29 Iunie 2007 – PATOLOGIA PROPRIETATII IMOBILIARE – „Decît într-un sat, fruntaş, mai bine-n oraş codaş“


Pe la începutul primăverii anului 2000, un june inteligent de la un ziar din Bucureşti îmi propuse o întrevedere care ar fi urmat să se publice sub forma unui interviu pe teme „ce inflamează creierii cititorilor“, precum ar fi „cu cît vor creşte preţurile“, „cît face un apartament în cutare şi cutare cartier“ şi altă făină, de acest fel, măcinată a douăzecea oară. L-am primit fără entuziasm şi, fiindcă detest astfel de mici „prostioare“ ce generează confuzie, începui un şir de divagaţii în maniera eseistică şi semi-profetică, pe care unii o admiră dar paralizează majoritatea, care nu înţelege. Deodată, tînărul interviewer deveni atent şi intuind „materialul“ şocant, încurajă dizertaţia îndreptînd-o spre o tematică americănească de felul „cum să trăieşti mai bine, schimbîndu-ţi viaţa“.
La drept vorbind, „schimbarea“ ar fi fost la îndemînă, aducînd, mai ales pentru „bucureşteanul recent“, nu doar altă viaţă ci şi, cu probabilitate, şi o altă poziţie socială. Soluţia se afla, în tot cazul, la îndemîna oricui gîndeşte cu capul lui şi cu un pragmatism minimal. În loc să continue o viaţă declasată la oraş, constînd în expediente, mediu „colectivist“ ce creează o iritaţie continuă şi o instabilitate care ruinează psihologia cît ar fi aceasta de solid construită, „bucureşteanul recent“ ar fi putut vinde totul şi pleca , începînd o viaţă nouă. Căci la acea dată ( reper aceasta – in anul 2000) un apartament „cutie de chibrituri“ cu două încăperi într-un cartier rău cotat (dar nu Rahova ori Ferentari) se putea vinde, nu tîrziu, cu vreo 14.000 de dolari americani. Un hectar de teren bun spre a fi exploatat corespunzător nu depăşea 80-100 $, ceea ce ar fi însemnat o mică „moşie“, de 10 hectare, cu doar 800-1000. Nu mai mult de 1.500 ar fi costat o maşină Dacia, chiar de model „Break“, utilă pentru cărăuşie diversă, iar o „casă în comună“, înconjurată, cu puţin noroc, şi de o curte cu grădină şi mică livadă, „făcea“ 4.000-5.000 de dolari dacă era conservată prea bine, construită din cărămidă şi învelită cu tablă. Însumarea impresionează: cu nu mai mult de 7.000 $, hai să zicem 8.000, se obţinea uşor casă, „moşie“ şi maşină, rămînînd încă pe atît pentru diverse cheltuieli, inevitabile în aceste situaţii şi care nu ar fi condus la mai mult de 2-3.000 $, la un maxim posibil. În orice caz, rezulta un rest de 4.000 $, pentru o depunere la bancă ori pentru „investiţii“ (mic magazin ori cîrciumioară, debut de exploataţie agricolă etc) dar nu pentru „consum“ stupid şi nechibzuit.

Patru ani mai tarziu ( cand isteria imobiliara ce a devastat Romania de azi inca nu se dezlantuise total ) datele problemei se schimbasera mult dar, în mod paradoxal, se schimbasera în bine. „Apartamentul din Militari“, ca vai de mama lui, ce se vindea cu greu la vreo 14.000 de dolari americani cu cativa ani in urma – „se dădea“ cu vreo 26-27.000 de Euro iar sub 25.000 „s-ar putea lua cumpărătorii la bătaie“, licitînd şi cu banii şi cu pumnii. O maşină Dacia „la mîna a doua“ costa cam tot 60-70 de milioane, deci nu mai mult de 2000 de Euro. În sfîrşit, o casă socotită, la ţară (dar nu „în staţiune“, bineînţeles) „trecea“ de 300 de milioane (deci, cam la 7.500 Euro) în mult prea rare cazuri. O schemă, „la timpul recent“, ar fi condus la o cheltuială de 7.500-10.000 Euro reprezentînd casa, plus 2.000-3.000 euro „moşioara“ de 10-15 hectare, plus 2.000 euro maşină şi 2.000 euro strămutarea şi „prima de instalare“, pe lîngă alte mărunţişuri; în total: 14-18.000 euro. Rămîneau , pentru „pornire“, 4.000 euro şi restul, de vreo 5-8.000 euro, să se depună la bancă pentru o dobîndă modestă dar sigură.

Schema era corectă chiar dacă admit că ar fi existat variaţii însă cu neputinţă de a se pricinui stricăciuni „ansamblului“. Şi totuşi, numărul celor ce au îmbrăţişat această idee înfăţişată ca un tablou ispititor, dar uimitor de posibil, nu a fost ridicat deşi omul nu-i lipsit de cuget şi îndeobşte consideră că „îşi cunoaşte interesul“. În aceste date, interesul lui consistă mai degrabă în a trăi rău, precar şi mizerabilist, dar în „oraşul obsedant“, condus fiind de un conservatorism fără alt viitor mai precis decît o existenţă în mulţime, care doar se perpetuează biologic în generaţii din ce în ce mai aproximative. Respingerea condiţiei de răzeş pare, aşadar, definitivă caci astazi orice schema de acest fel nici macar nu mai este luata in calcul , de vreme ce ” tara ” unde nazuieste |oraseanul aproximativ” sa se exprime nu este ” satul de la Gheboaia” ci de langa Valencia .

28 Iunie 2007 – In curand , ” Bucurestii ” vor avea trasaturi”pariziene”

Incepand de dimineata si pana dupa apusul soarelui , pe Quai de la Megisserie , din Paris , aproape de magazinul ” Samaritain” si de Pont -Neuf, se insira zeci de pravalii ce vand flori expuse pe trotuare , pe masute si pe rafturi nenumarate si de marimi uimitor de diverse. Spectacolul culorilor este aici cu totul memorabil si cine ar dori sa capete un sentiment de zi senina ar trebui sa treaca prin aceste locuri ce se oranduiesc ca un concept de gradina imaginara. Nu este insa un spatiu de unicat . Acelasi sentiment se incearca si in Marche des Fleurs, din Ile de la Cite ,unde , la cativa pasi de Catedrala Notre-Dame si de Sainte Chapelle , multimea de flori ce inunda mica piateta de pe rue Louis Lepine impresioneaza si emotioneaza .
Aceasta pasiune pentru flori pare totusi destul de neobisnuita intr-un oras lipsit de ” case in acceptiunea bucuresteana ” si unde , inca din vremea baronului Haussmann, un Pake Protopopescu de pe Sena , majoritatea omenetului citadin traieste – cum se zice la noi – ” la bloc”. Rezulta ca potopul parizian de flori nu se va indrepta catre gradina de casa (care nu exista decat in nesemnificativul procentual ) ori in jurul ” casei de la tara ” ci intr-o alta directie , fiindca in lipsa cererii „oferta ” nu ar fi atat de intensa pe cat se vede ca e .Florile ajung , de fapt, la Paris , in ” gradinile suspendate” , foarte numeroase aici . Acestea exemplifica o reactie organica de „intoarcere la natura” care se produce de obicei acolo unde ” civilizatia” in loc sa ajute , strica si creeaza dezechilibre . Caci de indata ce , ratacind in plimbare calma in Paris, ridici privirea de la catre fatadele de scenografie de ” film de epoca” inspre cerul vizibil in departari ,la capatul coridoarelor de cladiri , este cu neputinta sa nu observi multimea de balcoane sufocate de plante ori , mai rar (caci sunt neobisnuite) terasele prefacute in mici gradini. Nenumarate popoare de ghivece de cele mai diferite forme si dimensiuni , pline de flori multicolore , se oranduiesc intr-un continuum de verdeata de la o cladire la alta creind un sentiment de padure verticala ce lipseste in alte parti ori, desi a existat odinioara, astazi s-a pierdut.
” Gradina in miniatura” asezata pe balcoane este la Paris o valoare imobiliara iar atunci cand proprietatea se completeaza si cu o terasa , de obicei situata pe acoperisul plat al cladirii , se poate cuteza sa se ceara un pret si cu 18-20 % mai ridicat decat s-ar fi cerut pentru spatiul locuibil dar fara ” gradina ” . „Afacerea continand vanzarea de apartamente cu gradina ” are intensitatea ei si , spre o sustine , exista chiar si agentii imobiliare ce s-au dedicat cu exclusivitate acestei categorii de proprietati si castiga bine caci oferta este redusa si banii suplimentari ce se platesc nu sunt putini . Aceasta nu-i nici efectul unei ” mode” si nici un capriciu de ” ciocoi de pe Sena” (caci „ciocoii lor „, ca si ai nostri , traiesc in palate) ci o reactie de viata in natura pierduta care este „renascuta ” fie si in forma restransa , posibila in conditiile date ( fiindca ” terasele pariziene” ori balcoanele sunt mici , ca si ” fondul imobiliar locuibil” , uimitor de meschin) .
Dar daca astfel de atitudini apar acolo unde exista inca vegetatie oraseneasca, unde parcurile nu se ” retrocedeaza” la pont , unde nu se taie copacii din pepiniere ,in miez de noapte , de catre echipe tocmite pentru a goli terenul ravnit de ” investitori” – asadar intr-o societate asezata – la Bucuresti ele inca nu se manifesta insa vor deveni curand frecvente si obisnuite. La noi , unde primarul are nesabuinta sa declare ca avem de doua ori mai mult” spatiu verde” decat la Paris contrar nu statisticilor doar(oricat ar fi acestea de ” coafate „) ci evidentei criante , nu ne mai ramane decat reconstituirea „vietii firesti” prin optiune proprie si alegere inteleapta fiindca , sub asaltul „investitorilor ” ce usuca totul dupa ei , orasul pierde nu doar traditia ci ” elementul vital”

27 Iunie 2007 – PATOLOGIA PROPRIETATII IMOBILIARE – ” Clasa muncitoare merge in Paradis dar … fara bani „!


CLASA MUNCITOARE MERGE ÎN PARADIS DAR…FĂRĂ BANI

Către 1910 şi, mai tîrziu chiar, pînă aproape de 1940, apărură în Bucureşti numeroase „societăţi pentru locuinţe ieftine“ care împroprietăriră prin credit -şi, deci, cu plată rezultată din muncă şi salariu – o categorie oareşicare, măcar în intenţie muncitorimea şi negustorimea mai măruntă care, în cele din urmă, înţelese valoarea proprietăţii prin efort, chibzuinţă şi poate chiar „restrîngere“ şi oarecari sacrificii. Acesta este, de altminteri, mecanismul canonic în societăţile aşezate dar, bineînţeles, nu şi astazi la noi . Aici, o categorie de proprietari prin cadou, inaptă de a face corelaţie între muncă, bani şi avere şi incapabilă acum de a cîştiga constant ori altfel decît pentru supravieţuire, nu va contribui la modificări de situaţie economică de ansamblu decît doar prin consum cu limită şi simple permutaţii de proprietate spre a se obţine diferenţă ce se risipeşte la rîndul ei. Prin raport la „clasa salarială tradiţională“, ce mişcă investiţia socială prin participaţie (id est economie) aici intervine un gen de conservatism arareori depăşit de iniţiativă întîmplătoare şi decizie individuală care, din păcate, nu se dă exemplu, nu se încurajează şi nu-i urmată de nici un proces avînd scop şi continuitate.

Lumea „omului de nimic“

Cu doar cîteva luni înainte de începutul „Mileniului Trei“, se întîmplă să întîlnesc o cunoştinţă vagă, ce îmi fusese coleg de Şcoală generală, cîndva, cu peste treizeci de ani în urmă, într-un tîrguşor, fostă reşedinţă de plasă din judeţul Vlaşca. Omul devenise bacalaureat şi urmase calea „şcolilor post-liceale“ într-un oraş ceva mai răsărit iar prin anii ‘70 ajunsese în Bucureşti, angajîndu-se la o fabrică renumită unde se descurcase mai mult decît mulţumitor, de fapt „în spiritul timpului“ ce crease un gen de biografie canonică, semănînd ca două picături de apă la indivizi veniţi din cele patru zări. Vremea de atunci, cînd „neo-orăşeanul“ răsucea, înbujorat de emoţie, robinetul pentru apă de la bucătărie – în loc să scoată apa din puţ cu ciutura – şi asculta cu delicii zgomotul apei ce curgea din „water-closed“, mişcîndu-se prin odaia încălzită de slugi nevăzute ce îl scuteau de chinul de a sparge lemne cu toporul şi de a aţîţa focul cu sobă – ar fi trebuit să fie văzută paradisiac dar această atitudine nu apare. Astăzi, „neo-orăşeanul“ de ieri este „bucureşteanul recent“ ce socoteşte aceste altădată binefaceri miraculoase drept normalul minimal, fără de care nici măcar în ruptul capului nu ar mai putea să-şi conceapă viaţa cotidiană. Cine nu trăieşte astfel, ca beneficiar ce plăteşte, nu ar fi, în accepţiunea acestui om nou, decît „element de preistorie“, „ţăran“ şi „necioplit“, o prostime incapabilă de confortul de oraş. Deci, omul nou plăteşte ; dar spre a putea plăti îi sînt de trebuinţă bani şi, bineînţeles, surse de unde acestia se dobîndesc. Vaga mea cunoştinţă, ce mă întîlnise din întîmplare şi acum mă reţinea privindu-mă cu simpatie, ţinîndu-mă de un nasture de la haină spre a-şi arăta respectul faţă de ceea ce socotea a fi „un om mare“, îşi cîştigase banii, pînă nu prea demult, din ” munca la întreprindere” , de fapt un gigant ce dădea pîinea zilnică unui număr indefinit de personagii, hrănite întrucît se titularizaseră acolo şi trebuiau întreţinute. Acest gen de asistenţă, cu aer de filantropie organizată doctrinar, de sus în jos, se încheiase şi, pînă la a se vinde ca să se „taie“ şi să se vîndă la fier-vechi in ideea oculta de a tamane ” terenul gol” , fabrica notorie stătea într-o semi-conservare iar asistaţii de ieri ajunseseră doar figuranţi cu buzunarele goale. Omul meu, de altminteri, era inclus în ceea ce denumea „şomaj tehnic“. Aceasta însemna că „nu face nimic“ şi „ia“ (nu cîştigă!) doar „o parte din salariu“.
În altă părţi, unde personagii ca acesta se uită cu idolatrie căci „acolo se plăteşte bine“, cine ar fi în primejdie de a rămînea pe drumuri nu ar sta cu mîinile în sîn ci s-ar gîndi, dacă nu zi şi noapte măcar cu o oarecare intensitate, la ieşirea din acest necaz. Aici, omul nostru „iese la o bere“ cu cîte un vecin aflat în aceiaşi situţie şi „joacă o tablă“, cînd nu are ceva indefinit de făcut, puţin şi rar, ca să mai „cîştige“ ceva. Căci, totuşi, noţiunea de „cîştig“ apare dar se traduce în mici învîrteli oareşicare, în cîte o „ciupeală“ (aceasta este terminologia) constînd în reparaţii destul de necalificate la o ţeavă sau la vreo maşină Dacia, dacă există, de fapt, o oarecare pricepere şi nu chiar o lene abisală. Acesta este „tot cîştigul“? Ei, bine – nu. Mîndria „bucureşteanului recent“ constă , la un procent uimitor de ridicat, în „a face afaceri“, formulare ce se exprimă într-o formă şmecherească şi însoţită de un clipit, complice, din ochi, căci „afacerea“ ar fi egală, în această accepţiune, cu o semi-înşelătorie unde, în mod expres, iese cineva păcălit. Şi, în fond, ce fel de „afaceri“? Bineînţeles – „afaceri cu case“. Căci fiind proprietar – prin îngăduinţa nesăbuită a unora ce au vîndut, aproape pe degeaba „apartamente de la stat“ către chiriaşii uluiţi de norocul ce a căzut pe capul lor- fostul ţăran ajuns „bucureştean“, „vinde şi cumpără“, fenomen aproape generalizat. Cunoştinţa mea aproximativă şi anonimă (căci oricît m-aş fi străduit să-mi amintesc, din politeţe, numele n-aş fi izbutit) făcuse o astfel de afacere, descrisă cu încîntare „ca şi cum ar fi „spart banca“ la un cazino din Las Vegas. Pe cînd „era la fabrică“, pe vremuri adică, omul primise de la sindicat un „apartament cu patru camere în Militari“ căci avînd „famelie mare“ îi era necesar un spaţiu corespunzător. Cumpărată „în rate“ în 1991 şi plătită pînă la Sfîntu’ Aşteaptă cînd devalorizarea leului fata de dolar crea o echivalenţă rizibilă , „proprietatea“ se vînduse la o vreme contra unei sume mărişoare (oricum, de vreo zece ori mai ridicată decît „făcuse“ iniţial) de unde, cu doar jumătate, „afaceristul“ îşi cumpărase un apartament de două camere în Pantelimon, suficient pentru el şi nevastă căci „copiii“ sînt plecaţi demult în Spaţiul Schengen unde muncesc in forme diverse dar imposibil de infatisat coerent . Ideea de „a cîştiga atîţia bani“ disponibili (cam peste zece mii de dolari) excită fenomenal pe salariatul aflat în şomaj tehnic. Drept pentru care îşi cumpără de îndată o maşină Dacia Supernova, nouă, telefon mobil pentru el şi nevastă, televizor şi „combină“ (muzicală, evident!) frigider marca Bosch şi un număr indefinit de mărunţişuri, ce istoviră diferenţa ce rămase. De la el aflasem că o maşină de spălat „fără bule“ nu face doi bani, concluzie de cunoscător. Cu toate acestea, un „ce“ profit aduse această manevră imobiliară. Maşina nouă îşi consumase tinereţea şi îmbătrîni înainte de vreme făcînd cărăuşie de la ţară, căci omul se aproviziona săptămînal, de la „ăl bătrîn“ din ogradă, cu roşii, ceapă, ardei şi cartofi iar, uneori, cu cîte o găină şi brînză cumpărată „din sat“, totul pentru uz propriu. Iar apartamentul abia cumpărat ar fi trebui vîndut , spre a se obţine „o garsonieră plus diferenţa“.

Acest gen de „afacerism“ există, cunoaşte răspîndire azi şi se va menţine nu prea scurtă vreme, deşi este o simplă iluzie de consumator nesăbuit. Căci, în ultimă analiză, aceasta nu-i „afacere“ şi nici „mişcare de piaţă imobiliară“ ci doar un şir de permutări de proprietăţi cu scop de a se obţine un ban lichid prin restrîngere de spaţiu locuibil. „Cîştig“ teoretic căci, dacă nu se pune în lucrare, suma ce se obţine se împrăştie de obicei fără a se explica raţional acest gen de consumism ce creează sărăcie treptată şi insidioasă. Dacă măcar cele două-trei sute de milioane rămase după o astfel de „combinaţie“ s-ar păstra, repartizate pe unităţi de timp, în vederea supravieţuirii pentru trei-patru ani, s-ar mai înţelege, din toate acestea, cîte ceva. Dar totul se risipeşte, în etape, şi va dispărea ca un nor de praf în vînt, cîndva. Şi de ce aceasta? Fiindcă lipseşte simţul averii („casa“) căpătată prin efort, muncă generatoare de bani şi chibzuinţă în vederea unui scop ce traduce o necesitate calculată.
Odinioară, celui socotit şi harnic i se zicea, în societatea aşezată ce s-a distrus poate nu iremediabil, „om de ispravă“, arătîndu-se astfel şi lăudîndu-se fapta ce rămîne; omului de azi ce obţinu totul pe nimic, i se potriveşte, de bună seamă, „nimicul“.

26 Iunie 2007 – ” Bucurestii ” – un oras suprarealist , unde ” regula faptului implinit” este legea

Intrerupta in aparenta pentru cativa ani – ce s-au consumat nu fara efecte prin uimitoare ” renovari ciocoiesti ” de case facute cu o lipsa de stil absolut stupefianta – ” stricarea ” sistematica a Cartierului Primaverii da semne ca se apropie de „ultimul asalt ” unde nimic nu va mai ramanea cum a fost . Acum in chiar Aleea centrala de altadata careia i se zice , ca bulevard, in felul ce a dat numele intregului cartier (desi , la origina , acesta era” Parcul Jianu ” si punct ) incep sa creasca de la o zi la alta tot mai impozante contributii noi de ” investitor” ale caror urmari le vom vedea curand , cand amintirea locurilor de altadata va ramane numai in albumul de imagine urbana si in fotografii de particulari sensibili,care sunt tot mai putini . Una dintre acestea ne arata insa un debut de ” era noua ” – de fapt ” simptome” – despre care merita vorbit.
Izbitor in aceasta materie este nu aspectul -probabil- de cladire fara stil in combinatie de cazarma habsburgica si neo-corbusianism de periferie de Imperiu ( caci acestea se cunosc la noi si au produs stricaciuni uriase in Bucurestii supusi unui masacru urbanistic sistematic ) ci cateva noutati de metoda care trebuie evidentiate .
Ca si orice alta cladire ce se ridica in Romania , si aceasta ar fi trebuit sa aiba un ” panou ” ce descrie lucrarile spre a se cunoaste cu precizie ” cine ” construieste , care este proiectantul si cui i se datoreaza ” infaptuirea” , deci antreprenorul . Bineinteles ca si acest santier simandicos este dotat cu acest document obligatoriu , desi ( in traditia de opacitate totala ce face ca , pentru un bloc ce se ridica pe Calea Dorobanti , aproape de cofetaria Perla , sa existe pentru beneficiar indiciul sumar ce prevede ca este ” persoana privata ” ) si aici proprietarul se retrage in ” oculta ” fiindca singura precizare ne arata ca acesta va fi o „ societate comerciala cu capital privat ” , adica un ” Mare Anonim ” .
Noutatea este insa metoda de a descrie cladirea viitoare , infatisata in noua traditie de smecherie formalista ce devine clasica pe Dambovita . Fiindca , totusi , suntem intr-o zona unde toti stau cu ochii pe toti (ca si in anii Vechiului Regim ) si nu-i indicat sa se spuna direct ca aici se va inalta inca unul din templele „lumii noi” ce ” nu se pameaza” de imprejurimi marunte, stil , traditie si alte asemenea maruntisuri , s-a inventat un fel de sarada (sau o cimilitura de „baieti de cartier” ) care, in fond, ascunde cu oarecare abilitate dimensiunile si inaltimea . Citind ca aici va aparea ” ceva” ce contine ” P”(adica ” parter”) , Mz ( adica” mezanin” ) plus ” 2 E ” adica ( ” doua etaje ” ) si , mai pe la coada , inca ” 3 D ” ( adica ” 3 duplexuri ” ) , intelegem cu greu – daca nu observam mai bine structura si nu dezlegam sarada – cam cat de coplesitoare va fi noua ” investitie ” din ” sanctuarul ” vechii si noii nomenklaturi . Caci , puse cap la cap si in traducere ” in-ocultata” , acestea inseamna : parter plus 9 ( noua ) etaje , deci zece nivele si o inaltime de cel putin 35 de metri , adica de mai bine de trei ori mai mult decat ” vilele” cu un etaj si cel mult o mansarda ce impresoara ( cat l-or mai impresura ) pe ” noul venit ” . Insa pentru cine nu stie ca ” duplex” insemneaza ” apartament pe doua nivele ” iar ” mezaninul” nu-i decat un pseudonim pentru un alt etaj despre care nu trebuie vorbit decat ” de bouche a l’oreille” ( si numai ” cu cine trebuie” ) , lectura grabita de ” panou” nu inseamna decat o ” ridicatura”ceva mai disproportionata cu vecinatatile si nimic mai mult.
Aceasta este insa expresia ” regulii faptului implinit” care astazi la noi a devenit a doua formula de ” asezamant social” , in linie paralela cu acela scris dar , ca in toate cazurile de acest soi , ” scris degeaba”. Pana cand vor prinde de veste cei ce ar putea ca carteasca- desi sunt oricum putini si , zice-se , „fara nici o putere” – ” sfarsitul jocului” se va produce si nu va mai fi nimic de facut.

25 Iunie 2007 – CINE SUNT ” REDOBANDITORII” ?(II)- Falsa casă de raport

Falsa ” casă de raport ”

Prin vara lui 1999, înainte de vacanţe, se prezentă la mine un medic celebru şi, deci, înlesnit, ce îşi redobândise mai multe „proprietăţi“ între care una necomun de interesantă pe care începu să o descrie în mod tacticos şi sistematic. Ştiam, de fapt, despre ce era vorba căci „hotelaşul“ cu restaurant de pe coasta Cumpătului din Sinaia avea o oarecare notorietate, măcar în rândul intelectualilor ce se retrăgeau, în „Vechiul Regim“, să creeze „la munte“, asa cum se obisnuia pe atunci . Dar „redobânditorul“ înfăţişa speţa cu o emoţie gâtuită şi o dramatiza, prefăcând-o într-un „caz“ straniu şi chinuitor.

La drept vorbind, situaţia nu era disperată defel, ba chiar s-ar fi putut desluşi cu oarecare uşurinţă dacă ar fi existat o vedere lucidă şi optică pragmatică . Pe scurt, omul, împreună cu o bunică octogenară şi un unchi matusalemic, obţinuseră „proprietatea pe hârtie“, bineînţeles în instanţă, dar, spre a se putea ceda, cum se zice, „posesia“, ar mai fi trebuit achitată o sumă ce reprezenta „reparaţii şi îmbunătăţiri“ documentate de folositor (o companie de turism locală, „de stat“) şi, probabil, justificate . Era o cerere explicabila , de altminteri , care insa , atunci cand s-u schimbat legiuirile si averile mari s-au retrocedat mai incoace-cui vrei sui nu vrei ( ori,mai bine zis, ” cui trebuia „) ,nimeni nu a mai cerut nimic .Întrucât sentinţa conţinea această condiţie şi „rămăsese definitivă“ nu mai era altceva de făcut decât să se plătească „obligaţia“ şi punctum. Dar ceea ce părea clar ca lumina zilei, îi apărea doctorului înlesnit un mecanism de o complicaţie echivalentă cu teoria relativităţii iar gândul lui obsedant se rezuma la ideea de a se vinde „cuiva“ obiectivul „în această fază“, cu „folositori cu tot“, iar cumpărătorul „să se spele pe cap“ cu folositorul şi să-i plătească acestuia ceea ce era de plătit.

Schemă nu imposibilă însă, psihologiceşte vorbind, cu greu de înţeles in acei ani (cand indrazneala sfidatoare de azi nici nu se putea banui ) mai cu seamă că soluţia simplă era, de altfel, la îndemână şi destul de practică . În ultimă analiză, nu trebuia decât ca un cumpărător decis să „avanseze“, în forma unei promisiuni de cumpărare (act autentic!) exact suma – nu prea mare, totuşi cam o sută nouăzeci de milioane la banii din acel timp – ce se obliga la plată, să se achite aceasta de către „redobânditor“, şi apoi „proprietatea“ rămasă, şi „curată“ şi „în posesie“, s-ar fi vândut după vreo câteva săptămâni, în totalitate şi cu toţi banii încasaţi. Această explicaţie, cred că elementară,pe care i-am dat-o pe loc si gratuit , îi crease doctorului tacticos o stare de surescitare pe care nu am înţeles-o nici până în ziua de azi şi aduse, în foarte scurt, un refuz net şi vehement. Omul nici nu concepea acest aranjament şi rămase hotărât să vândă când se va găsi „partenerul care să-l scutească de orice bătaie de cap“.

În cele din urmă , ne despărţirăm cordial căci interlocutorul meu îmi comunicase, la o vreme, că se grăbeşte, avînd o întîlnire planificată anterior. Mergea să viziteze o proprietate, „redobândită“ şi ea, în Bucureşti (cred că prin împrejurimile bulevardului Dacia) unde „avea de încasat chiria de la chiriaşi“. Situaţia îmi apărea drept insolită şi de aceea cerui câteva detalii, care se comunicară foarte sumar, „pe plecate“ şi între două uşi. Pe scurt, cu vreo doi ani în urmă aceiaşi echipă „redobândise“ un bloculeţ cu două niveluri , locuit de câteva familii ce îşi manifestaseră, în mod neobişnuit, bucuria faţă de „proprietarul“ venit să le anunţe vestea cea rea. De fapt, oamenii erau foarte cooperanţi şi se gândiseră că acesta ori altcineva – de regulă, miticul „om cu bani“ – îi vor obliga să-şi ia hamul şi praştia, propunându-le mici sume despăgubitoare ori, cum se şi practică, vreo proprietate micuţă prin cine ştie ce cartier. Dar întrucât socoteala de acasă nu prea se potriveşte cu aceea din târg, refuzul doctorului „afacerist“ îi lăsă cu gura căscată. Acesta le impuse tuturor (de fapt, vreo şase familii) nişte contracte de închiriere pe cinci ani, stabilind şi chiria în cotele stabilite de Guvern, astfel că, în cele din urmă, rezultă cam vreo trei sute de mii de lei pe „unitate“. În total, nu mai mult de un milion opt sute lunar, adică un salariu oarecare, în acel an. În ciuda evidenţelor, doctorul se împăuna cu inteligenţa lui în afaceri şi, la despărţire, mă întrebă, licărindu-i în privire o satisfacţie secretă, dacă aş fi putut face „mai bine“.

Ce puteam să răspund? De fapt, întrega istorie are un aer de halucinaţie şi arată o psihologie neînţelegătoare de realităţi şi o atitudine de perdant tipic. Dacă exista bunăvoinţă la chiriaşii năpăstuiţi de istoria recentă şi colaborare totală , trebuia să se vândă totul rapid cu vreo 120.000 de usd americani (la preturile din acea vreme,inclusiv cheltuielile de „evacuare“ -căci acesta era preţul „de urgenţă“ al acelei epoci ) şi să se cumpere şase apartamente de câte două camere în cartierul Aviaţiei. Dacă tot visa la „o casă de raport“ cu încasare periodică de chirii, doctorul dibaci în afaceri ar fi putut să închirieze cu măcar 150 de dolari per capita şi un total net de 900 lunar, adică mai bine de 10.000 într-un an. Prin 2003 , cele şase apartamente s-ar fi vândut cu 180.000-200.000 de dolari americani plus cota de chirie colectată în acest interval, adică nu prea mult peste 50.000 de dolari, dublîndu-se cîştigul într-un interval uimitor de scur , iar mai tarziu ,fara de nici o indoiala , totul s-ar fi transformat in venituri ce atingeau usor 7-800.000 , cu cotatie in Euro . Însă, din câte am aflat, până astăzi omul încasează chirie „de pe Dacia“, mulţumit de „stabilitatea“ afacerii iar in anul trecut „hotelaşul“ de la Sinaia încă nu-şi schimbase proprietarul, dar începuse să se degradeze.

23 Iunie 2007 – Paradoxal , seceta nu schimba radical piata imobiliara ; si de ce aceasta ?

Indiferent daca ” modificarile climatice ” evocate adeseori se vor produce intr-un interval scurt , asa cum indica prognozele catastrofiste foarte raspandite, vremea in incalzire ce s-a instalat la noi treptat se va rasfrange in viata sociala , aducand re-asezari de o anumita proportie . Insa esential este astazi sentimentul de ingrijorare fara nume ce a cuprins masse mai largi decat altadata , dovedind ca incepe sa se inteleaga pe ce lume fragila traim.
Fiindca de obicei „mediul” odata afectat strica salasul si pune sub semnul intrebarii activitati umane ce se leaga de el , cei ce se intreaba daca astfel nu vor fi urmari in ce priveste „imobiliarul” nu gresesc ca teorie , avand temeiuri in a capata o atitudine de preocupare.
In aceasta materie , insa ,nu vor fi decat adaptari de context caci la drept vorbind, nici nu era domeniu activ unde acestea sa se simta de indata si sa produca ” prabusiri ” ori ” distorsiuni”. Cei ce ridica ” parcuri rezidentiale ” ( in fond, colectiviste ” cvartale” de acum cateva zeci de ani insa cu denumirea pompoasa de azi ) si ” blocuri de birouri” – si depind numai de invoielile facute cu stapanii clipei ,per a contrario cu Stapanul Timpului – nu au motive sa se simta amenintati de vreme ce inca exista cerere si propagadismul functioneaza ” asa cum s-a stabilit ” intr-o tara anesteziata de privitul la televizor si de „consumismul” fara rost ; antreprenorii ( de fapt , constructori ce conduc antreprize ) nu dau semne de a slabi ritmurile zilnice si a hotari amanari oricat ii obliga ” o bucata de hartie ” sa tina lucratorii acasa cand soarele bate ucigator si aerul devine irespirabil .
Nici „investitiile de Stat” nu isi modifica regimul caci nenumaratii de taietori de frunza la caini ce impanzesc santierele de reparatii eterne ,prin orase, si de ” vesnice proiecte ” grandilocvente, in materie de drumuri, sunt specializati in ” statul degeaba ” atat pe arsita cat si pe ” vreme buna de trait ” . De fapt, toti cei ce fac ” imobiliarul” sa se miste ( de la ” invartiti” si ” redobanditori ” si pana la bancheri , arhitecti si agenti imobiliari ,acestia avand meseria de prestator de servicii pe orice vreme) nu stau pe loc fiindca insistenta ” gulerelor albe ” in a castiga cat mai mult si cat mai repede nu se impiedica de nimic si nici macar de un ” simplu detaliu de meteorologie extrema ” care va trece, ca si altadata.
Si totusi , in uriasa masinarie de creatie de perdele de fum care este Romania de azi , exista o realitate unde vipia ce s-a abatut peste oameni , plante si animale , parand a le suge farama de viata ce le mai ramasese , trebuia sa aiba un efect . Aceasta este ” viata la tara ” si , in termenii manipulatorilor de bani – ” miza castigurilor usoare prin speculatie de terenuri agricole ” .
Insa, oricat ar fi vremurile de rele si oricat ar fi staruit stapanirea sa ademeneasca pe taran sa vanda bucata de pamant , nici de aceasta data deciziile nu se vor lua irational si , ca atare , vanzarile nu se vor intensifica simtitor creind o hemoragie de proprietate indelung asteptata de haitele de speculatori , pregatite cu banii operatiunilor de proportii mari . Aceasta incheiere este stranie si abia daca ar putea sa fie crezuta de catre cei care , dorind cat mai mult pamant , nu socotesc ca spectrul foametei si seceta extrema ar avea alta insemnatate decat ocazia de a le satisface dorinta de pune mana „ieftin” pe ceea ce stiu ca vor re-vinde scump ;insa realitatea aceasta va fi . Caci , in ciuda isteriei recentede ziar si televiziune ( ce aminteste „teroarea organizata ” produsa de asa-zisa ” gripa aviara”, o afacere ce nu are , ca deobicei, nici un vinovat ) graul pipernicit ” se va face cat se va face ” iar taranul inca nu se gandeste daca la toamna va insamanta ogorul cata vreme nu a cules macar ce ii mai ramane de pe terenul uscat de canicula . Insa in decizia de vanzare -ce se va lua, cand se va lua , numai de catre personagiile denaturate , de obicei mostenitori de oras – va atarna greu exact ceea ce atrage pe cumparator” : pretul scazut . Fiindca 12 -14 milioane de lei vechi in Moldova saraca si 18-24 – in Baragan si in Burnas , insemneaza o suma atat de mica – si care se va duce asa cum a venit – incat , vorba lui Moromete ,” nu se merita „.

22 Iunie 2007 – CINE SUNT REDOBANDITORII : Bogătaşa cu paltonul rupt

Cred că în primăvara lui 2003, mă oprise pe stradă o doamnă slăbuţă şi îmbrăcată modest care îmi spuse că, aflând de la cineva că „mă pricep la case“, mi-ar pune o întrebare, aşa, „de curiozitate“. Era, de fapt, un personagiu ce părea scoborât din „Scrinul negru“ de G. Călinescu, arătând nu doar un aer famelic ci şi o ţinută de „scăpătat“ unde intra maniera, modul de a vorbi şi chiar intonaţia, uşor cântată şi studiată. La drept vorbind, sunt convins că „în casă“ vorbea franţuzeşte.

Privind-o mai atent, am şi recunoscut-o căci o văzusem de mai multe ori făcând mici servicii unor doamne mai vârstnice, care locuiau prin vecini şi aveau ezitări de a ieşi la cumpărături pe timp ploios sau excesiv de rece. Personagiul din „Scrinul negru“ nu arăta astfel de prudenţe şi adeseori transporta mai multe sacoşe pline ce se deşertau pe la cunoştinţele de prin cartier, probabil şi partenere de „cafeluţă“ şi, poate, mai pe vremuri, de o canastă sau de un pinnacle.

Încurajând-o să se destăinuie, aflai o istorie stupefiantă. Cu vreo doi ani înainte, personagiul din „Scrinul negru“ redobândise o proprietate excelent situată chiar pe un bulevard din apropiere, foarte căutat şi cu „vad“ bun pentru orice fel de întrebuinţare, poate mai puţin pentru o reşedinţă căci zgomotul era, cel puţin la vreme de zi, aproape insuportabil. Cunoşteam „locul“ pe care de altfel îl şi privisem în câteva rânduri, neînţelegând de ce o căsuţă cu doar trei-patru camere alăturată unui teren de peste 600 de metri pătraţi, ce se deschideau – la strada circulată – cu peste douăzeci de metri, putea să rămână atât de puţin atractivă pentru „investitorii“ hulpavi, ce pot face pentru „un pont“ şi moarte de om.

Misterul se dezlegase: casa avea desigur chiriaşi iar „redobânditorul“ era, bineînţeles, personagiul din „Scrinul negru“ aflat în faţa mea. Rămâneau de văzut detaliile, de fapt capitale şi aici „personagiul“ se manifestă retractil şi, în cele din urmă, închise conversaţia în ideea că, poate în viitor, vom mai schimba opinii pe acest subiect. De bună seamă, o altă conversaţie nu se mai produse şi nici până la o vreme oarecare nu se întâmplă nimic nou. Căsuţa, înconjurată de atâta amar de teren, era la locul ei, cu „folositori“ cu tot; personagiul din „Scrinul negru“ alimenta constant pe prietenele de canastă, arătând în vreme de iarnă acelaşi palton cu petice discrete şi ghetele din piele maron cumpărate pe când era încă tânără, adică acum aproape patruzeci de ani. Şi de ce aceasta? Fiindcă în loc să se decidă să înainteze pragmatic, ascultând opinii şi cântărindu-le, ea emitea doar cifre („patru sute de mii!“) şi nici o frază articulată de un cap şi o coadă. O „redobândire“ este, de obicei, un ghem de descâlcit şi, în ultimă analiză, acesta nu se desface doar cu o emisiune de preţ (complet nerealist la acea data ) şi fără nici o discuţie în detaliu.

Ma gandeam atunci ca ,probabil că şi peste zece ani dacă o avea noroc, personagiul din „Scrinul negru“ va privi, de la depărtare, tot atât de melancolic proprietatea „redobândită“ ce nu-i era nici pe atunci de nici un folos.Numai ca , in toamna trecuta cand am revenit de la Barcelona , am zarit – printre camioanele oranduite profesional in vederea preluarii de moloz in poarta fostei case ce se afla in apropiere – cateva uriase mecanisme ce muscau din pamant spre a se face sapatura fundatiei ce va fi sa fie . Astazi pe locul evocat cu atata sentiment de personagiul din ” Scrinul Negru” se ridica un hotel ce se va intinde si peste cateva cladiri industriale apropiate iar doamna distinsa ,insa imbracata saracacios , aprovizioneaza ca si acum un deceniu pe prietenele ramase in viata , miscandu-se acum mai greu si inaintand si mai garbovita , in pantofii cumparati in vremea printului Hangerli si a latinistului Hagienus.