29 Iunie 2007 – PATOLOGIA PROPRIETATII IMOBILIARE – „Decît într-un sat, fruntaş, mai bine-n oraş codaş“

Pe la începutul primăverii anului 2000, un june inteligent de la un ziar din Bucureşti îmi propuse o întrevedere care ar fi urmat să se publice sub forma unui interviu pe teme „ce inflamează creierii cititorilor“, precum ar fi „cu cît vor creşte preţurile“, „cît face un apartament în cutare şi cutare cartier“ şi altă făină, de acest fel, măcinată a douăzecea oară. L-am primit fără entuziasm şi, fiindcă detest astfel de mici „prostioare“ ce generează confuzie, începui un şir de divagaţii în maniera eseistică şi semi-profetică, pe care unii o admiră dar paralizează majoritatea, care nu înţelege. Deodată, tînărul interviewer deveni atent şi intuind „materialul“ şocant, încurajă dizertaţia îndreptînd-o spre o tematică americănească de felul „cum să trăieşti mai bine, schimbîndu-ţi viaţa“.
La drept vorbind, „schimbarea“ ar fi fost la îndemînă, aducînd, mai ales pentru „bucureşteanul recent“, nu doar altă viaţă ci şi, cu probabilitate, şi o altă poziţie socială. Soluţia se afla, în tot cazul, la îndemîna oricui gîndeşte cu capul lui şi cu un pragmatism minimal. În loc să continue o viaţă declasată la oraş, constînd în expediente, mediu „colectivist“ ce creează o iritaţie continuă şi o instabilitate care ruinează psihologia cît ar fi aceasta de solid construită, „bucureşteanul recent“ ar fi putut vinde totul şi pleca , începînd o viaţă nouă. Căci la acea dată ( reper aceasta – in anul 2000) un apartament „cutie de chibrituri“ cu două încăperi într-un cartier rău cotat (dar nu Rahova ori Ferentari) se putea vinde, nu tîrziu, cu vreo 14.000 de dolari americani. Un hectar de teren bun spre a fi exploatat corespunzător nu depăşea 80-100 $, ceea ce ar fi însemnat o mică „moşie“, de 10 hectare, cu doar 800-1000. Nu mai mult de 1.500 ar fi costat o maşină Dacia, chiar de model „Break“, utilă pentru cărăuşie diversă, iar o „casă în comună“, înconjurată, cu puţin noroc, şi de o curte cu grădină şi mică livadă, „făcea“ 4.000-5.000 de dolari dacă era conservată prea bine, construită din cărămidă şi învelită cu tablă. Însumarea impresionează: cu nu mai mult de 7.000 $, hai să zicem 8.000, se obţinea uşor casă, „moşie“ şi maşină, rămînînd încă pe atît pentru diverse cheltuieli, inevitabile în aceste situaţii şi care nu ar fi condus la mai mult de 2-3.000 $, la un maxim posibil. În orice caz, rezulta un rest de 4.000 $, pentru o depunere la bancă ori pentru „investiţii“ (mic magazin ori cîrciumioară, debut de exploataţie agricolă etc) dar nu pentru „consum“ stupid şi nechibzuit.

Patru ani mai tarziu ( cand isteria imobiliara ce a devastat Romania de azi inca nu se dezlantuise total ) datele problemei se schimbasera mult dar, în mod paradoxal, se schimbasera în bine. „Apartamentul din Militari“, ca vai de mama lui, ce se vindea cu greu la vreo 14.000 de dolari americani cu cativa ani in urma – „se dădea“ cu vreo 26-27.000 de Euro iar sub 25.000 „s-ar putea lua cumpărătorii la bătaie“, licitînd şi cu banii şi cu pumnii. O maşină Dacia „la mîna a doua“ costa cam tot 60-70 de milioane, deci nu mai mult de 2000 de Euro. În sfîrşit, o casă socotită, la ţară (dar nu „în staţiune“, bineînţeles) „trecea“ de 300 de milioane (deci, cam la 7.500 Euro) în mult prea rare cazuri. O schemă, „la timpul recent“, ar fi condus la o cheltuială de 7.500-10.000 Euro reprezentînd casa, plus 2.000-3.000 euro „moşioara“ de 10-15 hectare, plus 2.000 euro maşină şi 2.000 euro strămutarea şi „prima de instalare“, pe lîngă alte mărunţişuri; în total: 14-18.000 euro. Rămîneau , pentru „pornire“, 4.000 euro şi restul, de vreo 5-8.000 euro, să se depună la bancă pentru o dobîndă modestă dar sigură.

Schema era corectă chiar dacă admit că ar fi existat variaţii însă cu neputinţă de a se pricinui stricăciuni „ansamblului“. Şi totuşi, numărul celor ce au îmbrăţişat această idee înfăţişată ca un tablou ispititor, dar uimitor de posibil, nu a fost ridicat deşi omul nu-i lipsit de cuget şi îndeobşte consideră că „îşi cunoaşte interesul“. În aceste date, interesul lui consistă mai degrabă în a trăi rău, precar şi mizerabilist, dar în „oraşul obsedant“, condus fiind de un conservatorism fără alt viitor mai precis decît o existenţă în mulţime, care doar se perpetuează biologic în generaţii din ce în ce mai aproximative. Respingerea condiţiei de răzeş pare, aşadar, definitivă caci astazi orice schema de acest fel nici macar nu mai este luata in calcul , de vreme ce ” tara ” unde nazuieste |oraseanul aproximativ” sa se exprime nu este ” satul de la Gheboaia” ci de langa Valencia .

28 Iunie 2007 – In curand , ” Bucurestii ” vor avea trasaturi”pariziene”

Incepand de dimineata si pana dupa apusul soarelui , pe Quai de la Megisserie , din Paris , aproape de magazinul ” Samaritain” si de Pont -Neuf, se insira zeci de pravalii ce vand flori expuse pe trotuare , pe masute si pe rafturi nenumarate si de marimi uimitor de diverse. Spectacolul culorilor este aici cu totul memorabil si cine ar dori sa capete un sentiment de zi senina ar trebui sa treaca prin aceste locuri ce se oranduiesc ca un concept de gradina imaginara. Nu este insa un spatiu de unicat . Acelasi sentiment se incearca si in Marche des Fleurs, din Ile de la Cite ,unde , la cativa pasi de Catedrala Notre-Dame si de Sainte Chapelle , multimea de flori ce inunda mica piateta de pe rue Louis Lepine impresioneaza si emotioneaza .
Aceasta pasiune pentru flori pare totusi destul de neobisnuita intr-un oras lipsit de ” case in acceptiunea bucuresteana ” si unde , inca din vremea baronului Haussmann, un Pake Protopopescu de pe Sena , majoritatea omenetului citadin traieste – cum se zice la noi – ” la bloc”. Rezulta ca potopul parizian de flori nu se va indrepta catre gradina de casa (care nu exista decat in nesemnificativul procentual ) ori in jurul ” casei de la tara ” ci intr-o alta directie , fiindca in lipsa cererii „oferta ” nu ar fi atat de intensa pe cat se vede ca e .Florile ajung , de fapt, la Paris , in ” gradinile suspendate” , foarte numeroase aici . Acestea exemplifica o reactie organica de „intoarcere la natura” care se produce de obicei acolo unde ” civilizatia” in loc sa ajute , strica si creeaza dezechilibre . Caci de indata ce , ratacind in plimbare calma in Paris, ridici privirea de la catre fatadele de scenografie de ” film de epoca” inspre cerul vizibil in departari ,la capatul coridoarelor de cladiri , este cu neputinta sa nu observi multimea de balcoane sufocate de plante ori , mai rar (caci sunt neobisnuite) terasele prefacute in mici gradini. Nenumarate popoare de ghivece de cele mai diferite forme si dimensiuni , pline de flori multicolore , se oranduiesc intr-un continuum de verdeata de la o cladire la alta creind un sentiment de padure verticala ce lipseste in alte parti ori, desi a existat odinioara, astazi s-a pierdut.
” Gradina in miniatura” asezata pe balcoane este la Paris o valoare imobiliara iar atunci cand proprietatea se completeaza si cu o terasa , de obicei situata pe acoperisul plat al cladirii , se poate cuteza sa se ceara un pret si cu 18-20 % mai ridicat decat s-ar fi cerut pentru spatiul locuibil dar fara ” gradina ” . „Afacerea continand vanzarea de apartamente cu gradina ” are intensitatea ei si , spre o sustine , exista chiar si agentii imobiliare ce s-au dedicat cu exclusivitate acestei categorii de proprietati si castiga bine caci oferta este redusa si banii suplimentari ce se platesc nu sunt putini . Aceasta nu-i nici efectul unei ” mode” si nici un capriciu de ” ciocoi de pe Sena” (caci „ciocoii lor „, ca si ai nostri , traiesc in palate) ci o reactie de viata in natura pierduta care este „renascuta ” fie si in forma restransa , posibila in conditiile date ( fiindca ” terasele pariziene” ori balcoanele sunt mici , ca si ” fondul imobiliar locuibil” , uimitor de meschin) .
Dar daca astfel de atitudini apar acolo unde exista inca vegetatie oraseneasca, unde parcurile nu se ” retrocedeaza” la pont , unde nu se taie copacii din pepiniere ,in miez de noapte , de catre echipe tocmite pentru a goli terenul ravnit de ” investitori” – asadar intr-o societate asezata – la Bucuresti ele inca nu se manifesta insa vor deveni curand frecvente si obisnuite. La noi , unde primarul are nesabuinta sa declare ca avem de doua ori mai mult” spatiu verde” decat la Paris contrar nu statisticilor doar(oricat ar fi acestea de ” coafate „) ci evidentei criante , nu ne mai ramane decat reconstituirea „vietii firesti” prin optiune proprie si alegere inteleapta fiindca , sub asaltul „investitorilor ” ce usuca totul dupa ei , orasul pierde nu doar traditia ci ” elementul vital”

27 Iunie 2007 – PATOLOGIA PROPRIETATII IMOBILIARE – ” Clasa muncitoare merge in Paradis dar … fara bani „!

CLASA MUNCITOARE MERGE ÎN PARADIS DAR…FĂRĂ BANI

Către 1910 şi, mai tîrziu chiar, pînă aproape de 1940, apărură în Bucureşti numeroase „societăţi pentru locuinţe ieftine“ care împroprietăriră prin credit -şi, deci, cu plată rezultată din muncă şi salariu – o categorie oareşicare, măcar în intenţie muncitorimea şi negustorimea mai măruntă care, în cele din urmă, înţelese valoarea proprietăţii prin efort, chibzuinţă şi poate chiar „restrîngere“ şi oarecari sacrificii. Acesta este, de altminteri, mecanismul canonic în societăţile aşezate dar, bineînţeles, nu şi astazi la noi . Aici, o categorie de proprietari prin cadou, inaptă de a face corelaţie între muncă, bani şi avere şi incapabilă acum de a cîştiga constant ori altfel decît pentru supravieţuire, nu va contribui la modificări de situaţie economică de ansamblu decît doar prin consum cu limită şi simple permutaţii de proprietate spre a se obţine diferenţă ce se risipeşte la rîndul ei. Prin raport la „clasa salarială tradiţională“, ce mişcă investiţia socială prin participaţie (id est economie) aici intervine un gen de conservatism arareori depăşit de iniţiativă întîmplătoare şi decizie individuală care, din păcate, nu se dă exemplu, nu se încurajează şi nu-i urmată de nici un proces avînd scop şi continuitate.

Lumea „omului de nimic“

Cu doar cîteva luni înainte de începutul „Mileniului Trei“, se întîmplă să întîlnesc o cunoştinţă vagă, ce îmi fusese coleg de Şcoală generală, cîndva, cu peste treizeci de ani în urmă, într-un tîrguşor, fostă reşedinţă de plasă din judeţul Vlaşca. Omul devenise bacalaureat şi urmase calea „şcolilor post-liceale“ într-un oraş ceva mai răsărit iar prin anii ‘70 ajunsese în Bucureşti, angajîndu-se la o fabrică renumită unde se descurcase mai mult decît mulţumitor, de fapt „în spiritul timpului“ ce crease un gen de biografie canonică, semănînd ca două picături de apă la indivizi veniţi din cele patru zări. Vremea de atunci, cînd „neo-orăşeanul“ răsucea, înbujorat de emoţie, robinetul pentru apă de la bucătărie – în loc să scoată apa din puţ cu ciutura – şi asculta cu delicii zgomotul apei ce curgea din „water-closed“, mişcîndu-se prin odaia încălzită de slugi nevăzute ce îl scuteau de chinul de a sparge lemne cu toporul şi de a aţîţa focul cu sobă – ar fi trebuit să fie văzută paradisiac dar această atitudine nu apare. Astăzi, „neo-orăşeanul“ de ieri este „bucureşteanul recent“ ce socoteşte aceste altădată binefaceri miraculoase drept normalul minimal, fără de care nici măcar în ruptul capului nu ar mai putea să-şi conceapă viaţa cotidiană. Cine nu trăieşte astfel, ca beneficiar ce plăteşte, nu ar fi, în accepţiunea acestui om nou, decît „element de preistorie“, „ţăran“ şi „necioplit“, o prostime incapabilă de confortul de oraş. Deci, omul nou plăteşte ; dar spre a putea plăti îi sînt de trebuinţă bani şi, bineînţeles, surse de unde acestia se dobîndesc. Vaga mea cunoştinţă, ce mă întîlnise din întîmplare şi acum mă reţinea privindu-mă cu simpatie, ţinîndu-mă de un nasture de la haină spre a-şi arăta respectul faţă de ceea ce socotea a fi „un om mare“, îşi cîştigase banii, pînă nu prea demult, din ” munca la întreprindere” , de fapt un gigant ce dădea pîinea zilnică unui număr indefinit de personagii, hrănite întrucît se titularizaseră acolo şi trebuiau întreţinute. Acest gen de asistenţă, cu aer de filantropie organizată doctrinar, de sus în jos, se încheiase şi, pînă la a se vinde ca să se „taie“ şi să se vîndă la fier-vechi in ideea oculta de a tamane ” terenul gol” , fabrica notorie stătea într-o semi-conservare iar asistaţii de ieri ajunseseră doar figuranţi cu buzunarele goale. Omul meu, de altminteri, era inclus în ceea ce denumea „şomaj tehnic“. Aceasta însemna că „nu face nimic“ şi „ia“ (nu cîştigă!) doar „o parte din salariu“.
În altă părţi, unde personagii ca acesta se uită cu idolatrie căci „acolo se plăteşte bine“, cine ar fi în primejdie de a rămînea pe drumuri nu ar sta cu mîinile în sîn ci s-ar gîndi, dacă nu zi şi noapte măcar cu o oarecare intensitate, la ieşirea din acest necaz. Aici, omul nostru „iese la o bere“ cu cîte un vecin aflat în aceiaşi situţie şi „joacă o tablă“, cînd nu are ceva indefinit de făcut, puţin şi rar, ca să mai „cîştige“ ceva. Căci, totuşi, noţiunea de „cîştig“ apare dar se traduce în mici învîrteli oareşicare, în cîte o „ciupeală“ (aceasta este terminologia) constînd în reparaţii destul de necalificate la o ţeavă sau la vreo maşină Dacia, dacă există, de fapt, o oarecare pricepere şi nu chiar o lene abisală. Acesta este „tot cîştigul“? Ei, bine – nu. Mîndria „bucureşteanului recent“ constă , la un procent uimitor de ridicat, în „a face afaceri“, formulare ce se exprimă într-o formă şmecherească şi însoţită de un clipit, complice, din ochi, căci „afacerea“ ar fi egală, în această accepţiune, cu o semi-înşelătorie unde, în mod expres, iese cineva păcălit. Şi, în fond, ce fel de „afaceri“? Bineînţeles – „afaceri cu case“. Căci fiind proprietar – prin îngăduinţa nesăbuită a unora ce au vîndut, aproape pe degeaba „apartamente de la stat“ către chiriaşii uluiţi de norocul ce a căzut pe capul lor- fostul ţăran ajuns „bucureştean“, „vinde şi cumpără“, fenomen aproape generalizat. Cunoştinţa mea aproximativă şi anonimă (căci oricît m-aş fi străduit să-mi amintesc, din politeţe, numele n-aş fi izbutit) făcuse o astfel de afacere, descrisă cu încîntare „ca şi cum ar fi „spart banca“ la un cazino din Las Vegas. Pe cînd „era la fabrică“, pe vremuri adică, omul primise de la sindicat un „apartament cu patru camere în Militari“ căci avînd „famelie mare“ îi era necesar un spaţiu corespunzător. Cumpărată „în rate“ în 1991 şi plătită pînă la Sfîntu’ Aşteaptă cînd devalorizarea leului fata de dolar crea o echivalenţă rizibilă , „proprietatea“ se vînduse la o vreme contra unei sume mărişoare (oricum, de vreo zece ori mai ridicată decît „făcuse“ iniţial) de unde, cu doar jumătate, „afaceristul“ îşi cumpărase un apartament de două camere în Pantelimon, suficient pentru el şi nevastă căci „copiii“ sînt plecaţi demult în Spaţiul Schengen unde muncesc in forme diverse dar imposibil de infatisat coerent . Ideea de „a cîştiga atîţia bani“ disponibili (cam peste zece mii de dolari) excită fenomenal pe salariatul aflat în şomaj tehnic. Drept pentru care îşi cumpără de îndată o maşină Dacia Supernova, nouă, telefon mobil pentru el şi nevastă, televizor şi „combină“ (muzicală, evident!) frigider marca Bosch şi un număr indefinit de mărunţişuri, ce istoviră diferenţa ce rămase. De la el aflasem că o maşină de spălat „fără bule“ nu face doi bani, concluzie de cunoscător. Cu toate acestea, un „ce“ profit aduse această manevră imobiliară. Maşina nouă îşi consumase tinereţea şi îmbătrîni înainte de vreme făcînd cărăuşie de la ţară, căci omul se aproviziona săptămînal, de la „ăl bătrîn“ din ogradă, cu roşii, ceapă, ardei şi cartofi iar, uneori, cu cîte o găină şi brînză cumpărată „din sat“, totul pentru uz propriu. Iar apartamentul abia cumpărat ar fi trebui vîndut , spre a se obţine „o garsonieră plus diferenţa“.

Acest gen de „afacerism“ există, cunoaşte răspîndire azi şi se va menţine nu prea scurtă vreme, deşi este o simplă iluzie de consumator nesăbuit. Căci, în ultimă analiză, aceasta nu-i „afacere“ şi nici „mişcare de piaţă imobiliară“ ci doar un şir de permutări de proprietăţi cu scop de a se obţine un ban lichid prin restrîngere de spaţiu locuibil. „Cîştig“ teoretic căci, dacă nu se pune în lucrare, suma ce se obţine se împrăştie de obicei fără a se explica raţional acest gen de consumism ce creează sărăcie treptată şi insidioasă. Dacă măcar cele două-trei sute de milioane rămase după o astfel de „combinaţie“ s-ar păstra, repartizate pe unităţi de timp, în vederea supravieţuirii pentru trei-patru ani, s-ar mai înţelege, din toate acestea, cîte ceva. Dar totul se risipeşte, în etape, şi va dispărea ca un nor de praf în vînt, cîndva. Şi de ce aceasta? Fiindcă lipseşte simţul averii („casa“) căpătată prin efort, muncă generatoare de bani şi chibzuinţă în vederea unui scop ce traduce o necesitate calculată.
Odinioară, celui socotit şi harnic i se zicea, în societatea aşezată ce s-a distrus poate nu iremediabil, „om de ispravă“, arătîndu-se astfel şi lăudîndu-se fapta ce rămîne; omului de azi ce obţinu totul pe nimic, i se potriveşte, de bună seamă, „nimicul“.

26 Iunie 2007 – ” Bucurestii ” – un oras suprarealist , unde ” regula faptului implinit” este legea

Intrerupta in aparenta pentru cativa ani – ce s-au consumat nu fara efecte prin uimitoare ” renovari ciocoiesti ” de case facute cu o lipsa de stil absolut stupefianta – ” stricarea ” sistematica a Cartierului Primaverii da semne ca se apropie de „ultimul asalt ” unde nimic nu va mai ramanea cum a fost . Acum in chiar Aleea centrala de altadata careia i se zice , ca bulevard, in felul ce a dat numele intregului cartier (desi , la origina , acesta era” Parcul Jianu ” si punct ) incep sa creasca de la o zi la alta tot mai impozante contributii noi de ” investitor” ale caror urmari le vom vedea curand , cand amintirea locurilor de altadata va ramane numai in albumul de imagine urbana si in fotografii de particulari sensibili,care sunt tot mai putini . Una dintre acestea ne arata insa un debut de ” era noua ” – de fapt ” simptome” – despre care merita vorbit.
Izbitor in aceasta materie este nu aspectul -probabil- de cladire fara stil in combinatie de cazarma habsburgica si neo-corbusianism de periferie de Imperiu ( caci acestea se cunosc la noi si au produs stricaciuni uriase in Bucurestii supusi unui masacru urbanistic sistematic ) ci cateva noutati de metoda care trebuie evidentiate .
Ca si orice alta cladire ce se ridica in Romania , si aceasta ar fi trebuit sa aiba un ” panou ” ce descrie lucrarile spre a se cunoaste cu precizie ” cine ” construieste , care este proiectantul si cui i se datoreaza ” infaptuirea” , deci antreprenorul . Bineinteles ca si acest santier simandicos este dotat cu acest document obligatoriu , desi ( in traditia de opacitate totala ce face ca , pentru un bloc ce se ridica pe Calea Dorobanti , aproape de cofetaria Perla , sa existe pentru beneficiar indiciul sumar ce prevede ca este ” persoana privata ” ) si aici proprietarul se retrage in ” oculta ” fiindca singura precizare ne arata ca acesta va fi o „ societate comerciala cu capital privat ” , adica un ” Mare Anonim ” .
Noutatea este insa metoda de a descrie cladirea viitoare , infatisata in noua traditie de smecherie formalista ce devine clasica pe Dambovita . Fiindca , totusi , suntem intr-o zona unde toti stau cu ochii pe toti (ca si in anii Vechiului Regim ) si nu-i indicat sa se spuna direct ca aici se va inalta inca unul din templele „lumii noi” ce ” nu se pameaza” de imprejurimi marunte, stil , traditie si alte asemenea maruntisuri , s-a inventat un fel de sarada (sau o cimilitura de „baieti de cartier” ) care, in fond, ascunde cu oarecare abilitate dimensiunile si inaltimea . Citind ca aici va aparea ” ceva” ce contine ” P”(adica ” parter”) , Mz ( adica” mezanin” ) plus ” 2 E ” adica ( ” doua etaje ” ) si , mai pe la coada , inca ” 3 D ” ( adica ” 3 duplexuri ” ) , intelegem cu greu – daca nu observam mai bine structura si nu dezlegam sarada – cam cat de coplesitoare va fi noua ” investitie ” din ” sanctuarul ” vechii si noii nomenklaturi . Caci , puse cap la cap si in traducere ” in-ocultata” , acestea inseamna : parter plus 9 ( noua ) etaje , deci zece nivele si o inaltime de cel putin 35 de metri , adica de mai bine de trei ori mai mult decat ” vilele” cu un etaj si cel mult o mansarda ce impresoara ( cat l-or mai impresura ) pe ” noul venit ” . Insa pentru cine nu stie ca ” duplex” insemneaza ” apartament pe doua nivele ” iar ” mezaninul” nu-i decat un pseudonim pentru un alt etaj despre care nu trebuie vorbit decat ” de bouche a l’oreille” ( si numai ” cu cine trebuie” ) , lectura grabita de ” panou” nu inseamna decat o ” ridicatura”ceva mai disproportionata cu vecinatatile si nimic mai mult.
Aceasta este insa expresia ” regulii faptului implinit” care astazi la noi a devenit a doua formula de ” asezamant social” , in linie paralela cu acela scris dar , ca in toate cazurile de acest soi , ” scris degeaba”. Pana cand vor prinde de veste cei ce ar putea ca carteasca- desi sunt oricum putini si , zice-se , „fara nici o putere” – ” sfarsitul jocului” se va produce si nu va mai fi nimic de facut.

25 Iunie 2007 – CINE SUNT ” REDOBANDITORII” ?(II)- Falsa casă de raport

Falsa ” casă de raport ”

Prin vara lui 1999, înainte de vacanţe, se prezentă la mine un medic celebru şi, deci, înlesnit, ce îşi redobândise mai multe „proprietăţi“ între care una necomun de interesantă pe care începu să o descrie în mod tacticos şi sistematic. Ştiam, de fapt, despre ce era vorba căci „hotelaşul“ cu restaurant de pe coasta Cumpătului din Sinaia avea o oarecare notorietate, măcar în rândul intelectualilor ce se retrăgeau, în „Vechiul Regim“, să creeze „la munte“, asa cum se obisnuia pe atunci . Dar „redobânditorul“ înfăţişa speţa cu o emoţie gâtuită şi o dramatiza, prefăcând-o într-un „caz“ straniu şi chinuitor.

La drept vorbind, situaţia nu era disperată defel, ba chiar s-ar fi putut desluşi cu oarecare uşurinţă dacă ar fi existat o vedere lucidă şi optică pragmatică . Pe scurt, omul, împreună cu o bunică octogenară şi un unchi matusalemic, obţinuseră „proprietatea pe hârtie“, bineînţeles în instanţă, dar, spre a se putea ceda, cum se zice, „posesia“, ar mai fi trebuit achitată o sumă ce reprezenta „reparaţii şi îmbunătăţiri“ documentate de folositor (o companie de turism locală, „de stat“) şi, probabil, justificate . Era o cerere explicabila , de altminteri , care insa , atunci cand s-u schimbat legiuirile si averile mari s-au retrocedat mai incoace-cui vrei sui nu vrei ( ori,mai bine zis, ” cui trebuia „) ,nimeni nu a mai cerut nimic .Întrucât sentinţa conţinea această condiţie şi „rămăsese definitivă“ nu mai era altceva de făcut decât să se plătească „obligaţia“ şi punctum. Dar ceea ce părea clar ca lumina zilei, îi apărea doctorului înlesnit un mecanism de o complicaţie echivalentă cu teoria relativităţii iar gândul lui obsedant se rezuma la ideea de a se vinde „cuiva“ obiectivul „în această fază“, cu „folositori cu tot“, iar cumpărătorul „să se spele pe cap“ cu folositorul şi să-i plătească acestuia ceea ce era de plătit.

Schemă nu imposibilă însă, psihologiceşte vorbind, cu greu de înţeles in acei ani (cand indrazneala sfidatoare de azi nici nu se putea banui ) mai cu seamă că soluţia simplă era, de altfel, la îndemână şi destul de practică . În ultimă analiză, nu trebuia decât ca un cumpărător decis să „avanseze“, în forma unei promisiuni de cumpărare (act autentic!) exact suma – nu prea mare, totuşi cam o sută nouăzeci de milioane la banii din acel timp – ce se obliga la plată, să se achite aceasta de către „redobânditor“, şi apoi „proprietatea“ rămasă, şi „curată“ şi „în posesie“, s-ar fi vândut după vreo câteva săptămâni, în totalitate şi cu toţi banii încasaţi. Această explicaţie, cred că elementară,pe care i-am dat-o pe loc si gratuit , îi crease doctorului tacticos o stare de surescitare pe care nu am înţeles-o nici până în ziua de azi şi aduse, în foarte scurt, un refuz net şi vehement. Omul nici nu concepea acest aranjament şi rămase hotărât să vândă când se va găsi „partenerul care să-l scutească de orice bătaie de cap“.

În cele din urmă , ne despărţirăm cordial căci interlocutorul meu îmi comunicase, la o vreme, că se grăbeşte, avînd o întîlnire planificată anterior. Mergea să viziteze o proprietate, „redobândită“ şi ea, în Bucureşti (cred că prin împrejurimile bulevardului Dacia) unde „avea de încasat chiria de la chiriaşi“. Situaţia îmi apărea drept insolită şi de aceea cerui câteva detalii, care se comunicară foarte sumar, „pe plecate“ şi între două uşi. Pe scurt, cu vreo doi ani în urmă aceiaşi echipă „redobândise“ un bloculeţ cu două niveluri , locuit de câteva familii ce îşi manifestaseră, în mod neobişnuit, bucuria faţă de „proprietarul“ venit să le anunţe vestea cea rea. De fapt, oamenii erau foarte cooperanţi şi se gândiseră că acesta ori altcineva – de regulă, miticul „om cu bani“ – îi vor obliga să-şi ia hamul şi praştia, propunându-le mici sume despăgubitoare ori, cum se şi practică, vreo proprietate micuţă prin cine ştie ce cartier. Dar întrucât socoteala de acasă nu prea se potriveşte cu aceea din târg, refuzul doctorului „afacerist“ îi lăsă cu gura căscată. Acesta le impuse tuturor (de fapt, vreo şase familii) nişte contracte de închiriere pe cinci ani, stabilind şi chiria în cotele stabilite de Guvern, astfel că, în cele din urmă, rezultă cam vreo trei sute de mii de lei pe „unitate“. În total, nu mai mult de un milion opt sute lunar, adică un salariu oarecare, în acel an. În ciuda evidenţelor, doctorul se împăuna cu inteligenţa lui în afaceri şi, la despărţire, mă întrebă, licărindu-i în privire o satisfacţie secretă, dacă aş fi putut face „mai bine“.

Ce puteam să răspund? De fapt, întrega istorie are un aer de halucinaţie şi arată o psihologie neînţelegătoare de realităţi şi o atitudine de perdant tipic. Dacă exista bunăvoinţă la chiriaşii năpăstuiţi de istoria recentă şi colaborare totală , trebuia să se vândă totul rapid cu vreo 120.000 de usd americani (la preturile din acea vreme,inclusiv cheltuielile de „evacuare“ -căci acesta era preţul „de urgenţă“ al acelei epoci ) şi să se cumpere şase apartamente de câte două camere în cartierul Aviaţiei. Dacă tot visa la „o casă de raport“ cu încasare periodică de chirii, doctorul dibaci în afaceri ar fi putut să închirieze cu măcar 150 de dolari per capita şi un total net de 900 lunar, adică mai bine de 10.000 într-un an. Prin 2003 , cele şase apartamente s-ar fi vândut cu 180.000-200.000 de dolari americani plus cota de chirie colectată în acest interval, adică nu prea mult peste 50.000 de dolari, dublîndu-se cîştigul într-un interval uimitor de scur , iar mai tarziu ,fara de nici o indoiala , totul s-ar fi transformat in venituri ce atingeau usor 7-800.000 , cu cotatie in Euro . Însă, din câte am aflat, până astăzi omul încasează chirie „de pe Dacia“, mulţumit de „stabilitatea“ afacerii iar in anul trecut „hotelaşul“ de la Sinaia încă nu-şi schimbase proprietarul, dar începuse să se degradeze.

23 Iunie 2007 – Paradoxal , seceta nu schimba radical piata imobiliara ; si de ce aceasta ?

Indiferent daca ” modificarile climatice ” evocate adeseori se vor produce intr-un interval scurt , asa cum indica prognozele catastrofiste foarte raspandite, vremea in incalzire ce s-a instalat la noi treptat se va rasfrange in viata sociala , aducand re-asezari de o anumita proportie . Insa esential este astazi sentimentul de ingrijorare fara nume ce a cuprins masse mai largi decat altadata , dovedind ca incepe sa se inteleaga pe ce lume fragila traim.
Fiindca de obicei „mediul” odata afectat strica salasul si pune sub semnul intrebarii activitati umane ce se leaga de el , cei ce se intreaba daca astfel nu vor fi urmari in ce priveste „imobiliarul” nu gresesc ca teorie , avand temeiuri in a capata o atitudine de preocupare.
In aceasta materie , insa ,nu vor fi decat adaptari de context caci la drept vorbind, nici nu era domeniu activ unde acestea sa se simta de indata si sa produca ” prabusiri ” ori ” distorsiuni”. Cei ce ridica ” parcuri rezidentiale ” ( in fond, colectiviste ” cvartale” de acum cateva zeci de ani insa cu denumirea pompoasa de azi ) si ” blocuri de birouri” – si depind numai de invoielile facute cu stapanii clipei ,per a contrario cu Stapanul Timpului – nu au motive sa se simta amenintati de vreme ce inca exista cerere si propagadismul functioneaza ” asa cum s-a stabilit ” intr-o tara anesteziata de privitul la televizor si de „consumismul” fara rost ; antreprenorii ( de fapt , constructori ce conduc antreprize ) nu dau semne de a slabi ritmurile zilnice si a hotari amanari oricat ii obliga ” o bucata de hartie ” sa tina lucratorii acasa cand soarele bate ucigator si aerul devine irespirabil .
Nici „investitiile de Stat” nu isi modifica regimul caci nenumaratii de taietori de frunza la caini ce impanzesc santierele de reparatii eterne ,prin orase, si de ” vesnice proiecte ” grandilocvente, in materie de drumuri, sunt specializati in ” statul degeaba ” atat pe arsita cat si pe ” vreme buna de trait ” . De fapt, toti cei ce fac ” imobiliarul” sa se miste ( de la ” invartiti” si ” redobanditori ” si pana la bancheri , arhitecti si agenti imobiliari ,acestia avand meseria de prestator de servicii pe orice vreme) nu stau pe loc fiindca insistenta ” gulerelor albe ” in a castiga cat mai mult si cat mai repede nu se impiedica de nimic si nici macar de un ” simplu detaliu de meteorologie extrema ” care va trece, ca si altadata.
Si totusi , in uriasa masinarie de creatie de perdele de fum care este Romania de azi , exista o realitate unde vipia ce s-a abatut peste oameni , plante si animale , parand a le suge farama de viata ce le mai ramasese , trebuia sa aiba un efect . Aceasta este ” viata la tara ” si , in termenii manipulatorilor de bani – ” miza castigurilor usoare prin speculatie de terenuri agricole ” .
Insa, oricat ar fi vremurile de rele si oricat ar fi staruit stapanirea sa ademeneasca pe taran sa vanda bucata de pamant , nici de aceasta data deciziile nu se vor lua irational si , ca atare , vanzarile nu se vor intensifica simtitor creind o hemoragie de proprietate indelung asteptata de haitele de speculatori , pregatite cu banii operatiunilor de proportii mari . Aceasta incheiere este stranie si abia daca ar putea sa fie crezuta de catre cei care , dorind cat mai mult pamant , nu socotesc ca spectrul foametei si seceta extrema ar avea alta insemnatate decat ocazia de a le satisface dorinta de pune mana „ieftin” pe ceea ce stiu ca vor re-vinde scump ;insa realitatea aceasta va fi . Caci , in ciuda isteriei recentede ziar si televiziune ( ce aminteste „teroarea organizata ” produsa de asa-zisa ” gripa aviara”, o afacere ce nu are , ca deobicei, nici un vinovat ) graul pipernicit ” se va face cat se va face ” iar taranul inca nu se gandeste daca la toamna va insamanta ogorul cata vreme nu a cules macar ce ii mai ramane de pe terenul uscat de canicula . Insa in decizia de vanzare -ce se va lua, cand se va lua , numai de catre personagiile denaturate , de obicei mostenitori de oras – va atarna greu exact ceea ce atrage pe cumparator” : pretul scazut . Fiindca 12 -14 milioane de lei vechi in Moldova saraca si 18-24 – in Baragan si in Burnas , insemneaza o suma atat de mica – si care se va duce asa cum a venit – incat , vorba lui Moromete ,” nu se merita „.

22 Iunie 2007 – CINE SUNT REDOBANDITORII : Bogătaşa cu paltonul rupt

Cred că în primăvara lui 2003, mă oprise pe stradă o doamnă slăbuţă şi îmbrăcată modest care îmi spuse că, aflând de la cineva că „mă pricep la case“, mi-ar pune o întrebare, aşa, „de curiozitate“. Era, de fapt, un personagiu ce părea scoborât din „Scrinul negru“ de G. Călinescu, arătând nu doar un aer famelic ci şi o ţinută de „scăpătat“ unde intra maniera, modul de a vorbi şi chiar intonaţia, uşor cântată şi studiată. La drept vorbind, sunt convins că „în casă“ vorbea franţuzeşte.

Privind-o mai atent, am şi recunoscut-o căci o văzusem de mai multe ori făcând mici servicii unor doamne mai vârstnice, care locuiau prin vecini şi aveau ezitări de a ieşi la cumpărături pe timp ploios sau excesiv de rece. Personagiul din „Scrinul negru“ nu arăta astfel de prudenţe şi adeseori transporta mai multe sacoşe pline ce se deşertau pe la cunoştinţele de prin cartier, probabil şi partenere de „cafeluţă“ şi, poate, mai pe vremuri, de o canastă sau de un pinnacle.

Încurajând-o să se destăinuie, aflai o istorie stupefiantă. Cu vreo doi ani înainte, personagiul din „Scrinul negru“ redobândise o proprietate excelent situată chiar pe un bulevard din apropiere, foarte căutat şi cu „vad“ bun pentru orice fel de întrebuinţare, poate mai puţin pentru o reşedinţă căci zgomotul era, cel puţin la vreme de zi, aproape insuportabil. Cunoşteam „locul“ pe care de altfel îl şi privisem în câteva rânduri, neînţelegând de ce o căsuţă cu doar trei-patru camere alăturată unui teren de peste 600 de metri pătraţi, ce se deschideau – la strada circulată – cu peste douăzeci de metri, putea să rămână atât de puţin atractivă pentru „investitorii“ hulpavi, ce pot face pentru „un pont“ şi moarte de om.

Misterul se dezlegase: casa avea desigur chiriaşi iar „redobânditorul“ era, bineînţeles, personagiul din „Scrinul negru“ aflat în faţa mea. Rămâneau de văzut detaliile, de fapt capitale şi aici „personagiul“ se manifestă retractil şi, în cele din urmă, închise conversaţia în ideea că, poate în viitor, vom mai schimba opinii pe acest subiect. De bună seamă, o altă conversaţie nu se mai produse şi nici până la o vreme oarecare nu se întâmplă nimic nou. Căsuţa, înconjurată de atâta amar de teren, era la locul ei, cu „folositori“ cu tot; personagiul din „Scrinul negru“ alimenta constant pe prietenele de canastă, arătând în vreme de iarnă acelaşi palton cu petice discrete şi ghetele din piele maron cumpărate pe când era încă tânără, adică acum aproape patruzeci de ani. Şi de ce aceasta? Fiindcă în loc să se decidă să înainteze pragmatic, ascultând opinii şi cântărindu-le, ea emitea doar cifre („patru sute de mii!“) şi nici o frază articulată de un cap şi o coadă. O „redobândire“ este, de obicei, un ghem de descâlcit şi, în ultimă analiză, acesta nu se desface doar cu o emisiune de preţ (complet nerealist la acea data ) şi fără nici o discuţie în detaliu.

Ma gandeam atunci ca ,probabil că şi peste zece ani dacă o avea noroc, personagiul din „Scrinul negru“ va privi, de la depărtare, tot atât de melancolic proprietatea „redobândită“ ce nu-i era nici pe atunci de nici un folos.Numai ca , in toamna trecuta cand am revenit de la Barcelona , am zarit – printre camioanele oranduite profesional in vederea preluarii de moloz in poarta fostei case ce se afla in apropiere – cateva uriase mecanisme ce muscau din pamant spre a se face sapatura fundatiei ce va fi sa fie . Astazi pe locul evocat cu atata sentiment de personagiul din ” Scrinul Negru” se ridica un hotel ce se va intinde si peste cateva cladiri industriale apropiate iar doamna distinsa ,insa imbracata saracacios , aprovizioneaza ca si acum un deceniu pe prietenele ramase in viata , miscandu-se acum mai greu si inaintand si mai garbovita , in pantofii cumparati in vremea printului Hangerli si a latinistului Hagienus.

21 Iunie 2007 – CORECTARI : De ce sunt castelele din lume mai ieftine decat vilele din Bucuresti ?

Aceasta este tema unui fel de „articol ” din categoria senzationalismului usurel ce face ravagii in ziaristica de Bucuresti , unde , odata emise astfel de subiecte ce nu slujesc , de fapt, nimanui , urmeaza cateva exemple adunate intre o tigara si cincisprezece convorbiri la telefonul mobil , completand compunerea cu material ” cules” si nu il incheie cu nici o concluzie. O astfel de alcatuire se poate afla in mod curent la noi, acum, iar in speta aceasta – ieri, alaltaieri,intr-un ziar dambovitean , sub numele unei semnatare recente.
De fapt, unde greseste autoarea? Pretutindeni, incepand de la croiala. Intai de toate, aceasta compara pere cu mere , amestecand deci categorii diferite ce nu se pot compara . Caci una este un castel de tara , asezat oriunde in lume , si bineinteles altceva – un „imobil de prestigiu” intr-o capitala unde sunt afaceri , este ” moda” si se castiga bani destui . Chiar si ideea de a pune alaturi castelul din Franta , cel din Ucraina si din America de Sud este cu totul excentrica , admitand ,totusi, ca documentarea s-ar fi facut rezonabil ( ceea ce insa nu prezinta nici o garantie ) .
Dar si descrierea acestora este atinsa de un comic involuntar , demn de un clasic al povestilor imprumutate din folclor. ” Descriere ” ar fi ,insa, o pretentie extravaganta caci ,in fapt, totul este o copiere pura si simpla dupa tipicele prezentari propagandistice ce se fac in mod curent de catre agenti imobiliari fara scrupule ce exista pretutindeni in lume, si ,deci, si in Occident . Aici ar fi greu a se desparti ” spiritul universal de smecherie ” si ignoranta in meserie si, prin urmare ,ne ramane numai sentimentul ca realitatea si povestea ei sunt doua notiuni din lumi ce nu comunica. Bineinteles ca rezultatul indica in ” autor ” pe un descendent al avangardistului Urmuz care nu clipeste nici un moment atunci cand ne infatiseaza „un castel , in Italia, la Roma „intins pe fabuloasa geografie a 100 mp construiti, living room, doua bucatarii, doua dormitoare, o baie ,avand , deci, suprafete de odai si chiar numar de incaperi ce se compara cu un apartament din cartierul bucurestean Pantelimon .

Cea mai amuzanta parte din acest galimatias tipic pentru „gandirea romaneasca de azi ” (care insa nu-i nici „gandire” si nici ” romaneasca ” , este o pura incropire creola , fara timp si loc) este fara nici o indoiala ” analiza” pietii de ” vile” din Bucuresti . Cam toate aiurelile ce stapanesc in jurnalismul dambovitean facil se gasesc aici , incepand de la imposibila ” notiune ” mitica a „vilei” despre care toti vorbesc cu gura plina insa nimeni nu o defineste (astfel incat ” vila” devine orice cladire, veche sau noua, de o anumita dimensiune si nici atat ) .Urmeaza ,bineinteles, documentarea care, de regula, se facea ieri prin citire de anunturi de pagina de mica publicitate si azi prin cautare de internet cu mototrul google ( noua ” iarba a fiarelor” a jurnalistului ce scrie grabit ca de frica mortii ), intinzandu-se astfel istoriile aproximative de la agentii imobiliari aproximativi ( de obicei personaje famelice , crescute in apartamente de bloc si instruite prin citire de ziare cu vedete si vizionare de filme cu batai ) la ziaristul de scoala noua , a carui conformatie intelectuala nu-i diferita cu nimic de sursa lui documentara . Astfel incat felul cum se descrie geografia vanzarilor de vile bucurestene devine o halucinanta harta de fictiune , aratand o ignoranta in materie de oras ce apartine cu siguranta unui urbanizat recent ce se incapataneaza sa nu stie nimic despre orasul unde vietuieste. Aflam ,deci, ca aici ar exista ,pe langa ” cartierul Primaverii ” , si un ” cartier Herastrau ” ( inovatie ce ar trebui explicata , fiindca acest ” cartier” nu exista decat in aceasta minte ) ; apoi ca ” vilele” cele mai scumpe s-ar afla in „cartierul Izvor ” (unde ? si de ce ? ) iar intre cele noi – in „Baneasa”, ce se confunda fara nici cea mai mica indoiala cu orasul de miliardari , dar ” fara nume”, caruia i se mai zice cateodata „Pipera”.
Alte noutati in aceasta materie nu aflam si, evident, lipseste orice fel de concluzie caci suntem in „presa bulevardiera din Bucuresti”,la portile Orientului, unde – cum se zicea odinioara – ” totul este luat in usor ”

20 Iunie 2007 – AFACERI APARENT MARUNTE : ” Hanul Sadovenian ”

Intre afacerile socotite ” marunte” insa de unde banul va putea sa iasa constant si curat , există nu puţine teme ce ar putea deveni realitate nu doar prin tradiţie locală ori materie nedezvoltată ci şi prin analogie cu tematica generatoare de succes la alt meridian . In aceasta materie , uneori se invocă si la noi ,si nu fără dreptate, hanul tradiţional şi se pronunţă numele lui Sadoveanu , alăturându-i-se in chip de model posibil si formula – care nici nu mai trebuie explicata – de „Hanul Ancuţei”. Ideea ar parea,totusi, prea putin verosimilă în epoca motelului şi a vieţii de McDonald’s dar, cu toate acestea , nu trebuie înlăturată căci se justifică nu doar prin spectaculozitatea proprie ci si prin analogie . Alţii , în alte părţi, şi mai ales acolo unde există diferenţiere, şi se cultivă nota originală care individualizează, nu au nici cea mai mică ezitare în a valorifica astfel de scene de teatru cu un caracter comercial evident de unde ,cu miscare baneasca minora ies efecte sigure si , deci,profit . Căci, bineînţeles , desi vremea hanului adevărat a trecut ( după cum a trecut vremea poştalionului şi a ” călătoriei călare ” ) a rămas plăcerea de a ieşi din timpul imediat şi a participa la o altă istorie , ce se reproduce dupa toate regulile imaginarului dramaturgic .

Insa oricat de accesibila , la noi, această soluţie este încă destul de improbabilă si aceasta nu fiindca nu am avea ce expune ci intrucat ne lipsesc două componente capitale . Întâi de toate , aici nu-i cultivat sentimentul că avem tradiţie şi că avem putinţa de a ne exprima diferenţiat deşi , fără nici o îndoială, greşim fiindcă, de fapt, ceea ce se caută pretutindeni este mai degrabă ceea ce nu există aiurea. Dar, vorbind în limbajul de metal al epocii , noi nu avem ” branduri de ţară” şi nici de regiune şi nici un ” brand de program „, iar privitor la programele turistice abia mai recent se redescoperă soluţii care erau la îndemână dar se ignorau (de felul „Căii Vinului”, care nu a insemnat pana azi decat prea putin fata de potential etc). Rezulta ca „hanul ” fără turism gândit şi condiţionat de idei precise şi penetrante , oricât de „sadovenian” ar fi – rămâne o iluzie. Insa nu pentru prea mult timp .
Caci solutia va veni , intr-un fel, de la sine si cautand substanta accesibila care mai este si usor de valorificat.Cand exista inteligenta si spirit negustoresc fara prejudecati de ideologie stupida fabricata de gulere albe dotate cu papion ( ce socotesc pe romani niste neispraviti fara istorie ) vor aparea si ideile si , de buna seama , si banii care nici nu trebuie sa fie usturator de multi . In fond, cel dintai pas este important caci ii urmeaza ” incasarile ” ,incurajarea si castigul . Bulgarii, despre care se vorbeste cu invidie si ca si cum ar fi un mister ce nu se poate dezlega , fac din ” tarania ” lor mitica, din stravechime si etnografic o admirabila materie pentru spectacole de turism viu ce impresioneaza nu doar pe strain ci si pe localnic si aduc bani dar si raspandirea „principiului compozitiei neasemanatoare ” .Multi dintre cei ce viziteaza litoralul de la vecini istorisesc uimiti despre crasme folclorice asezate in padure , in colibe de vremuri vechi unde se mananca in strachini smaltuite si se bea rachiu si vin colectat direct de la canaua butoiului de lemn ; si se mira , cu formule ce ne arata ca exoticul place si atrage.
Sa fi fost prin octombrie trecut cand , la Albena , intr-un restaurant ” traditional ” am urmarit cu placere cam doua ceasuri un lung concert impanat cu dansuri ” tracice ” si incheiat intr-un fel de ” ciuleandra ” de caracter dionisiac unde , in roata de jucatori de toate natiile , cei mai insufletiti si iute miscatori din picioare erau un suedez de varsta medie si un bulgar batran , bondoc si inzestrat cu un fel de chimir care ii arata origina expusa cu mandrie .
Cu, insa, numai doua-trei saptamani mai inainte , in satul Grimaud , de pe langa Saint -Tropez ,in Proventa, intr-o duminica de sarbatoare de mosi-stramosi , populatia de Turn Babel care impanzeste colinele occitane urmarea cu sufletul la gura un jeux paysan in felul commedia dell’arte unde se prinsesera si americance ,si rusi plini de „petrodolari ” dar si una din nepotelele noastre venite de la Bucuresti . Caci astfel de spectacole fascineaza si trezesc in noi ” omul vechi” ce nu a adormit ci doar e retras in sederea lui sfioasa.
La noi, unde ” europeistii de meserie ” care nu l-au citit pe Iorga si il detesta pe Eminescu ( imbratisati cum sunt cu o Stapanire semi-docta pe care o slugaresc cu osardie ) nu au cuvinte sa infatiseze ” romanismul invechit” , sensul insusi ce ni se impune pare a fi o stranie deviatie de la ceea ce aduce in ” Europa adevarata” si staruinta si bani ; si noi pierdem fara rost, ascultand de niste personagii aproximative, uitand ca ,in orice caz , ideologia nu tine de foame.

19 Iunie 2007 CINE SUNT ” REDOBANDITORII ” ? -Fiul risipitor şi visător

Îndeobşte, spiritul risipitor desemneaza , de fapt, nepăsare şi inerţie când nu-i conduita boema ori pur şi simplu „ simt nepractic“, de om ce este dotat, cum se zice, cu două mâini stângi.
Un personagiu ce se remarcă la o cât de repede privire si care provine dintr-o „viţă veche“ şi cu o ramificaţie „atât de sus“ că nici măcar nu aş cuteza s-o evoc altfel decât sotto voce, primise înapoi – prin 1996 – apartamentul locuit acum drept chiriaş, insa aflat în casa ce i se naţionalizase familiei , demult , cred ca prin 1950. Cum Legea 112 era îndeajuns de permeabilă şi îngăduia repezi dezvoltări pentru cine ar fi ştiut să se organizeze coerent şi abil ( si mai cu seama daca era initiat ) s-ar zice că omului i se restituise, în mod indirect , întreaga vilă – o frumuseţe „de o anumită vârstă“ – dacă, bineînţeles,facand un pas initial , s-ar fi mişcat apoi mai repede şi cu socoteală. Căci, de fapt, ce trebuia făcut? Nimic altceva decât o simplă acţiune judecătorească „în constatare“, solicitând să se ia la cunoştinţă şi să se notifice că, per a contrario cu dispoziţia legiuitorului, restituirea s-a făcut „parţial“ şi nu pentru „întreaga unitate locativă“ naţionalizată iniţial ( asa cum , intr-un mod viclean dar cunoscut numai de ” cine trebuia” si mai ales de anumiti avocati , stabilise „legiuitorul” facator de legi numai pentru unii). Căci, deşi puţini ştiu şi chiar şi mai puţini aplică, „Legea chiriaşilor“ (poreclă dată, în mod greşit, de unii activişti gălăgioşi) conţine câteva iscusite întorsături de frază ce deschid căi accesibile foştilor proprietari norocoşi , ce nu au părăsit ” casa străbunilor ” şi au plătit chiria constant , pînă „la zi“ . Fapt este că personagiul cu privire visătoare, blond teutonic şi ţinută milităros-molatecă asemănătoare ca două picături de apă cu aceea a regalului său tată natural, nu adoptă aceste soluţii ci, sfătuit de prietenii de canastă, începu interminabile procese in cu totul alte directii – ce îl costară ceva bani şi se terminară destul de târziu, când vila interbelică nu mai era o raritate atât de căutată spre a deveni , astfel , şi scumpă. Când, în sfârşit, proprietatea se restituise „pe hârtie“, se observă deodată că un mic apartament era deja cumpărat de o pereche între două vârste, foştii chiriaşi, că alţi foşti chiriaşi, oameni vârstnici şi suferinzi, nu ar merita să fie aruncaţi, fără milă, în stradă iar alte două grupuri – „foşti chiriaşi“, de bună seamă – sunt atât de simpatizate de redobânditor încât „nu se pune problema“ să se gândească la evacuarea lor, deocamdată.

Această situaţie apăru, de fapt, abia către 2001, cam după vreo patru ani de la data când, cu ceva mai multă atenţie, blondul teutonic ar fi putut redobândi „tot“. Dincolo de abstractul cifric, „patru ani“ însemnează nu doar o altă valoare „de piaţă“ (mai mică, în fond, căci „imobile de prestigiu“ răsareau atunci în numeroase anunţuri de mică publicitate) ci şi alţi bani câştigaţi dacă, tocmind bine preţul, „fiul risipitor“ ar fi vândut mai demult, de fapt cînd trebuia şi nu cînd „se nimeri“. Un mic calcul arată, din păcate, ce s-a pierdut, când s-a pierdut, în ultimă analiză, sorocul. În fapt, vânzarea se putea face, prin 1997, cu un aranjament dificil dar nu de neimaginat unde „redobânditorul“ se asocia provizoriu cu foştii chiriaşi, locuitori încă în imobil, împărţind pentru fiecare suma ce căzuse la învoială. Tânărul cuplu – care acum s-a instalat mai bine şi a cheltuit, zugrăvindu-şi micul apartament şi dotându-l cu alimentaţie de gaze naturale – ar fi primit bucuros atunci 10-12.000 de usd ca să se împroprietărească în altă parte. Familia de bătrâni scăpătaţi (domnul fiind fost ministru, cerea şi mai incoace, ca şi, probabil, cu patru ani anteriori , un apartament de 15.000 USD; prietenii – chiriaşi s-ar fi mulţumit, cred, cu câte 15-18.000 USD de familie, deci în total până în 60-65.000, hai să zicem 70.000 USD. Dar redobânditorul putea obţine atunci mai degrabă către 250.000 de dolari şi, împărţind, ar fi rămas cu 180.000, sumă foarte interesantă şi instrument sigur în a nu se pierde prea uşor un câştig venit din cer. În astfel de situaţii, plasamentul imobiliar depindea, evident, de personaj, dar oricât de visător şi cu capul în nori ar fi acesta, măcar două mişcări ar fi fost obligatoriu să se facă.
Întâi, bineînţeles, o locuinţă, ce s-ar fi obţinut in 1997 – fără chinuri şi prea de tot mare cheltuială – cu vreo 45-50.000 de dolari, sub forma unui apartament nu de patru camere superelegante (precum aici) căci nu slujesc practic la nimic în viaţa unui burlac sexagenar dezordonat şi boem, ci de două-trei încăperi spaţioase în vilă şi arie rezidenţială. Rămâneau pe puţin 125.000 $. Un mic apartament de trei camere pe Bd. Titulescu ( pe atunci – la 25.000 $) cu o chirie modestă de 200 lunar, adică aproape şapte milioane si pe atunci , ar face viaţa ceva mai frumoasă oricui şi, deci, şi blondului teutonic . Ar fi rămas 100.000 dolari americani dar de aci încolo începe insondabilul personalităţii ce s-a manifestat cu totul atipic .
Caci ” blondul teutonic” nu a facut nimic din toate aceste ipoteze ce aveau ( si au ,prin gradul de generalitate) o anumita „greutate” nu doar teoretica ; el si-a pastrat casa ” redobandita aproximativ” pe care o scoate periodic la vanzare pana azi , marind pretul treptat si pana la cote ce nu se pot imagina in conditii de gandire rationala desi in acesti ani apele revarsate din conductele ce s-au spart au muscat din fundatii si le-au prefacut in nisip iar olanele de pe casa se prabusesc de cateva ori pe luna , creind teroare in randul trecatorilor intamplatori

18 Iunie 2007 – CORECTARI – De ce nu putem cumpara o casa la Albena, Bulgaria, cu 30.000 Euro?

Pe la sfarsitul lui Aprilie curent , o stire socanta ( din categoria ” gainilor ce fac zece oua pe zi ” ) s-a strecurat intr-un ziar de la noi , unde fratia ignorantei , ce cuprinde jurnalisti aproximativi si asa-numiti ” analisti ” de orice domeniu , tot atat de neconstituiti si ei , atinge proportii greu de banuit. Si acum, ca in nenumarate randuri , obsesia puerila de a se arata destept naste nu monstri ci prefabricate aiuristice care, fiind copiate dupa principiul folklorului contemporan,inflameaza destule minti si deruteaza. In aceasta speta , „stirea” (caci asa vorbesc ziaristii de scoala noua „care cauta ” o stire” cu lumanarea ca si Diogene -„un om”)ar fi fost ieftinatatea caselor din Bulgaria (” o piata -zice autorul de articole de ziar -matura ” si ,deci,incomparabila cu piata de la noi , o concluzie atat de stupida incat nici nu merita comentata ) .
Fiind ieftina , evident ca oferta bulgara tenteaza pentru posibilul chilipir , de negasit aici , mai ales ca – adauga alcatuitorul de articole – aceasta ar fi concluzia unui ” analist” ( o faptura ce reprezinta perfect spiritul vremii noastre unde nestiutorul de carte va gasi mereu pe cineva mai putin nestiutor decat el ,spre a-l admira ).Bineinteles ca vorbele acestuia sunt invocate cu o religiozitate de manual de indrumare sacra ,de unde nu se poate contesta nimic. Caci , de fapt, care ar fi deslusirea acestui mister ? Iat-o: ” Potrivit analistului o casa in Albena, spre exemplu , poate fi cumparata cu 30.000 – 40.000 euro , ceea ce a determinat un interes tot mai crescut din partea romanilor pentru acea zona”.
Aceasta este , insa, o propozitie ce ilustreaza perfect pe ignorantul fudul .Caci , din pacate pentru visatori , acest gen de ” casa ieftina” nu este cu putinta a se cumpara „in Albena” , care, fiind o statiune constituita , nu ingaduie constructii noi si nu cuprinde „cladiri de apartamente private ” , vile ori ” condominiumuri” care fac deliciul speculatorilor damboviteni .Rezulta ca nimeni nu poate cumpara nimic in Albena in materie de ” case” fiindca acestea nu exista si nici nu se construiesc.
Orasul ,ori mai bine spus, ” statiunea” s-a ridicat in anii 60 ( din secolul trecut ) pe locul unui sat de pescari ce purta la origina numele nostim de ” Fish-fish ” si ,fiindca urma principiul exclusiv hotelier ce au facut posibile ” Zlatnai Piasatii” (Nisipurile de Aur),la ei, si Mamaia, apoi ” Mangalia Nord ” , la noi , nu a lasat fara organizare definita nici macar un lot oarecare de teren unde acum sa fie ingaduite extinderi private ori ” investitii noi ” de uz particular. Tot ce este astazi ” santier ” insemneaza renovare si adaos la ceea ce exista si numai marunte si uzuale completari ce apartin in totalitate ” care, contrar legendelor de la noi ( ce contin ” solutia nemteasca” in materie de turism de litoral fiindca ” la bulgari” ar fi adus succese ) nu-i neamt ci bulgar.
Abia daca in cateva sate destul de prafuite aparura in anii recenti idei de ” condominiumuri” ( si devin realitate – cu un reazem propagandistic incomparabil mai intens decat la noi) insa acestea nu sunt Albena , sunt Obrocishte , Tzurkva , Krancevo ori Tzariscino , tot atat de diferite fata de ” locul consacrat ” cum ar fi , la noi , satul Topraisar fata de statiunea Neptun . In aceste foste catune – astazi devenite santiere pe dealurile de calcar impadurite de unde Marea Neagra se vede ca o fasie indepartata de culoare de contrast – cine insista poate cumpara un apartament ( dar nu o casa ) in ” noile parkuri rezidentiale ” pe langa care trec ganditoare turmele de capre si magarusii chinuiti ; dar va locui ” la tara” si va merge „la statiune” cu masina .

Pentru mine, care am scris la Albena doua din zecile de carti publicate si prefer sederea in aceasta ” rezervatie pentru omul alb ” situata in vecini mai degraba decat la Saint Tropez (unde detest sa vad defilarea” vipurilor” lor ,tot atat de nesemnificative ca si ale noastre ) , eroarea , desi comica, este explicabila caci exista naravuri universale ce incurajeaza ” senzationalul facil ” ; dar cine citeste productul rezultat din sfortarea ” jurnalistului ” si ” analistului” si crede mistic ” ce scrie la ziar ” ajunge sa viseze cu ochii deschisi despre cai verzi pe pereti.
_________________________________________________________________________________________
Fragment dintr-o carte in pregatire, in tematica imobiliara, intitulata” Prostologhikon . Cum se fabrica suprarealitatea de ziar „; ea va aparea in a doua jumatate a acestui an.

16 Iunie 2007 – RETROSPECTIVE : Exista un ” scandal al redobanditorilor ” ?

Bogaţii oameni săraci

Pe la începutul anilor ‘90, apăru un fel de frison colectiv ce se impuse repede însoţit şi de spaima întoarcerii moşierilor, a boierimii şi a „burghejilor“, de bună seamă „răi“ şi rapaci.
Această lume înfăţişată cu ceva satanic se întoarse, la drept vorbind, spre „a-şi lua înapoi“ ceea ce socotea că i se sustrăsese odinioară într-un chip silit şi nedrept istoriceşte dar în realitatea înceţoşată ce definea România din jurul anului 2000 nu se observă cu acuitate şi nu aduse prea de tot vădite modificări sociale, răsturnînd catastrofic rînduieli ce se aşezau. La drept vorbind, „foştii“ – cîţi „primiră“, de fapt, ceea ce ar fi dorit, căci destui aşa-zişi „foşti“ se dovediră doar impostori şi falsificatori isteţi – aduseră averea doar o clipă în actual spre a o vinde, într-un procent uimitor de ridicat – „noilor“ impuşi în deceniul straniu, ce primiră astfel nu doar sanctuar şi „bine-cuvîntare“ ci şi un soi de legitimitate de clasă ce se reproduce istoriceşte prin descendenţă de metodă şi acumulări iar nu „de sînge“. Acest proces de transfer produs îndeobşte pe tăcute nu cuprinse toţi „vechii“ şi, bineînţeles, toţi „noii“ ci doar fracţiunea dinamică şi abilă, aptă să se descurce convenabil şi să „rezolve“ teme diverse în interval mic.

Căci, în materie de „redobândiri“, mentalităţile sunt încă suficient de diferenţiate deşi imaginea comună arată o mulţime lacomă şi nerăbdătoare, adeseori fără nici o legătură cu „moştenitul“, tocmind avocaţi venali „de la Bucureşti“ spre a le obţine „casa strămoşilor“ ce se va vinde deîndată ce se va putea, trimiţându-se banii vânzării „în America“. Totuşi, nu aceasta este atitudinea generală şi, în nu prea puţine situaţii, aflăm, în aceste speţe, personagii dezorientate, a căror conduită se explică greu sau deloc.

Spiritul aristocratic, superior şi flămând

Contrar unei impresii ce s-a întărit sub forma unui soi de axiomă, nu toţi cei ce ar fi avut ceva de redobândit au cerut „reparaţii“ şi deschiseră interminabile procese. Ba, mai mult chiar, voi zice, cu o butadă, că sunt destui cei care au cerut deşi nu aveau ce să ceară şi, în cele din urmă, au şi primit, se ştie în ce condiţiuni. Fapt este că inerţia şi nepriceperea şi un fel de reticenţă amestecată cu sentimentul inutilităţii în absolut au împiedicat câteodată personagii cu genealogie şi „drepturi“ să emită vreo pretenţie şi, în cele din urmă, totul s-a pierdut prin prescriere.
Prin 1998, o doamnă ce se trăgea dintr-o familie ieşeană cu notorietate mi-a recomandat pe nişte rude „mai de departe“, odinioară proprietari de moşie şi păduri şi chiar ai unui conac ce se descria atrăgător. O fotografie a edificiului – ce impresiona, în documentul de pe la 1930, prin ţinută, întindere şi simetrie – mi-a fost arătată ca exemplu, spre a se înţelege, în palpabil, ce valori stăteau la îndemâna acelor rubedenii. Bineînţeles că mi-am făcut, pentru uz propriu, o imagine de preţuri posibile azi şi, la drept vorbind, se putea obţine, cu un efort şi pricepere, o sumă frumuşică. Vreo treizeci de hectare de pădure pe lângă Vaslui, la minim 1.500 de dolari americani hectarul (în total, deci, vreo 45.000) şi pe deasupra micul domeniu rural, ce s-ar fi putut vinde pe atunci cu măcar 30.000 de dolari, făceau 75.000 – 80.000 în total, ceea ce poate nu impresionează pe unii, dar înseamnă, azi, vreo două miliarde şi jumătate, ceea ce nu-i de ici, de colo.

Din păcate, rubedeniile nu s-au manifestat inteligent şi lăsară totul în seama întâmplării, pretextând că nu sînt bani pentru procese şi nici energie suficientă pentru efortul „de a se bate cu autorităţile“. Inutil să spun că, în stilul caracteristic lumii româneşti post-fanariote, s-ar fi găsit destui avocaţi din fauna ce mişună în spatele uşilor închise care, cu spirit galanton, ar fi preluat „cauza“ în contra unui procent simţitor achitat „la urmă“ şi „la vânzare“, de obicei 15-30% din cât se obţine.

Iată, dar, o mică avere risipită, ce se putea pune, în cele din urmă, în mâinile celor ce aveau îndreptăţire şi care, din nepăsare, „boierie“ rău înţeleasă şi chiar un fel de scârbă pentru „afacerişti“, se treziră cu vreo 80.000 USD mai puţin. Oameni neînlesniţi, trăind cu demnitate în semi-sărăcie din pensia de profesor universitar, „rubedeniile“ ar fi putut să aibă, prin vânzarea de păduri şi conace, atât cât să le îngăduie o proprietate sau două care, prin închiriere, aduceau măcar 5-600 USD lunar, adică vreo douăzeci de milioane, de cinci ori peste pensia celebrului domn.

Alte situaţii sunt încă şi mai dramatice şi intră sub incidenţa unui gen de nenoroc istoric. O familie scăpătată ce se trăgea din nişte boieri olteni „de plai“, având – consanguin vorbind – şi legături probabile şi, deci, şi drepturi, nici nu s-a sinchisit măcar de ocazia de a i se restitui măcar o moşioară – două dacă nu chiar un conac sau o culă şi a tratat întreaga problemă cu o detaşare completamente de neînţeles. De prin ’91 încoace, de cînd s-a pus în mişcare restituirea de terenuri agricole, pe când alţii tremurau de emoţie că vor înzestra consistent zece generaţii de azi înainte prin redobândirea de imobile, cei patru-cinci moştenitori în viaţă nu gândiră nici măcar o fracţiune de secundă că ar putea să acţioneze altfel decât … stând cu mâinile în sân. Inaptitudinea de a se organiza, comunicând pragmatic şi direct, ca şi o neîncredere în ideea măcar că ar putea să fie adevărată această noţiune cu un grad oarecare de abstracţie, dacă nu chiar şi o anumită indolenţă ce caracterizează mica burghezie intelectuală, se combinară în proporţii inefabile şi aduseră un definitiv statu-quo ce însemnă pierderi totale şi, poate, nemeritate.

Oricum ar fi fost, chiar şi operaţiunea „tehnică“ ar fi prezentat complicaţii poate insurmontabile căci atât genealogia prin document (însemnând acte de familie, „certificate“ de naştere, de nuntă şi de deces, ca şi, într-un cuvânt, arborele genealogic) cât şi bibliografia de proprietăţi, însemnând arhiva de avere, nu se mai găseau în totalitate ci doar câte o terfeloagă cu marginile roase de şoareci şi timp.
Iresponsabilitatea se dovedi maximă şi, de fapt, se explică prin ideea că memoria de familie se estompase complet, ajungîndu-se până chiar la ideea de generaţie spontanee. Astfel încât, în absenţa vreunui reper de drepturi potenţiale, este cu neputinţă a se spune cât s-a pierdut. Ori, mai bine zis, ştim cu precizie: s-a pierdut tot, risipindu-se ca un nor de praf în vînt.

15 Iunie 2007 – INTREBARI SI RASPUNSURI- Schimba ” modificarile climatice” mentalitatea cumparatorilor in imobiliar ?

Intrebari de la jurnalista Alina Toma (ziarul “Bursa”)
Exista o schimbare de atitudine a cumparatorilor de case de vacanta in contextul “modificarilor climatice “ despre care se vorbeste ¿ Ce fel de informatii solicita acestia inainte de achizitionarea unei proprietati ¿

Desi sentimentul “ climatului in reorganizare” inca nu s-a formulat distinct la noi unde ideile preponderente au o anumita suprarealitate absolut nociva, totusi unele indemnari in aceasta directie exista si in destule cazuri apare o prudenta explicabila. Intalnim, de fapt, calcule mai staruitoare si “cantarire” mai atenta, manifestata in moduri destul de diverse. La drept vorbind, fata de acum un deceniu- si chiar in raport cu doi-trei ani anteriori- stirile de insemnatate “grea” nu mai sunt cele ce privesc “constructia “ sau “ regimul juridic “ ( care stau, in orice caz, “la vedere” si daca nu au acuratete impiedica tranzactia sa se produca); acum , “observarea imprejurimilor” devine de interes masiv si se traduce prin explorari de mediu, chestionare in vecini privind “ istoria dezastrelor locale” ca si o anumita atentie la elemente vazute altadata ca “ decorative” si “ de fundal” (coaste de deal sau de munte din apropiere, nivel de pante, drumuri abrupte din apropiere ce pot sa devine torente de apa in conditiile de “rupere de nori” etc.).

Omul nu mai vine astazi sa viziteze ” obiectivul ” avand un aer visator si chiar daca nu se comporta cu ingrijorare ( caci intotdeauna va afla “alternativa”), priveste lucid si suficient de rational. De altfel, nici preturile un mai sunt atat de scazute ca altadata si o catastrofa posibila candva, in viitor, ar atrage astazi pierderi de bani incomparabile cu cele ce s-ar fi produs acum un deceniu cand, “la tara” sau “la munte”, cam tot ce se gasea se gasea la pret convenabil daca nu ieftin.

Atitudinea se explica si prin conformatia categoriei de cumparatori “ de casa de vacanta” (si nu de “vile pretentioase”, cu lux de “Vipuri”) caci acestia sunt “burghezia noua” ce cunoaste valoarea banului si insemnatatea lui si nu zvarle cu milioanele de dolari pe fereastra, precum iresponsabila “noua clasa” de jaf care isi inchipuie, gresind, bineinteles, ca va fura la nesfarsit, poate chiar pentru o mie de ani.

14 Iunie 2007- INTREBARI SI RASPUNSURI – Cat adevar si cata escrocherie este in „renta viagera ” agricola ?

INTREBARI de la jurnalistul Lazar Iosif ( Ziarul „ Economistul ” ):
Ceea ce se comunica privitor la ” renta viagera agricola ” suna asa :”Agentia Domeniilor Statului(ADS)estimeaza ca numarul potentialilor solicitanti ai rentei viagere agricole – suma de bani platita de statproprietarilor care-si vand sau arendeaza terenurile – va depasi un milion de persoane.
..Conform datelor furnizate de ADS,din cele peste 25000 de dosare pt. acordarea rentei viagere agricole depuse in 2006 aproximativ 2200 au fost aprobate.Au fost vizate peste15000 de carnete de rentier(70%din totalul celor aprobate)Procedura de vizare a carnetelor a iceput in 10 febr.2007 si se incheie in 27 martie
2007.Exista 750 de dosare respinse definitiv(pe ce criterii?).Va rog sa comentati aceste estimari,in
conditiile in care”programul a avut ca obiectiv al anului 2006 realizarea unui nr.de 100.000ha aferente
cererilor depuse…Legea prevede ca proprietarii care-si arendeaza terenul vor primi 50 de
euro/ha/an,iar cei care vand terenul vor beneficia de 100 de euro/ha/an,sume ce se adauga la valoarea
arendei sau la pretul de vanzare al pamantului. ” Lazar Iosif

” Programul ” este in mod evident un esec , asa cum se si observa din cifrele evocate care ,pe langa aceasta, arata si modul birocratic pus in functiune in fata unor oameni care ingaduie tot si se prezinta in fata Statului ca si vitele duse la taiere . Sentimentul este si de aceasta data ca functionarimea de calitate aproximativa , care invarte cifrele din condei asa cum doreste , viseaza absurd si delirant si nu stie pe ce lume traieste . Cum isi poate inchipui cineva care stie macar vag realitatea sociala din Romania ca ,la „sfarsitul jocului”,va exista un milion de „inclusi”(deci,tarani vanzatori de teren) cand intr-un an intreg (si inca -in anul de inceput,cand reactia este impulsiva si negandita)a aparut un volum cu de patruzeci de ori mai putin?

In situtia in care am vandut teren agricol unui alt cetatean roman,pot sa mai primesc renta viagera pe
terenul deja vandut?In materialele publicate in presa,Agentia Domeniilor Statului lasa sa se inteleaga
ca acest lucru este posibil.Dumneavoastra ce spuneti?

Din pacate ,” legea ” (de fapt – un document cu caracter instrumental gandit in folosul unei categorii definite de speculatori ) asa sustine indiferent daca , asa cum se si observa , esenta cazului este absurdul pur .Noi stim ca in materie de locuinta exista institutia ” habitatiei viagere ” care se insoteste deobicei de ” asigurarea intretinerii ” pana la sfarsitul fizic al vanzatorului ; insa aceasta plata se face de catre cumparator si nicidecum de catre un tert complet ne-implicat ,asa cum este insa aici ,unde Statul va plati din ban colectiv catre un particular ce a vandut altui particular .Din toate punctele de vedere, „renta viagera agricola” este o inventie primejdioasa prin precedent si cu implicatii de viitor ce vor trebui examinate atent si cantarite corespunzator.De fapt, pentru ca vinde pamantul ,ca particular,altui particular,taranul beneficiar va fi platit (si ,deci,intr-un fel „despagubit”,ceea ce arata ca Statul cunoaste valoarea actuala de nimic si cauta o compensatie marunta) nu de catre cumparator-asa cum ar fi fost firesc-ci de catre „colectivitate” si din banii publici,adica de la mine,de la tine si dela toti cei ce contribuie cu bani la aventurile desgustatoare ticluite de functionari iresponsabili exclusiv in scopul de a concentra pamanturile in doar cateva maini , creind nu o noua mosierime – cum sustine – ci o clasa de stapani de valori ce le vor specula precum autorii de matrapazlacuri de acum doua-trei sute de ani .

13 Iunie 2007- Furtuna intr-un pahar cu apa ; au crescut chiriile cu aproape 100 % ??

Un recent comunicat al INS ce sustine ca in luna mai ” chiriile ” din Romania ar fi crescut cu fabulosul procent de 93,49 % fata de aprilie trebuie privit cu prudenta , ca , de altfel, numeroase concluzii in forma bruta , ce provin din surse oficiale insa fara a fi disociate corespunzator. Ca in alte situatii de acest fel, cand procentele se preiau tale-quale si ajung sa devina ” vedeta mediatica pentru o zi ” , si acum ne putem astepta la un gen de panica pagubitoare si la comentarii lipsite de orice suport . Caci la noi , unde „foamea de bani multi” este incurabila , vor fi unii care sa viseze ca , in numai o luna de zile , „pretul platit pentru chiria unei garsoniere ” s-ar fi dublat, si – fiindca romanii sunt destepti – vor cere ,la randul lor, si mai mult decat dublul , deschizand usile absurdului sau intretinand astfel un climat de suprarealitate ,devenit aici uzual . Argumentul va fi , ca si Poiana lui Iocan , si ca si acolo irefutabil : ” asa scrie la ziar ” .
Realitatea nu este insa aceasta . In mod evident , aceste incheieri ” oficiale”(daca nu sunt efectul unei erori, posibile totusi) nu se refera la ” chiria de piata „ ,unde, cel putin in materie de apartamente de bloc inchiriate de pe piata libera , mai bine de trei sferturi din proprietati sunt platite ” cu banii in mana ” si deci fara nici un contract ( rezultand, astfel,ca „baza statistica” fiind inexistenta , nu-s posibile calcule privind diferentele de procent intre”nimic” si „nimic”). Si , in fond , despre care anume ” chirii ” ar fi fost vorba si care sa fie motivul acestei ” majorari” cu totul nesanatoase ?
Aceste precizari lipsesc in comunicatul originar desi erau obligatorii iar „nelinistea de piata ” ce o va aduce „copierea ad-litteram” de informatii aiuritoare va aparea desi nu are nici un reazem serios in realitatea pietii si se putea preintampina cu o simpla verificare de logica , din pacate tot mai rara la noi. Abia mai tarziu , si numai dupa solicitari exprese , un „reprezentant ” (cum ii spune „presa” oricarui personaj aproximativ ce deschide gura spre a vorbi in numele unei institutii ) a dat un semn de mila Mariei Sale si a explicat ca , de fapt , rezultatele socante provin de la o hotarare de Guvern ce ar fi majorat ” chiriile din fondul de Stat ” , ramase la nivel prea scazut din corectari anterioare . Rezulta ca acestea nu sunt cresteri ale chiriei de piata ci ale chiriei de mercurial , fiindca Statul are ” tarife” si nu preturi de invoiala si, deci, intregul material nelinistitor este egal cu zero iar concluziile care au tinut „manseta ziarelor si catorva televiziuni ” timp de o zi nu insemneaza decat o furtuna intr-un pahar cu apa . Insa o intrebare ramane : nu cumva astfel de incheieri ilustreaza , ca si mecanismul sondajelor , o suprarealitate dirijata ?

12 Iunie 2007 – Un fenomen recent : „ Oraşele pustii ” ; cat vor mai exista ?

Pe la sfarsitul anilor 30 din secolul trecut, s-a ridicat intr-un catun din Prahova , pe un sir de poieni mai vechi si mai noi din padurea de stejar, o fabrica de munitie care, odata cu vremea , a dobandit nu doar notorietate ci si o populatie relativ ridicata fata de momentul initial fiindca, asa cum se stie , acolo unde sunt bani si se produce ,apare si mana de lucru ( si,deci,oamenii ).De la originara Margineanca (o margine de codru,cum ii spunea si numele)si pana la faimosul Plopeni de mai tarziu , distanta nu se masoara in ani ci in straturi de realitati care azi par a se reintoarce acolo unde se aflau odinioara , pe la inceput .Caci la fel ca si multe alte zeci de ” orase crescute ca niste fictiuni ale epocilor de industrializare ” , si Plopenii sunt mai recent o ipoteza de spatiu locuit decat o asezare umana crescuta organic si cu rost.
Aceasta ilustreaza o categorie de „locuri pustiite” despre care se vorbeste putin si intr-o maniera gresita si propagandistica , unde amestecul de ideologie sumara si de ieremiada fara perspectiva de viitor nu aduce nici un fel de clarificare si nu slujeste de fapt la nimic .Uneori , in aceasta materie , se invocă starea „oraşelor minereşti” ( care în sine constituie un dezastru social ) dar se uită mulţimea de oraşe industriale semi-abandonate despre care se stie prea puţin şi se examineaza prea nestăruitor ca să aducă , odată cu semnalul, şi soluţia ori, mai apoi, îndreptarea trebuitoare atunci cand aceasta ar fi posibila . Sunt voci care susţin abandonarea acestor alcătuiri ce s-ar datora altui gen de orânduire socială decât cel de acum dar acest punct de vedere este greşit căci, neavând viziune istorică, ignoră concluzia elementară ce arată că oraşele, ca orişice rezultat uman, au „viaţa” lor şi ciclul lor istoric. Istoria este plina de astfel de cazuri ce se si ignora adeseori .Cine mai ştie azi că, odinioară, satucul Baia de azi era capitala Moldovei (oraş „mineresc”, în veacul al XV-lea) şi că Târgşor, Târgul de Floci, Gherghiţa ori Strehaia erau „târguri” mari, adică „oraşe comerciale” de „Drum Mare” desi astazi sunt marunte puncte intr-o geografie ce s-a modificat ? Mai probabil ar fi a se susţine că, din perspectiva unui epilog indefinit, unele „vor trăi” şi altele, nu ştim cu precizie care anume, vor scăpata, ca Soarele, şi vor dispărea ,revenind la regimul satesc initial ori nici macar la atat.
Bineînţeles, întrebarea ce se pune, de obicei, se pune în termeni pragmatici, adică, de fapt, ce ar trebui făcut? Aici ,intai de toate , esenţial ar fi a se observa fondul imobiliar care există si starea lui , adică realitatea iar nu ipoteza şi proiectul enuntate fara a se cunoaste obiectul de analizat , asa cum se face insa adeseori .Insa, din păcate, nici pe această temă noi nu avem programe descurcate ci doar ipoteze nerealiste şi simplificatoare , multe – simple imitaţii iar altele -croieli de birocratie despotica incapabile de a se adapta locului si regulilor lui . Există, se zice, soluţii prin turism, ceea ce teoreticeşte ar fi de imaginat dar, înainte de a le propune drept certitudini, ar fi de stabilit mediul şi gradul de interes în materie de profit care, daca nu exista program de stat ci doar „initiativa particulara” , este criteriul capital si nediscutabil . Noi spunem, într-un fel propagandistic naiv , că „natura este splendidă pe Valea Jiului” şi că, deci, „investitorii în turism” au argumente să plaseze bani aici dar uităm că „natura fără câştig bănesc” nu excită pe manipulatorii de bani si nu aduce miscare in teren ci doar agitatie prin hartii . O doctrină de alt fel, conţinând fiscalitate locală scăzută şi, de fapt, crearea de zone de dezvoltare, cum există în China cu consecinţele ce se cunosc, ar valorifica de zece ori mai bine „o natură frumoasă” pe care o au, însă, şi alţii dar ştiu s-o facă interesantă financiar si cu efect .

11 Iunie 2007 – INTREBARI SI RASPUNSURI – Merita sa cumperi o casa de vacanta in Bulgaria ?

Intrebari primite de la jurnalista Andreea Stefan ( ziarul ” Realitatea Romaneasca” )

Cineva spunea ca daca romanii isi vor cumpara cat mai mult teren si cat mai multe case in Cadrilater,
acesta poate reintra in posesia Romaniei. E o afirmatie realista? Cum vi se pare ideea?

Astfel de incheieri simplifica o realitate care nu poate fi redusa la formulari atat de puerile si , prin urmare , nici macar nu merita invocate daca nu se deschid perspective mai largi , asa cum de fapt ar trebui si in ” materia cumpararii de proprietati in Romania „de catre straini ;insa aceasta este , la noi, o dezbatere ce nu s-a produs si nici nu se va produce prea curand caci orice indemnare in aceasta directie este curmata , cu motiv ideologic , inainte de a se constitui .

In cat timp estimati ca, pe baza cresterii cererii pentru case de vacanta pe litoralul bulgaresc,
preturile vor ajunge la nivelul celor romanesti sau european?

Ideea ca ar exista ” cote ” canonice , adica „nivel de preturi romanesti ” sau „europene „, este fara un reazem solid caci si la noi avem „preturi de Constanta” , de ” Eforie ” sau de ” Vama Veche” dar si preturi de sat fara sosea ori canalizare.Si apoi, ce ar putea sa insemne „preturile europene” de vreme ce in Proventa ” de deal” proprietatile sunt fenomenal de scumpe iar in apropiere , la Sainte Maxime ori la Saint Raphael , acestea se coteaza la mai putin de jumatate ? Fapt este ca Bulgaria „maritima” va evolua in felul ei , colectand cerere mai multa cu cat pleaca ” mai de jos ” ,caci potential exista si chiar o anumita ” virginitate” in anumite zone , care intereseaza pe marii plasatori de bani.

Care ar fi dezavantajele daca alegem sa cumparam o casa de vacanta pe litoralul bulgar?

Exista dezavantaje universale ale „celei de-a doua resedinte” care apar si in acest caz dar si la noi , pentru „casa de vacanta ” a romanilor in Romania.Privita adeseori ca o butada , vorba de duh a lui Peter Meyle dupa care „paradisul hotilor”in Proventa se intinde din octombrie pana la Craciun (cand spargatorii devalizeaza resedintele temporar inutilizate ) este nu o poveste picanta ci o realitate destul de dezagreabila . Oriunde in lume trebuie sa existe servicii de administrare de proprietate care , insa, si la noi si la „ei” sunt sublime … dar lipsesc cu desavarsire .Acest deficit nu este atat de nesemnificativ pe cat ar parea si atarna greu in alegerea unui plasament „bulgaresc” care , de fapt , se dovedeste tot atat de riscant ca si oricare altul , intr-un mediu unde ignorarea limbii , a masinariilor birocratice ori a modului de viata creeaza o rezerva explicabila.

Dar avantajele?

Ele depind de gusturi si de felul cum se intelege lumea insa unul nu se poate contesta caci in Bulgaria nu vom intalni decat periferic,si rau privita, „componenta manelizata” a societatii care in Romania iti mananca zilele.

9 Iunie 2007 – „ROMÂNIA CARE LUCREAZĂ“:Contribuţia „boierimii pre-fanariote“

Dincolo de aceste excepţii evocate anterior – ce impresionează prin proporţii , dacă vor apărea – aflăm mulţimea investiţiilor curente ce definesc banul care circulă şi produce. Este centrul energetic al unei economii, imposibil de imaginat fără componenta aflată la rădăcina lucrurilor căci nu există „afacere“ fără „imobiliar“. Acest strat rămîne şi „poimîine“ cel mai activ şi uimitor de divers şi cu greu s-ar putea înfăţişa totalitatea formelor posibile ce îmbracă. Totuşi, cîteva ipoteze se pot formula încă de pe acum.

„Sedii şi birouri“. Începută pe la începutul anilor ‘90 prin reconversiile de clădiri cu personalitate ce constituiau „reper urban“, piaţa de birouri trece, către 1998-2000, printr-un acces, previzibil, ce conduce la explozia construcţiei de „centre de afaceri“ şi „blocuri pentru birouri“, fenomen totusi temporar şi fără viitor in termen lung . Etapele, de fapt, sînt arse şi încă din primii ani ai secolului accentul incepe a se strămuta în sediile complexe ce răsar în suburbiile în mişcare.
Efectul preţului scăzut plătit pentru teren ca şi al extinderii urbane galopante, acestea arată, de fapt, sfîrşitul implantării companiilor străine, care acum nu mai „dibuie“ lucrînd provizoriu în spaţii cu chirie ci cumpără proprietăţi şi se indigenizează. Arareori – şi numai pentru reprezentativitate – „sediul central“ rămîne în oraş, sub forma unui imobil de prestigiu, definind acum o modă oareşicum depăşită insa un deziderat ” de imagine” respectat acolo unde filosofia de companie o ingaduie . Totuşi, „reperul urban“ încă se conservă ca noţiune, rămînînd mitologicele „blocuri de birouri“ ce îşi vor dovedi, în orice caz, caducitatea şi îşi îngustează piaţa şi mai mult, oricîte legende pozitive s-ar întreţine de către jurnalişti „binevoitori“.
Apare acum şi „reconversia“ şi va fi, nu prea curînd, fapt obişnuit să se observe că vechi hale de uzine dezafectate se prefac – prin reorganizări ingenioase – în spaţii de birouri ce se compun rapid şi cu cheltuieli mici, ceea ce va scădea chiriile şi mai mult decît azi. Apar, deci, complexe de afaceri pe locul fabricii de ieri devenită de nefolosit.
Magazine, „angrouri“, shopping center. Faţă de configuraţia tradiţională a spaţiilor de comerţ din anii ‘90, clătinată în primii ani de exuberanţa creării de „angrouri“ (noul „bazar“ cu – de – toate) şi „spartă“ decisiv de apariţia lanţului Metro către 1997, deceniul ce urmează începe să aşeze evoluţiile pe direcţia previzibila . „Marii angrosişti“, de regulă foste companii de stat „privatizate“ adeseori enigmatic, îşi păstrează un anumit gen de monopol în materie de comerţ „detailist“ şi cu numai cîteva supermagazine cu vad şi tradiţie („Unirea“, „Cocor“, „Victoria“) dar asaltul „alternativei“ este susţinut şi contează în proporţii de neanticipat înainte de anul 2000.
Viitorul imediat aduce amurgul angroului, ce cunoaşte regresiune lentă şi se va reduce, fără a dispărea, la poziţia de bazar popular şi neo-iarmaroc. Eşecurile de tipul „Pieţii de gros“ vor persista însă, căci se fac, precum bine se ştie, pe banul public, adică, de fapt, pe banul nimănui.

În cele din urmă, intră şi magazinele de stat în mînă privată, indiferent în ce manieră (de regulă, destul de puţin „ortodoxă“) dar miza este minoră, căci marii împroprietăriţi anterior îşi conservă poziţia şi vor continua să dicteze. Apar, mai agresive decît pînă acum, „galeriile“ (denumite, internaţional, „Plaza“), ce se dezvoltă pe categorii de preţuri şi de cumpărători. Se menţine, ca o faună de baltă cu zeci de mii de insecte diverse, puzderia de mici magazine „universale“ de mărunţişuri consumiste, tipice epocii de chewingumizare şi de mîncăruri ambalate.
Însă acum abia va trimfa ideea dezvoltării în reţele şi lanţuri de magazine, împînzind ca un năvod nu doar zone urbane diferite ci regiuni diverse din toată ţara, de regulă acolo unde banul prisoseşte. Către 2010, acest gen de comerţ ocupă piaţa şi hotărăşte mercurialul cu metode ce astăzi, în etapa ocupaţiei blînde şi prietenoase, par de neconceput caci nu apartin imaginarului ideologic care deruteaza pe omul roman naiv si increzator .

Restaurante şi „fast-food“. În această direcţie, evoluţiile rămîn tradiţionale cu chiar sporire de număr fără să afecteze tabloul de categorii, ce exista anterior. Vechiul „expres“ de pînă în 1990 se extinde sub forma „fast-food“-ului, a „pizzeriei“ şi a „magazinului de mîncare gătită“ pentru călători. Macdonaldizarea devine totală, arătînd triumful industriei mîncării pe fugă,(si cu efecte sanitare catastrofale, ce se ascund,insa ,cu grija si din spirit de conspiratie) specifice clasei de funcţionari, în faţa arhaicelor simigerii şi covrigării, ce îşi păstrează, totuşi, o piaţă populară dar pauperă.
„Restaurantul cu ştaif“ se dezvoltă in felul „orasului burghez traditional”, epoca aducînd sfîrşitul dictaturii clubului celor patru (Havana, Cina, Berlin şi barul Melody), anterioara anului 1990. Multiplicarea în proporţie geometrică este impresionantă şi va continua pînă la o anumită saturaţie, ce se întrevede totusi la un moment anumit, fara sa fie posibila identificarea mai precisa . Este perioada de glorie a restaurantului cu personalitate, amenajat în case „cu ţinută“ ori pur şi simplu predispuse la o reconversie, moda din jurul anului 2000.
Lipsesc încă, în accepţiunea occidentală, „terasa“, trattoria, cîrciuma tradiţională iar „bodega“ şi „taverna“ anilor ‘70 este o realitate trecută deja în istorie. Dar restaurantul familial şi terasa (în Bucureşti, oraşul restaurantelor cu grădină, din anii ‘30!) se vor dezvolta negreşit căci nu ating încă numărul trebuitor.

Insa contribuţia socială a „României care lucrează“ se reflectă posibil şi în alte direcţii decît „producţia“ imediată. Dacă îngăduinţa legiuitorului va apărea, vom observa cum se ridică adevărate „cartiere de firme“, de felul interbelicelor „parcelări de regii“, re-formulînd ceea ce se numea atunci „locuinţa ieftină“ si astfel , cu un grad înţelept de „deductibilitate fiscală“, companiile vor putea construi locuinţe pentru angajaţi, închiriate modic şi stabilizînd astfel o presiune financiară adesea absurdă provenită de la „închirietorul“ lacom.
În orice caz, pe oriunde calcă apăsat omul care produce se întrevăd schimbări, oricît de mici. El este, în sine, un factor de civilizaţie. În toamna anului 2003, cînd s-a deschis centrul comercial „Orhideea“ din Bucureşti, pe locul unui fost cîmp părăsit, fără, aparent, nici un viitor, întreaga regiune ce îl înconjoară şi-a modificat şi ponderea şi valoarea. În pragul fostului Dudeşti, cartier de imagine romanescă, s-a ridicat cupola unui hipermarket initial luxos ce „spală“, deja cu efect vădit, configuraţia ariilor colaterale. Şi aşa mai departe.

In toate acestea exista o fabula ce trebuie deslusita caci , desi cu aparenta ” moderna” ,suntem, la drept vorbind, într-un mediu atît de tradiţional încît ne uimeşte prin persistenţă şi capacitatea de a se reface în mod simbolic. Boieria „de ţară“ (anterioara lui 1710) se dovedea aici cu proprietate funciară, adică, de fapt, cu avere şi producţie în vreme ce boieria fanariotă (asemeni „clasei politice“) se defineşte cu dregătorii, anticipînd „România parazitară“ condamnată de Eminescu.Si astazi,dar mai cu seama maine, aceasta de pe urma va scadea in greutate si ,in cele din urma, va disparea .

8 Iunie 2007 – „ROMÂNIA CARE LUCREAZĂ“ : Obiectivele – unicat: cazinouri, parcuri de distracţii, ring automobilistic, „Chinatown“, staţiuni balneare noi (III)

Unde vor fi statiunile turistice noi ?

” Investitiile ” cu adevarat insemnate se dezvolta cu a o anumita diversitate ce scapa adeseori privirii prea grabite si concluziilor propagandistice ori ” tocmite „. În materie de turism , ca să exemplificăm , abia acum datele problemei se îndreaptă către normal. Dar ce legătură este, de fapt, între turism şi imobiliar? Legătura este, bineînţeles, capitală căci înainte de a fi vînzare de servicii turistice , acesta este investiţie în spaţii şi terenuri. Nicăieri nu există servicii turistice fără componenta imobiliară , care este primordială: întîi, deci, imobilul şi apoi (şi în acest context) turismul.

De fapt, „dezlegarea la investiţie“ se produce, în această materie, de îndată ce fondul imobiliar cu utilizare turistică intră complet în proprietate privată. Abia atunci, „operatorii“ îşi definesc prezenţa de piaţă prin proprietăţi şi pot adopta strategii de completare utile în datele de pe teren. De regulă, şi aici echilibrul între marii concurenţi reflectă echilibrul de pe piaţa generală şi nimeni nu „cedează“ o prezenţă pe o piaţă în favoarea unui concurent căci, ulterior, pentru a recupera vor fi necesare cheltuieli şi mai mari decît acum.
Abia după „privatizare” se va şti cu mai mare precizie cine şi cum stă şi atunci doar cei ce sînt teoretic în pierdere vor putea regîndi strategia de recîştigare de poziţii. Dar inca de pe acum se impun drept necesare alternativele de investiţie , ce reclamă – ca să facem un mic scenariu – alte staţiuni pe Litoral alături de acelea ce există şi care poate vor fi controlate de concurenţi, lanţuri de hotelerie de munte, reabilitări de staţiuni balneare ce există dar sînt „fără cotă“ ori şi-au pierdut din însemnătate. Şi aşa mai departe.
De bună seamă, o anumită rezervă în faţa acestei imagini foarte dinamice se poate manifesta dar atitudinea nu este recomandată şi nici nu are temei. Căci ce înseamnă, ca să exemplific, „mici staţiuni noi“ pe Litoral? În Portugalia ” de dupa integrare”, prin 1993-1994, o companie britanică („Obrana“) construia două astfel de mici arii de plăcere şi îmi propusese să mă ocup de vînzarea unora din aceste clădiri către personagii înstărite din România. Casele – frumuşele şi distinse, avînd un farmec „iberic“ şi largheţe de spaţii tipică pentru mediul mediteranean – arătau bine şi nici nu costau exagerat ( pe atunci, cam 85-125.000 de dolari americani ). Dar nu erau singurele propuneri de acest fel: alte două companii, între care una locală, portugheză – „Predigaspar“ – completau necesităţile curente şi adăugau alte mici „cătune de vile“ altora ce se ridicaseră deja , la sfîrşitul anilor ’80.
În România, această febră se va manifesta curînd căci, cum se zice, „loc este“. De la marginea de nord a staţiunii Olimp, cînd priveşti peste faleza de pămînt, nu se poate să nu zăreşti un golf cu aspect misterios ce pare să ascundă o mică aşezare de pescari. Loc bun, categoric ! Dar nu singurul. La Costineşti, mai la nord de „epavă“ cîţiva descurcăreţi se gîndesc deja la un mic cartier, de vreo 150 de case plus parc şi două hoteluri. Mai sus de Năvodari, vreo 50-60 km, plaja este pustie şi geografia abia aşteaptă să se populeze. Acestea – ca să nu mai invocăm „Vama Veche“, o legendă în materie de plăceri estivale, din păcate prea de tot stupid invocată prin iniţiative de „club televizorist“ fără o înţelegere a mizelor de acum.
Intuiţia acestei evoluţii există deja şi „proiectul Europa“ (redactat de autorităţi acum o vreme insa , ca de obicei „inghetat” caci ” nu s-a cazut de acord” ) confirmă aceste concluzii deşi ideea de a stabili această staţiune în regiunea Grindului Chituc şi Portiţa este o eroare şi va trebui categoric corectată . Se zice, spre a sustine aceasta absurditate hotarat stricatoare ca nu ar mai fi loc pozitiv si nici obiective atractioase . Dar Sulina? Dar Chilia Veche? Dar Sfântu Gheorghe? Acestea toate, înainte de a fi „guri de Dunăre“, sînt oraşe la Mare şi ar fi de tot iraţional să nu se valorifice nu doar poziţia ci şi tradiţia. În vremea începutului de secol XX, Sulina era un oraş cosmopolit, un Porto-Franco ale cărui urme încă se mai văd ca un strat elegiac dintr-un fel de Troie prea repede uitată. La Vîlcov, peste Dunăre de Chilia-Veche, prin anii ‘30 ai secolului trecut , protipentada năzuise a crea un mic Cannes de Pont Euxin fără a izbuti, din păcate. Dar ecoul rămîne şi, înainte de toate, potenţialul, ce nu s-a modificat dar trebuie înţeles şi situat în contextul ce i se potriveşte.
În ultimă analiză, oriunde există ocazie şi motive se vor plasa bani spre a produce. „Ocazie“ vrea să însemne nu doar „loc bun“ şi mediu natural atracţios care „citează“ asemănîndu-se cu „Elveţia“ sau „Mediterana“ dar, deopotrivă, încă alte argumente ce nu se pun de obicei la socoteală dar sînt capitale. Un peisaj mirific desfăşurat privirii pe o coastă de dealuri în Munţii Apuseni pe unde cu greu se ajunge cu piciorul nu va crea tentaţia unei investiţii căci banii se vor recupera greu ori pur şi simplu se vor pierde. Căci, la drept vorbind, „croiala“ depinde în mod esenţial de ceea ce se cheamă „organizarea teritoriului“, „infrastructură“, de fapt drumuri şi „utilităţi“ şi de-aceea oricît „potenţial“ există el nu se traduce necondiţionat în argument pentru dezvoltare. Noi nu sîntem India unde se călătoreşte, prin maximă notorietate şi atracţie de mit universal, pe şosele de pămînt printre inumerabile turme de vaci. Şi aici, evident, sînt necesare scopuri precise, proiect colectiv şi efort oficial căci marile obiective nu se fac prin hazard ori în combinaţie cu „investitorii strategici“ din Insulele Vanuatu.

7 Iunie 2007 – „ROMÂNIA CARE LUCREAZĂ“ : Obiectivele – unicat: cazinouri, parcuri de distracţii, ring automobilistic, „Chinatown“, staţiuni balneare noi (II)

De altminteri , la noi investiţii „ pe alt picior “ – ceva mai mare – sînt nu doar posibile ci şi recomandabile şi unele se vor produce inevitabil . Întîi de toate, sînt obiectivele – unicat. Astfel, vom avea – cu probabilitate – înainte de 2010-2012 , un complex de curse automobilistice de Formula 1, care ideal ar putea fi localizat în Dobrogea , între Constanţa şi Mangalia, fiindca sunt intrenuite mai multe argumente decat aiurea . Hipodromul Bucureştiului – o marotă de iubitori de cai – va fi constituit cîndva, într-o arie încă nedefinită (poate lacul Văcăreşti, poate Mogoşoaia) . Un „oraş chinezesc“ (temă ce preocupă pe unii manipulatori de bani) ar putea să se coaguleze într-un interval rezonabil şi nu e recomandabil să fie examinat cu rezerve din cale – afară de mari. Parcuri de distracţii (mici „Disneylanduri“ ori un fel de Prater valah) vor fi gîndite (unele sînt deja în eboşă) şi se vor putea chiar şi traduce în proiect.

Acestea sînt doar exemple şi, în orice caz, nu au un caracter de fabulaţie ori de utopie intelectuala de un caracter febricitant .Cele mai multe sunt , in fond, obligatorii , aratand „loc liber” si , de fapt, amanari stupide desi o anumita preistorie exista , continand proiecte anterioare . Un „ring“ automobilistic ar fi trebuit conceput de mult căci Ungaria îl are iar industria vitezei este o maşinărie complicată, ce pune în mişcare sume uriaşe de bani şi nu doar prestigiu ;dar noi ne-am rezumat la improvizatii ” bucurestene” , de invarteala tipica pa Dambovita , de unde au iesit sute de copaci taiati, zgomote sinistre , de inceput de bombardament ucigator si ” bani pentru cine trebuie ” . Un „Chinatown“ trebuia, de asemenea, făcut chiar dacă unii pot avea rezerve si le au cand nu participa „la imparteala ” ; dar în alte părţi, de unde se ia exemplu în poziţie de drepţi, nimeni nu socoteşte acest spaţiu ca o supă infracţională cum se apreciaza aici . Cred că prin 1995 un grup de afacerişti chinezi – foarte „stilaţi“ şi avînd, categoric, banii trebuitori – m-au consultat în vederea acestui gen de investiţii. Soluţiile – căci, de fapt, sînt două – mi s-au părut la îndemînă şi nici măcar laborioase, dar, în cele din urmă, nu s-a înaintat cu nimic. Abia prin 1999 am aflat că pe fostul primar Lis îl bătea gîndul să se asocieze cu nişte chinezi ca să transforme Parcul IOR într-un fel de „cartier chinezesc“; dar asezarea era o eroare, şi, în fapt, o eroare comică.

Un parc de distracţii schiţase – era prin 1996 – un afacerist american, cu legături pe la Hollywood, asociat cu o româncă robustă, posesoare de terenuri în Pantelimon. N-a ieşit nimic atunci, dar ideea se exprimase şi avea un contur satisfăcător. Cît priveşte hipodromul, acesta chiar dacă nu-i vital (aparţinînd, de fapt, ca idee ,sfîrşitului de veac XIX) are şansa lui, avînd susţinători şi chiar propuneri de proiecte.

Dar esenţiale sînt nu doar obiectivele de acest fel ci şi consecinţele lor. Oriunde apar acestea, se modifică ponderea urbană ori, dacă nu se constituie în oraşe, schimbă accentul în organizarea teritoriului. Un mic scenariu explică, de fapt, această situaţie. Bucureştii ar trebui să aibe un aeroport internaţional de altă anvergură decît Aeroportul Otopeni (denumire improprie şi barbară pana ieri !) şi nu este exclus că acest deziderat va trebui, poimîine chiar, satisfăcut de autorităţi. Dar care să fie, cum se zice, „locaţia“ ? Prin tradiţie, aceasta ar putea fi daca nu Nordul ” civilizat” si in expansiune, atunci Clinceni, Fundulea (Tămădău), Mogoşoaia ori, prin dezvoltare, Sudul, de la Berceni către miazăzi. Dar oriunde s-ar instala acest obiectiv, fractura de piaţă imobiliară ar fi majoră. Dacă viitorul aeroport va fi la Clinceni, atunci „ieşirea de vest“ din oraş (Şos. Alexandriei şi localităţile Bragadiru şi Cornetu) îşi vor schimba „cota“, încurajînd, mai întîi, investiţiile speculative. Să mai exemplificăm: dacă, de pildă, Bucureştii ar fi avut „port“ la Dunăre în zona „30 Decembrie“ (în conformitate cu proiectul iniţial), atunci întreaga regiune devenea un complex de antrepozite şi un adevărat oraş comercial, cu dezvoltare greu de anticipat acum, ca anvergură. „Canalul“ însuşi modifica simţitor situaţia inerţială şi ambiguă de azi, contextul „lagunar“actual , de „Bruges-la-morte“,care,insa, va fi corectat si el, fiindca ” banii multi ” schimba totul pana la proportii de neimaginat.
Sunt, deci, toate acestea posibile si chiar probabile ? In aceasta materie, raspunsul este nediscutabil caci fiind scheme universale , investiţiile imobiliare de acest gen se vor dezlega indiferent de evoluţii şi de „nivel“ iar pentru destule va veni sorocul ; si nu foarte tarziu .

6 Iunie 2007 – „ROMÂNIA CARE LUCREAZĂ“ : Obiectivele – unicat: cazinouri, parcuri de distracţii, ring automobilistic, „Chinatown“, staţiuni balneare noi (I)

Orasul-cazino
Oricît ar fi obsesia rezidenţială de vie şi policromă , totuşi nu reşedinţa este miza capitală a deceniului 2000 – 2010. Locuinţe obişnuite şi proprietăţi luxoase , case de vacanţă şi domenii cu caracter plezirist se vor construi , de bună seamă, dar procentual acestea scad ca însemnătate şi cedează în faţa proiectelor de altă anvergură . Apar, deci, marile investiţii între care unele doar vor cuprinde şi o componentă rezidenţială fără a constitui, prin aceasta, un scop în sine. Prin raport la reşedinţa izolată, chiar şi cu un caracter de unicat, proiectul sistematic, cu aspect comunal , prevalează.
Însă, orişicum ar fi, rezidenţialul se retrage, cum s-ar zice, de la rampă. Epoca stimulează afacerile diversificate, investiţiile, „aranjamentele“ cu strat imobiliar fundamental capabile să creeze bani.

Evident, investiţiile majore generează cîştig dacă se fac fără prejudecăţi şi la timpul potrivit. Acum vreo cîţiva ani, cînd în Turcia s-au desfiinţat cazinourile printr-o decizie guvernamentală fără drept de apel, noi am pierdut ocazia să preluăm, rapid şi fără menajamente, o piaţă de produs bani ce nu reclama decît un număr de mişcări sumare şi obiective precise , care trebuiau să corecteze doar cîte o dispoziţie legală, dacă era neapărat. Un teren concesionat în apropiere de Bucureşti ( legat de aeroportul internaţional printr-o şosea rapidă ) şi un „sindicat“ de investitori în cazinouri, hotelerie de „jocuri“ şi restaurante „de anexă“, lăsat să-şi facă propriul „Las Vegas“ de Bărăgan – şi iată „afacerea“. Noi, probabil, că am ezitat din scrupule de natură morală pe care însă alţii – unii chiar vecini apropiaţi – nu le-au avut, aspirînd – cu braţele deschise – banii proveniţi din industria cazinourilor, ce nu „se închide“ in fond niciodata fiind expresie a unui viciu universal. Sînt puţini cei care ştiu că abia după ocuparea Havanei de către mica guerillă a lui Fidel Castro, cazinourile din America s-au dezvoltat brusc , primind cu entuziasm pe industriaşii viciului, alungaţi de revoluţionarul „barbu“. Astăzi, ştim că Havana – cel mai mare oraş de cazinouri din anii ’50 – era în sine o afacere uriaşă, ce nu trebuia pierdută şi dacă ne încredem în „teoria conspiraţiei“ atunci ne putem imagina chiar ajutoare băneşti către Revoluţie spre a crea o criză pe piaţa jocurilor de noroc şi o migraţie spre alte sanctuare ale plăcerilor rezultate din hazard.

Indiferent de prejudecăţi, „oraşul – cazino“ rămîne o ipoteză ce nu trebuie înlăturată. Îl putem închipui în nordul Bucureştilor, întins pe o suprafaţă de 200 de hectare, în apropiere de Săftica, de Corbeanca ori în regiunea Baloteşti – Căciulaţi, suficient de aproape de Aeroport şi de Bucureşti, dar şi de sanctuarul etern al plăcerii, ce va deveni Snagovul.

5 Iunie 2007 -„ROMÂNIA DE VITRINĂ“-„Condominium“ şi „ghetto“

Totusi, contrar impresiei de „piata imobiliara de bani multi ” unde se castiga imens in scurt timp , un anumit dezechilibru ocult exista si nu foarte tarziu se va si observa dramatic. Marea regresiune ce va aparea vine acum în materie de locuinţe colective (unde „beneficiari ” nu sunt , de buna seama , „miliardarii epocii ” ) ce au definit , la drept vorbind, imobiliarul cîtorva decenii anterioare la noi insa si aiurea (ceea ce se ignora , inca , din motive de ideologie stupida ) . Aici vom avea „oferta in crestere ” si ” platitori in scadere „ caci „block-haus“-uri (în genul oraşelor-satelit ce au făcut moda Europei Occidentale în anii ‘60) nu se mai construiesc insa apar numai insule de „condominium“-uri care conţin apartamente aspectuoase clasificate cu exagerare în categoria de „lux“ si ocupă locul caselor mărunte rămase, indecent, în cartierele supracotate din Bucureşti , unde stergerea traditiei se face irational si socant prin violenta . Fiindca totul este in aceasta materie ” scump ” si va fi ” si mai scump” , lasand visatori pe salariatii cu banul numarat , rezulta ca foarte curand amatorii de ” apartamente noi ” se vor rari iar „investitorii ” isi vor face socoteli mai atente si mai prudente . Ideea insasi de ” condominium” ( in fond niste simple ” blocuri de apartamente ” denumite pompos ) nu va avea popularitate caci desi acestea invoca noţiunea de „rezervaţie“ ( la o proporţie mai puţin extravagantă decît micile cătune de vile populate de „noua clasă“) placerea romaneasca a” casei pe pamant” nu se satisface prin acest gen de locuinte „la comun”. Fiind,deci, o piaţă cu limite şi prea puţin capabilă să creeze stil şi modă ci doar mici accese de febra de grandoare fara motiv ce se vor încetini cîndva , decurge ca afacerea nu trebuie incurajata atata vreme cat intr-un viitor oarecare „nu va fi loc pentru mai mult“.
De fapt, nici azi-si,probabil, nici maine – nu se construieste pentru ” cumparatorul popular ” care viseaza dar nu are cu ce sa plateasca si acesta este , in ultima analiza , paradoxul imobiliarului romanesc unde mizele mari se pun acolo unde sunt banii multi si nu unde este ” cererea mare „.Abia daca ” efectul de fericire” decurs din isteria creditului ipotecar recent a mai putut amana deznodamantul previzibil despre care unii cred ca nu se va produce niciodata . Insa ” ipotecarismul” nu-i decat o metoda globalista tipica , ale carei efecte inca nu s-au definit desi se intrevad in America si ,recent, si in Spania si se vor mai observa curand acolo unde pietele sunt bolnave si cu precadere speculative . Ca si altii , noi experimentam si – prin narcotizare propagandistica – facem zilnic si fara rost ” filozofia conduminium”-urilor de parca sutele de mii de tineri fara casa ,veniti in Bucuresti de la Cuca Macaii ar putea vreodata sa le locuiasca altfel decat prin exceptie.

Insa alături de acestea, ca într-o realitate paralelă , zecile de mii de dormitoare populare din ceea ce se cheamă, cu un cuvant casant, „cartiere“ , vor căpăta , în diferite proporţii , un statut de „ ghetto “ caci acolo nu exista nici o indemnare catre orasul social si nici o idee organizata de echilibru urban intr-un climat de jaf sistematic ce defineste Capitala acestui deceniu . Exista ,insa,solutii ? Bineinteles ca sunt insa se ignora si se dispretuiesc. In schimb, apar doctrinarii jafului , cu elaboratiile lor delirante .
Sa tot fie cateva luni de cand un antreprenor istet si guraliv isi musca satisfacut mustacioara cand emitea o apoftegma socanta , sustinand ca ” blocurile comuniste” vor trebui demolate spre a se construi ” condominium”-uri ,unde bineinteles sa participe echipele lui si ale celor apropiati . Aceasta este ,insa, o utopie bizara, a carei origina sta numai in lacomia de maladie incurabila ce a cuprins unele personagii din aceasta tara cu proiect absurd ,unde taranii sa fie izgoniti de pe ogoare de speculatori iar muncitorimea oraseneasca sa ajunga fara acoperis deasupra capului fiindca terenul unde stau necajitele locuinte supraetajate incepe sa fie scump si ar putea fi si mai scump.

4 Iunie 2007 -„ROMÂNIA DE VITRINĂ“- „ Steaua fara nume “

În sfîrşit, o temă ce se evită ori nici măcar nu se lua în seamă pana recent . Noi invocăm „ariile de dezvoltare“ şi chiar creaţia de „cartiere rezidenţiale“ dar uităm , înainte de toate , să le atribuim un nume . Insa acesta este, din punct de vedere urbanistic, un dat capital. Dincolo de Grădina Zoologică a crescut , în Bucureşti, un mic orăşel de oameni bogaţi („ orăşe l“ e un fel de a zice căci nu are decat din loc in loc magazine, şcoală, dispensar şi nici alte instituţii de uz curent , fiind doar o aglomerare de „dormitoare de lux“ fără nici o idee de viaţă socială ) ; dar cum îi vom zice ? Căci este aberant să-i atribuim, în continuare, denumirea cutumiară de „ Erou Iancu Nicolae “ ori mai de curand numele generic de ” Pipera ” ! În alte ţări, municipalitatea se grăbeşte să aleagă denumiri atrăgătoare (şi memorabile) de cartiere noi intarind noua geografie si confirmand-o ; la noi, cînd se încetăţenise „Şcoala Herăstrău“ (denumire veche , interbelică) un prostovan s-a gîndit că ar fi mai bine să i se zică altfel şi a botezat bulevardul cu un alt nume , zicandu-i „ Nicolae Caramfil “(ceea ce era paluzibil si laudabil , insa util pentru noile strazi ce se nasteau in apropiere ) , stricînd, în fapt, tot fasonul.

La Paris, cînd s-a lărgit aria de investiţie imobiliară cu o regiune nouă, definită urbanistic în mod corespunzător, s-a găsit de îndată un nume: „Défence“ . Noi ,insa, care ne ” sincronizam ” unde nu-i cazul si ne incapatanam in optiunea gresita staruind in eroare cu trufie , nu cunoastem nici ” necesitatea numelui ” si nici rostul lui in a crea nu doar reper urban ci si ” constelatie de modele ” . În Bucureşti, oraşul unde marii donatori în folosul municipalităţii nu au o străduţă măcar ca să le poarte numele dar există străzile „Turbinei“, „Semaforului“ şi „Frînarului“, nimeni nu se gîndeşte să le dea identitate realităţilor (haotice, bine!, dar evidente) ce s-au născut . Abia acum se vede că ideea de a numi „Paradisul verde“ de la Corbeanca a fost un gest firesc dar , iată , rarissim.
Unii ar putea zice ca ideea exista si ca multimea de ” dezvoltari ” ce vehiculeaza ” emblema globala ” – fiind expresia ” romglezei ” care se vorbeste de catre creolii romani si de catre o categorie de „intelectuali tineri ” frustrati – acopera un gol si denota apropierea de normalitatea insa aceasta incheiere nu e adevarata . Acestea sunt „nume de cvartal ” si nu de cartier ,care maine s-ar putea modifica periodic dupa vremuri fiindca la noi ceea ce creste inorganic se si uita repede si ramane expus eliminarii din memorie . Cand aparitia se produce de la sine , „numele ” ramane si nimanui astazi nu-i trece prin minte sa-i spuna altfel cartierului ” Floreasca ” ( stapanirea mosieresei eponime ) ori cartierului ” Titan ” (care , contrar unei impresii , nu este o denumire „prometeista ” , din anii 60 ,ci urma fabricii de paine interbelice). Insa cine mai stie ca ” Parcul Jianu ” s-a topit complet in fabulosul toponim , dar fara sens , ” cartier al Primaverii ” caruia acum cincizeci de ani i se mai zicea si ” Kremlin ” ?

2 Iunie 2007 -„ROMÂNIA DE VITRINĂ“- Spiritul de corp

In raport cu starea Bucurestilor , de fapt o capitala de tip sud-american unde cresc cladiri ” zgarie nori ” si circula intre cele mai scumpe automobile din Europa , numeroase accente asemănătoare se confirmă în oraşele importante , care contează cu adevărat. Dacă fantasma Cartierului Primăverii are unicitate şi nu se regăseşte aiurea decît cel mult în proporţii nesemnificative faţă de ansamblu , în schimb zonele private ce se constituie între 1990-2000 se observă pretutindeni şi bat la ochi numaidecît . De fapt , nu există capitală de judeţ lipsită de măcar un cartier compact şi ” exclusivist ” de vile noi , constituit cu repeziciune şi completat pe parcurs . Trivale – în Piteşti, Lacu Sărat – la Brăila, Viişoara – Ursuleţi în Piatra Neamţ sînt doar cîteva speţe din mulţimea de mici cătune luxoase cu caracter de club. Exclusivismul defineşte aceste medii sociale noi şi de-aceea lărgirea suprafeţelor construite nu se mai produce tot atît de rapid în deceniul ce urmează , căci mai degrabă decît liberul arbitru intervine aici cooptarea în cercul închis constituit. Practic, geografia banului limitează anvergura desfăşurărilor posibile.

De aceea , în materie de zone consacrate noi şi chiar de sanctuare predomină o vreme clientelismul ori spiritul de corp. Fenomenul nu-i nou , dar se repetă. Într-o mică broşură de memorii, Elise Brătianu îi arată pe politicienii vremii grăbindu-se a cumpăra proprietăţi în Sinaia, de îndată ce Carol I dispusese ridicarea Castelului Peleş. Informaţia este capitală şi confirmă nu doar concluzia că „Sinaia este creaţia Peleşului“ ci şi componenta ancilară a unei categorii de potentaţi , ce se menţine ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic . Dacă Vodă îşi aducea grăjdarul şi valetul lîngă el , poruncindu-le să-l urmeze căci aceea era slujba , clientela vine, de regulă, singură în preajma stăpînului, spre a-i fi aproape şi a-l întîlni, cum se zice azi, „informal“, şoptindu-i la ureche vorbe dulci, intrigi şi intervenţii. Atitudinea persistă ori, mai bine zis, s-a reînnodat fără nici o fereală. Mai evidentă, uneori criantă chiar, în agregarea colectivităţilor pleziriste ce deţin case de vacanţă, situaţia nu se exclude nici măcar în compunerea rezidenţialului peri-urban, cu accent subliniat pentru capitale de provincie. Aci , „baronii locali“ se unesc de la sine în zone stricte de titulari ce se izolează uneori chiar şi prin intermediul drumului privat (o noţiune recentă) păzit de lefegii.
Procesul se desfăşoară mai lent după 2001 , căci neo-nomenclatura locală este închegată şi se primeneşte , de regulă, greu, sanctuarele ei fiind, la urma urmei, formate deja. În anii ce urmează, investiţia vine nu din aceste medii (ce şi-au consumat apetitul de grandoare şi au definit poziţia traducînd-o „în piatră“).

Două vorbe despre spiritul de corp, evocat ceva mai înainte. El există şi se dezvoltă şi nici măcar nu se consideră ilegitim spre a se ţine mai la o parte . Pe la jumătatea lui 2001, un domn distins si cu ” rang înalt” mi-a cerut consilierea pe o temă, nu tocmai uşoară, ce implicase şi alte personagii de calibru asemănător. De fapt, vreo cinci familii foarte înlesnite, compuse din demnitari, şefi de „regii“ şi „societăţi naţionale“, ori pur şi simplu, afacerişti „cu cotă“, bune cunoştinţe sau chiar prieteni, se hotărîseră să se asocieze spre a constitui un mic cvartal unde să-şi aşeze fiecare cîte o vilă cu grădină proprie şi, în comun, un spaţiu „de relaxare“ avînd piscine, terenuri de tenis, de bowling şi chiar un „club“. Drum privat închis, garaje, chioşcuri între alei şi în mijlocul vegetaţiei, de fapt – nimic neobişnuit fata de ceea ce se practica azi la noi si a devenit o „moda” cu elocventa ei . Nouă era, însă, ideea de asociaţie de afinităţi traducînd, în ultimă analiză , solidaritatea apriorica , „inrudirea de mod de operare ” si , in fond , mentalitatea de ” noua clasa „. Aceasta este cu probabilitate mentalitatea ce ordonă agregările de arii rezidenţiale noi, incluzînd şi caracterul lor de rezervaţie.