~ANATOMIA PIEŢEI DE „LOISIR“ – O revoluţie de mentalitate


Contrar unor impresii superficiale ce doar multiplică o realitate perisabilă, deceniul 2000-2010 va fi diferit de precedentul în materie de „case de vacanţă“. Prea puţin din ceea ce definise debutul exploziv anterior se menţine şi se dezvoltă; de altfel, ar fi fost cu neputinţă ca desfăşurări cu unicitate să se repete întocmai căci şi vremurile se modifică. Foamea de loisir şi capacitatea de a risipi caracterizează, îndeobşte, vremurile amestecate şi cu achiziţie nemeritată ce nu traduce nici munca sistematică şi nici inteligenţa activă ci doar oportunitatea, „pontul“ şi zeciuiala. Epoca de glorie a oligocraţiei ce populase Breaza, întărea Snagovul şi îi consolida faima , creînd, ceva mai tîrziu, cătune de lux precum Lepşa şi Rînca, nu se repetă ci îşi încheie ciclul:cine s-a asezat ramane asezat. In fond, cei ce aveau nevoie de sanctuare şi le creează şi vor primi în vecinătăţi doar puţini acoliţi, ce completează, prin selecţie îngrijită, conţinutul protipentadei.
Astfel încît nu luxul caselor de vacanţă se conservă ca fenomen preponderent căci, de fapt, cine avea de construit a construit deja şi nu recidivează decît pe arii noi. Ieri proprietari recenţi de vile cu caracter plezirist, cîştigătorii devin mîine investitori organizaţi în hotelerie, moteluri, sate de vacanţă, pensiuni şi cluburi, chiar şi în staţiuni de turism. Investiţia, deci banul pus să lucreze, caracterizează, la acest nivel, anii de pînă în 2010 şi completează astfel patrimoniul imobiliar ce avea iniţial doar o destinaţie de uz propriu. „Uzul propriu“ nu se mai cultivă cu atît de mare stăruinţă. Abia cel mult o treime dintre miliardarii ce îşi mai conservă averea găseşte cu cale să se „întindă“ prin proprietăţi diversificate geografic şi se instalează cu vilă la mare după vila de la munte; de regulă, „casa de vacanţă“ de superlux capătă caracter singular. Lipsesc, deci, perspectiva şi însuşirea unui mod de viaţă confortabil, ce nu ar reclama nici măcar cheltuieli exagerate. În schimb, cine şi-a păstrat averile investeşte, cu precădere, pentru a înmulţi banul si a-l face respectabil.
Cu toate acestea, deceniul aparţine categoric „ideii de casă de vacanţă“ căci se produce o revoluţie de mentalitate şi o trezire a unui simţ pragmatic ce îşi descoperă altfel de valori şi acţionează cu decizie. „Ideea“ se popularizează.
Ceea ce, către anul 2000, însemnase abia o năzuinţă vagă, de sub-conştient colectiv ce vieţuia în semi-obscuritatea reveriei, se întăreşte şi se organizează moral. Acum aceste opţiuni provin din planuri sociale foarte amestecate şi aparţin unor categorii din ce în ce mai numeroase. Omul descoperă valori tradiţionale parcă uitate cînd nu sînt de-a dreptul necunoscute azi, dar se lasă impresionat de stabilitatea lor şi de simplitatea ireductibilă de ecuaţie ce nu se poate contesta. De fapt, încep să se disciplineze valorile vieţii în faţa valorilor banului, ajutate de un soi de renaştere a simţului practic ce traduce rezultatul muncii şi inteligenţa, nu doar norocul şi „sorocul“.

Redescoperirea „omului natural“

Cel mai de seamă fenomen, este, deci, către 2005-2006, redescoperirea vieţii naturale şi, de aici, abandonul ideii de lux inaccesibil ce preocupă straturi sociale largi. Omul, cu oricît de puţini bani disponibili, observă că o „înrădăcinare“ cît de sumară este de preferat picnicului „în marginea şoselei“ ce îi caracterizase viaţa de pînă atunci. Astfel, „casele bătrîneşti“ încep să se apreţuiască dacă – şi cînd – se moştenesc de la generaţia anterioară şi dorinţa de a se „destinde“ făcîndu-se „vacanţa în casa ta“ – chiar şi de scurtimea unui sfîrşit de săptămînă – învaţă omul să devină practic şi să nu ezite în a vărui gardul, pomii şi pereţii, a repara acoperişul şi a întări un stîlp – doi ce păreau că vor ceda poimîine. Cine nu înaintează în acest fel şi vinde va contribui la dezvoltarea unei pieţe de case ţărăneşti ce există şi azi dar nu se vede cum se cade, de fapt o piaţă de case ieftine, care pot intra deîndată în stăpînirea oricărui personagiu cu bani economisiţi, deloc mulţi. Esenţială rămîne „dezlegarea ochilor“, de fapt dorinţa de a se schimba viaţa în datele ei capitale care nu se definesc prin gradul de confort ci prin „confortul moral“.

Astfel, sute de regiuni ce sînt splendide şi lăsate de la Dumnezeu cu toate cele ce sînt de trebuinţă se vor repopula odată cu participarea celor care se vor întoarce, periodic, pe la obîrşie ori îşi vor găsi proprietăţi „ce nu costă“ dar „merită“. De altminteri, nici nu ar fi fost o altă dezvoltare posibilă. Cînd, pe la începutul anului 2002, s-a observat că o casă bătrînească prin zona Devei costă nu mai mult de 30-40 de milioane, cam tot atît cît o casă ţărănească pe dealurile Argeşului, iar pe lîngă Vălenii de Munte o casă alimentată cu gaze trecea arareori de 140-160 de milioane, concluzia s-a evidenţiat de la sine. Despărţirea de miturile staţiunilor celebre dă putinţa unui „realism de opţiune“ ce se recomandă şi avantajează din toate punctele de vedere. La o plată rezonabilă, cîştigul generic este, evident, major: copii şi bătrîni în putere ce îşi petrec vacanţele de o lună – două în aer tare şi sănătos, în vreme ce familia activă stă la oraş „ca să facă bani“ şi îi întîlneşte la un sfîrşit de săptămînă în „proprietatea de la ţară“; adulţi ce ies din inerţia oraşului care toacă nervii şi evadează în natură întărindu-se fizic, moral şi mai cu seamă sufleteşte; spaţii disponibile pentru rude, prieteni buni (şi atenţi) ce pot întrebuinţa, la rîndul lor, o casă liberă cînd familia nu are nevoie de ea. Dar cîte alte argumente !
Acestea, desigur, pentru categoriile „cu banii număraţi“ ce vor învăţa – din practică – efectul vieţii aşezate ce se leagă de o casă „numai a lui“, îndepărtîndu-se de psihologia nomadă a haitelor de automobilişti ce „ies“ duminica din oraşe ca „să pună grătarul“ în pădurea ce devine, de la o zi la alta, o groapă de gunoi.
Cei ce „dispun“, cu o înlesnire ceva mai simţitoare, de bani activi optează, evident, nu doar pentru soluţia „ţărănească“ tradiţională ci şi pentru alte genuri de dezvoltări. Sînt, de regulă, „micii proprietari“ ce nu întreţin doar piaţa populară ci şi o piaţă de investiţii imobiliare calculate. Proprietari de mici companii ce asigură un cîştig constant chiar dacă nespectaculos, aceştia sînt amatorii de case noi, de cabane şi de „case de lemn“ făcute bine şi convenabil (un grad de „convenabilitate“ conform cu buzunarul lor, ceva mai larg). Dar categoria se exprimă. Ea întăreşte cererea pentru „case – tip“, şi va face să se dezvolte mica antrepriză locală de „meşteri – lemnari“ capabili să ridice o casă din bîrne, din „panouri gen american“ ori din scînduri îmbunătăţite în exterior cu lambrisaje diversificate. La un preţ de 35-40000 $ pentru o căsuţă de 70-80 de metri pătraţi (o suprafaţă tolerabilă pentru o familie), opţiunea se produce mai uşor decît pare şi, multiplicată prin modele, creează exemple şi fenomene.

Hotărîtoare, totuşi, rămîne opţiunea ce decurge din voinţa de a schimba ceva fundamental în calitatea morală a vieţii. La începutul anului 2000, existau deopotrivă o piaţă de meşteşugari, lemn – deci materiale – şi terenuri de vînzare dar şi personagiile cu bani destui – nu risipitori! – capabile să pună în mişcare acest mecanism astfel încît să-l traducă în fenomen. Lipsea doar cutezanţa şi, cu siguranţă, voinţa de stabilitate descoperită după altfel de principii decît cele curente, ceea ce – către 2002 – s-a evidenţiat mai lămurit. Maturizarea clasei patronale – ce descoperă, după o anumită vîrstă, că valorile vieţii contează în chip primordial faţă de fixaţia achizitivă ce devenise, în mod greşit, un scop în sine – accelerează acest proces şi aduce contribuţia decisivă la modificarea de mentalitate ce s-a observat deja de acum.

Dezvoltarea este inevitabilă şi dacă aceasta nu se va îngrădi – prin şocuri ce astăzi nu se pot anticipa – va ajunge la o diversitate ce ne apare acum ficţiune pură. Astfel, nu doar regiunile „de sub munte“ cu peisaje admirabile şi costuri imobiliare foarte scăzute vor cunoaşte „invazia de vacanţier“ ci şi orice alte arii cu potenţial în a genera plăceri ale vieţii. Pe lîngă rîurile unde se pescuieşte – indiferent dacă sînt chiar în cîmpie – mişcările se prevăd considerabile şi, întîi de toate, Dunărea, o zonă fabuloasă de „vacanţe“ săptămînale ce s-a depreciat, mai de curînd, aproape fără nici un motiv. De fapt, orice loc cu aer bun şi orice regiune cu păduri poate să devină mîine locul de vacanţă potrivit dacă se potriveşte „preţul“ cu „buzunarul“. Spinările de munţi cu pantă mai dulce de prin Buzău, Gorj, Dorna, Vîlcea, Apuseni şi Maramureş vor fi, deodată, privite cu alţi ochi.

Aceasta – dacă nu specificăm dezvoltările de regiuni cu putere colosală, precum staţiunile maritime de la Gurile Dunării şi Delta Dunării însăşi. Tabloul acestui viitor ce nu aşteaptă decît aşezarea pe direcţia pozitivă pentru a se manifesta este, practic, foarte divers, ajungînd pînă la ceea ce azi pare extravagant dar, în realitate, nu este. Evident, vor apărea – pe alt „picior“ – proprietarii de insule de vacanţă, afacere ce aduce – în alte părţi – bani, confort şi plăceri. Ori castele şi domenii rurale, ce se propun astăzi cu timiditate dar iraţional „ca bani“, rezultate din redobîndiri.
Esenţială, rămîne, în ultimă analiză, mentalitatea, voinţa de a modifica viaţa cu ochii în pămînt ce încă mai caracterizează omul român. Nu lipsa de bani l-a împiedicat, de fapt, să redescopere soluţia ci inerţia, obiceiurile rele şi o neîncredere ce nu se întemeia decît pe un şir de prejudecăţi create de „fabricantii de imagini” ce se vor risipi si ei ca pleava in vant .

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: