~PATOLOGIA PROPRIETATII IMOBILIARE -„Nu poţi face binele cu forţa!“

Indecizia sau decizia greşită şi pripită nu sînt decît ca o aparenţă expresia vîrstei ne-tinere şi a unor prejudecăţi de visător ce vieţuieşte în iluzii şi cu capul în nori. Către sfîrşitul lui 2003, cred că în septembrie, un apropiat pe care nu puteam să-l refuz îmi recomandă pe un amic care trebuia, într-un timp extrem de scurt, să se căpătuiască găsind şi cumpărînd o casă, obligatoriu cu grădină şi curte. Tînărul, de aspect flegmatic şi cogibund, ar fi fost „consultant de asigurări“ avînd biroul în Cartierul Cotroceni iar graba se explica printr-o „filozofie fiscală“ ce îi poruncise să cumpere, cheltuind bani, pînă la sfîrşitul anului curgător atunci. „Banii“ de cheltuit nefiind prea puţini dar nici prea mulţi (vreo 200.000 Euro, fără credit ipotecar), i-am repartizat pe o consilieră imobiliară dibace şi motivată, spre a-şi putea încheia, la timp şi satisfăcător, operaţiunea. Dar pînă în octombrie nu se mişcase nimic deşi, pornind cu clarificările trebuincioase, ajutate de tînăr prin declaraţii totuşi destul de sumare, consiliera îi prezentase variante felurite ce nu stimulară, totuşi, nici imaginaţie nici decizie. Fiindcă îl adusese la mine cine îl adusese, mă gîndi să-i sugerez alt gen de soluţie şi chiar să experimentez o maşinărie ceva mai nouă. Existînd, ca disponibil, 200.000 euro şi invocîndu-se mereu noţiunea de „familie tînără“ (căci omul se însoţea la toate „vizionările“ de o tînără pimpantă şi guralivă), cheltuiala sumei integrale îmi apărea ca o risipă. De aceea, l-am chemat şi i-am propus să reflecteze la următoarea schemă: nu o casă ci trei case în aceşti bani! Şi cum anume? Întîi, reşedinţa principală, ce socoteam potrivită, foarte arătoasă, cu stil şi ţinută, avînd chiar şi o grădină de 200-250 de metri pătraţi undeva, lîngă Calea Plevnei dar în „zonă curată“, la 138.000 Euro, dar vandabilă imediat, căci era ocazie şi încă nu apăruse „pe piaţă“. Apoi, o casă de ţară, pe lîngă Bucureşti, la vreo 60 de kilometri, în vecinătatea Butimanului, aproape de lac şi pădure, dar la nu mai mult de 35-38.000 euro, avînd grădină cu flori destul de întinsă, mică livadă şi foarte „pusă la punct“; „ocazie“ şi ea. În sfîrşit, o casă la munte, la Breaza (la 22-25.000 euro) sau, mai mică dar mai bine cotată, la Sinaia, către 30-32.000. La un total de 195.000 euro, la un maximum, ar mai fi rămas încă vreo 5.000, în cel mai rău dintre cazuri, pentru instalare. „Băietul“ – cum îi zicea, moldovineşte, mama lui pe care o întîlnisem o clipă la prima întrevedere – clipise des din ochi, cu mirare, şi acceptă, cu neîncredere, măcar să se gîndească la aceste soluţii. Şi, cu toate acestea, nu se întîmplă iarăşi nimic precis. Abia prin noiembrie, consiliera ce-i destinasem fu chemată în mod imperios spre a-i prezenta „imobile în Pipera“, în, adică, paradisul „constructorilor sălbatici“ ce produc, ca într-o industrie, case de consum. După doar cîteva zile, începură tratativele în legătură cu „o casă nouă“, în stilul inconfundabil şi aproximativ ce „ia minţile“ inşilor fără prea multă minte; era „o vilă“ ce costa mai bine de 270.000 euro, cu grădină, e adevărat, dar unde se adunau, într-o splendidă arhitectură futuristă, toate liniile electrice din vecini. Din păcate, totul se arătă o ilustraţie perfectă a pamfletului despre „Sfînta Familie burgheză“ de Friedrich Engels. În cele din urmă, povestea privitoare la „filozofia fiscală“ se dovedise o simplă poveste căci, de fapt, nu „încheierea anului“ era motivul termenului precis ci înţelegerea ce se încheiase cu o fată, purtătoare de viitor copil, pe care „băietul“ urma s-o ia în căsătorie cît mai curînd. Însă cum aici nu avem decît „proprietate comună la bunuri dobîndite în timpul căsătoriei“, rezulta că, spre a se preveni defecţiuni ulterioare cu pierderi de bani, „băietul“ trebuia să-şi pună pirostiile pe cap numai după ce devenea apropitar. Abia cînd se observase că nimic nu se face cît ai bate din palme, întîrziindu-se cumpărătura astfel încît termenul însuşi devenea improbabil, se hotărîse a se cumpăra „cîndva“, „ceva“, dar pe numele mamei nu al fiului. „Se hotărîse“ este, la drept vorbind, expresia corectă fiindcă banii erau, de fapt, nu ai junelui „consultant de asigurări“ ci ai familiei şi constituiau cadou, dar nu de nuntă, precum se vede. Tînărul tăcut şi cu aparenţă profundă nu era decît un mic impostor, ori, şi mai precis, un „manekin“, un om de paie, nehotărînd nimic.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: