvoltare“ se croiesc întîi pe planşetă şi se gîndesc în ansamblu si abia apoi se traduc in concret fara sa se inventeze „la fata locului” dupa capriciile cate unui jupan. Abia dacă ridicarea „cvartalului Bouygues“, aşa-zisul „sat francez“ în regiunea apropiată de parc (o investiţie gîndită unitar, drept ceea ce şi este, adică un sat colonial în genul celor descrise, pentru Vietnam, de Marguerite Duras în „Stăvilar la Pacific“) a mai atenuat ceva din haosul urbanistic instalat către 1994 în „Şcoala Herăstrău“. Dar răul era deja produs şi astfel o ipoteză de dezvoltare se consumase inacceptabil.
Nu era, însă, unica. În 1993, un studiu de prognoză pentru investiţie imobiliară rezidenţială în Bucureşti definea trei regiuni cu potenţial înalt dar realizabil în procente diferite: „Şcoala Herăstrău“, cheiul de pe străzile Gîrlei şi Madrigalului şi zona ce limitează Şoseaua Petricani. O addenda atrăgea atenţia asupra Peninsulei Plumbuita. Dintre acestea, doar pe str. Gîrlei există, către 2006, oarecari mişcări de natură imobiliară şi nici acestea la nivelul previzibil. De fapt, dificultatea de a strămuta un număr relativ mare de „localnici“ şi a organiza, în acest fel, terenul, prefaţînd investiţia, este şi azi piedica aproape de netrecut , o fractiune din „simptomele locale traditionale ” care nu se incheie aici . Lipsa de experienţă în acest fel de operaţiuni şi nepriceperea în acţiunea de anvergură, tipice in activităţile imobiliare de pe la noi, completează motivele şi explică, de fapt, amînările. Dar potenţialul rămîne şi cu probabilitate va fi fructificat cîndva. De altminteri, un proiect – destul de suspect – iniţiat prin 1998 de un primar de sector în combinaţie cu un afacerist italian , ce s-ar fi tradus prin inaltarea unui cartier („Paradiso verde“, o denumire ce era ea însăşi o hoţie dezgustătoare, deposedînd de „marca industrială“ pe Cristian Ţînţăreanu) în marginile Lacului Toboc şi peste pepiniera Şoselei Petricani întăreşte aceste ipoteze.
Distrugerea de pepiniere, proiectată de chiar acel primar dar începută cu „satul francez“, se continuă în 2001)prefatand masacrul vegetatiei devenit astazi sistematic si parca” satanist”- şi se desăvîrşeste în 2002 în marginea de est a Şoselei Nordului unde – în numai cîteva luni – a început să răsară un cvartal de vile după ce , într-o noapte , o echipă „afro-americană“ anonimă , tocmită de o agenţie imobiliară îndrăzneaţă , a tăiat sute de copaci cu drujbele, facand o sinistra curatenie ce a inlesnit „retrocedarile ” si „investitiile tocmite ” anterior, organizate pana la milimetru . Zic „cvartal“, cu un termen uzitat adesea în mediul sovietic, pentru că, de fapt, întreaga zonă se va împînzi de mici ansambluri de vile, închise cu sîrmă ghimpată şi păzite de agenţi, a căror „sistematizare“ va consta într-o alee centrală mărginită de alinieri de vile fără curte ori grădină , semănînd ca picăturile de apă şi fără a defini vreo proprietate alta decît aceea comună. Sînt un fel de „Kibbutz-uri de lux“, rodul unei gîndiri sociale foarte curioase, care va reuşi să se impună in anii recenti prin număr si insistenta propagandistica deşi este o superfetatie lipsita de rost .
Aceasta era , în fond , şi eroarea parcului Băneasa, aşa-zis „Cartierul Bayindir“, gîndit să aspire,(catre sfarsitul deceniului anterior) dar în zona „Şoselei Iancu Nicolae“, fonduri considerabile de la plătitori diverşi dar cu lărgime de mînă . E , de fapt, etapa ce a succedat ororile urbanistice din „Şcoala Herăstrău“, profilîndu-se mai întîi pe la începutul lui 1994, cînd s-a observat că preţul terenului urcase acolo mult prea abrupt (către 80-100 $/mp în preajma Parcului Herăstrău, de la 25-30 $/mp cu doar doi ani înainte) iar terenurile întinse, cîmpuri agricole „cu viitor“, de după Grădina Zoologică se negociau la abia 7,5-8 $/mp. Din păcate, cu doar puţine excepţii, erorile din „Şcoala Herăstrău“ se regăsesc în totalitate în „Şoseaua Iancu Nicolae“, o fictiune urbanistica denumita generic ” Pipera ” , cu eroare de gepgrafie ce se explica numai prin neputinta de a o desemna precis. Dar, înainte de toate, in aceste alcatuiri evident este caracterul stihial. Construcţiile se ridică de prea multă vreme cum o da Dumnezeu şi sînt salvate numai de parcele mai întinse decît în „Şcoala Herăstrău“, îngăduind aici grădini frumoase, cu pergole, chioşcuri şi chiar podeţe cu rîuri artificiale.
Cînd , cu putin inainte de anul 2000 , apar „cvartalurile de companie“, arătînd efortul cîte unui antreprenor de a sistematiza întrucîtva regiunea, se mai corectează ceva dar impresia de ansamblu nu se modifică radical. Cîteva astfel de investiţii ordonează local , cazul tipic rămînînd „Bayindir“ dar tipic în erori de altă natură . Înainte de Crăciunul lui 1997 am vizitat, la invitaţia şefei de marketing , reprezentînd „partea turcă“, acest complex de vile, prezentat drept „parc rezidenţial“ şi am fost uimit de amatorismul întregii croieli. Parcă îmi dădea o senzaţie de gol istoric ideea că se risipeşte atîta bănet spre a forţa „inforţabilul“ să se manifeste după un tipar greşit. Era, ca şi acum în recentele „Kibbutz-uri“ din „Şcoala Herăstrău“, o invitaţie la viaţă în colectiv, fără definire de proprietate şi lipsită de o dimensiune, mai ridicată gradual, de intimitate, care se caută de obicei si ar trebui sa arate atitudinea ” in sensul firii „. În astfel de „cvartale“ toţi urmau „să ştie totul despre toţi“ iar caracterul de „colonie“ era în afara oricărei îndoieli. Abia ulterior s-a observat că acesta era gandit doar ca un agregat de locuinţe de tranzit, ce urmau să fie utilizate cu precădere de „management“ străin din companiile implantate aici, trimişi cu misiune economică pentru maximum doi – trei ani; dar şi aceste obiective s-au dovedit utopice şi, în cele din urmă, s-au îngheţat sine die de către promotor.
Pentru ceea ce iniţial fusese „Iancu Nicolae“ (cu „cvartale“, vile ridicate de speculatori pentru revînzare şi cîte un „domeniu“ impresionant înălţat de proprietar pentru uzul propriu) dar extins către Pipera şi Tunari, viitorul rămîne totuşi discutabil iar caracterul „necomunal “, rezultat din alăturările întîmplătoare de proprietăţi, este posibil să genereze migraţii ulterioare deşi unele servicii încep să se organizeze (grădiniţe private, un centru de frumuseţe, clubul fostului Parc Bayindir etc).

Fapt este că, odată cu 2004 , cînd se anticipa o strămutare masivă în zona terenurilor ieftine din Aleea Teişani (dar aceasta se va încetini si astazi scade in chip nediscutabil ), interesul pentru „orăşelul fără nume“ din zona „Iancu Nicolae“ a putut scădea brusc, cu evidente consecinţe nefaste şi pentru promotorii ce încă operează aici ori imaginează alte „extinderi“in regiunea unde ” a mancat lupul oaia”. Factorul de fractură, deocamdată numai o formula propagandistica, este ceea ce se chema initial „Primăverii 2“ (dar va trebui să dobîndească imediat un nume sonor) şi care este – cum s-a şi apreciat – „cel mai mare proiect edilitar din Europa de Est “. Rezultat din „civilizarea“ terenurilor de lot experimental ale Institutului Agronomic, noul cartier „de lux“ va putea modifica pînă către 2008 – 2010 întreaga piaţă imobiliară de vile şi reşedinţe private” bucurestene ” dacă se va realiza, totuşi, vreodată in datele ce se preconizeaza si circulau in pliantele cu continut narcotic raspandite pretutindeni cu o vreme in urma

%d blogeri au apreciat asta: