~ROMANIA TACUTA – Marea des-proprietărire • Neo-chiaburimea • Noile latifundii


Epiloguri
Totuşi, în materia dezvoltării rurale există încă numeroase prejudecăţi şi chiar o anumită descurajare , din păcate nu de tot neîntemeiate . Imaginea ţăranului arînd desculţ la un plug tras de o văcuţă neajutorată sub un soare dogoritor ce îi face omului inutilă pălăria desfundată , este socotită a fi emblema „vieţii la ţară“ de azi şi s-a instalat în mentalităţi deşi este doar parţial adevărată. Acest primitivism resuscitat există, dar poate fi corectat mîine, încă, dacă se observă cauzele ireductibile şi se acţionează realist şi fără doctrine.
De fapt, şi aici „revoluţia“ a lichidat „evoluţia“ căci abia ideologiile aplicate de ignoranţi guralivi au adus satul la sapă de lemn. Realităţile anterioare acestei „revoluţii” fără obiective trebuiau dezvoltate şi evoluţia s-ar fi consumat categoric. Satul „anterior“ era o comunitate de proprietari imobiliari nu însă şi funciari astfel încît întărirea proprietăţii identificate era obligatorie mai întîi. Cooperativele – formă pre-modernă de capitalism agrar – trebuiau transformate imediat în companii agricole cu patrimoniu definit şi cu proprietari funciari identificaţi, prin „aport de capital în natură“; în Bulgaria s-a putut aceasta, la noi s-a desfiinţat peste noapte totul furîndu-se pînă şi uşa de la odaia socotitorului şi pînă şi arhivele ce arătau participaţia cooperatistă s-au risipit în vînt.
Astfel, cu proprietari deopotrivă de terenuri dar şi asociaţi în companii de exploataţie agrară , satul ar fi arătat altfel (si,in orisice caz, nu asa cum arata azi)iar patrimoniul – trimis pe apa sîmbetei acum – se definea iniţial şi se dezvolta treptat. Un întreg fond imobiliar „de antrepriză şi de industrie agrară“, s-a destrămat, prin 1990 – 91, în doar cîteva luni şi s-a făcut una cu pămîntul deşi, la acea dată, era un nivel de unde se porneşte şi unde abia poimîine se va putea ajunge, după ce era distrugerii s-a încheiat.

„Se va putea ajunge“ dar, evident, modificînd într-o măsură nu de tot neînsemnată proprietarii . Căci abia azi des-proprietărirea (invocată, cu greşeală, a propos de cooperaţia agricolă anterioară) va putea fi, în fine, un fapt împlinit. Totul porneşte, de bună seamă, de la bani şi în climatul de pauperizare rurală : pămîntul nu mai este defel valoarea romanescă din „Ion“ de Liviu Rebreanu ci o marfă ieftină, un parazit ce înghite bani şi nu „dă“ aproape nimic şi care, deci, ar trebui extirpat prin vînzare. De-aceea, şi preţurile uimitor de scazute ce scandalizează pe unii visători! Dar desfasurarea prin consecinte apare chiar aci, indiferent dacă nu place. Cînd, în Călăraşi sau în Teleorman, un hectar de teren agricol se vindea-acum cativa ani- cu 80-100 de dolari americani (si azi – cu 600-700 de Euro )înţelegem că i-ar fi fost uşor unui plătitor organizat să-şi cumpere rapid o moşie de o mie – două de hectare, achitînd banii ce s-ar da pentru o casă nu foarte spectaculoasă în Bucureşti. Apar, deci, latifundiile, compuse nu prin expropiere ci prin „plată curată“(insa . de fapt, un rapt ocult si abil); căci ce altceva este o proprietate care, valorînd ,acum 5-6 ani , vreo 800.000 $ (cît o „vilă“ scumpă)si azi nu mai mult de 6 milioane de Euro ar traduce aproape 10.000 de hectare ?
De fapt, viaţa pare ca înaintează în această direcţie – unde „proiectul” este formulat si urmarit cu lacomie de tragatorii de sfori – desi o „argentinizare“ a mediului rural nu-i, în sine, o soluţie căci latifundiile încetinesc dezvoltarea cînd depăşesc puterea proprietarului de a lucra ori de a face organizare de muncă minimă. Esenţial rămîne, bineînţeles, epilogul, adică, în ultimă analiză, ce se va „alege“ în final si aceasta ramane inca o enigma fiindca ,indiferent de presiune, „taranul nu vinde” sau „amana”.

In felul ei, „viata la tara” se modifica pe nevazute in sensuri ce scapa previziunii intocmita strict rational.Privite azi , aşa împînzite cum sînt de magazine minuscule, amenajate în „camera din faţă“ a casei (dar arătînd o marfă canonică, avînd universalitate de chewing-gum şi Coca-Cola) şi bodegile mizerabile botezate, pompos, „bar“ ori „discotecă“, satele sînt o lume de Kitsch-uri care, însă, se mişcă şi posibil că se va clarifica odata cu intelegerea principiilor care ,azi,inca se ascund cu grija caci sunt primejdioase in termen mediu si lung: traditia si identitatea, asa cum se invoca de catre” europeni”. Prin 1997, am văzut, mergînd în Moldova, o crîşmuliţă ridicată din scînduri şi bîrne, oribilă ca înfăţişare, ce mi-a atras atenţia prin firmă: se chema „La Ilie“. Patru ani mai tîrziu, „La Ilie“ devenise un „popas“ cochet, cu mic-gros, berărie şi terasă pentru grătar cu mici, avînd pereţi din sticlă şi parcare tocmai potrivită pentru camionagii şi turişti, nu puţini. Stilul grosolan iniţial, din lemn cioplit cu barda, s-a transformat în neo-corbusianismul de butic, în sticlă şi termopan, desemnînd un fel de „nouă chiaburime“ comercială.
Aceasta este o realitate în „lumea satului“ a cărei imagine post-modernă (recapitulînd, cu citate, scene din istoria locală de epoci diferite) s-a împestriţat multicolor fara ,insa, sa strice gospodariile intretinute cu greu,datand din alte vremuri, cand principiile de organizare erau si declarate nu doar intuite,precum sunt acum. Unii, şi încă destui, vor deplînge sărăcirea ce se instalează în galop, făcînd ridicolă şi inutilă împroprietărirea de la 1921, dar viaţa înaintează pe căi enigmatice şi ferme, indiferentă dacă place sau nu : cîndva, nu foarte tîrziu, totul se va modifica radical, făcînd caduc şirul de convulsii tăcute de azi, alegînd apele de uscat.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: