~CINE SUNT ” REDOBANDITORII ” ? -Fiul risipitor şi visător

Îndeobşte, spiritul risipitor desemneaza , de fapt, nepăsare şi inerţie când nu-i conduita boema ori pur şi simplu „ simt nepractic“, de om ce este dotat, cum se zice, cu două mâini stângi.
Un personagiu ce se remarcă la o cât de repede privire si care provine dintr-o „viţă veche“ şi cu o ramificaţie „atât de sus“ că nici măcar nu aş cuteza s-o evoc altfel decât sotto voce, primise înapoi – prin 1996 – apartamentul locuit acum drept chiriaş, insa aflat în casa ce i se naţionalizase familiei , demult , cred ca prin 1950. Cum Legea 112 era îndeajuns de permeabilă şi îngăduia repezi dezvoltări pentru cine ar fi ştiut să se organizeze coerent şi abil ( si mai cu seama daca era initiat ) s-ar zice că omului i se restituise, în mod indirect , întreaga vilă – o frumuseţe „de o anumită vârstă“ – dacă, bineînţeles,facand un pas initial , s-ar fi mişcat apoi mai repede şi cu socoteală. Căci, de fapt, ce trebuia făcut? Nimic altceva decât o simplă acţiune judecătorească „în constatare“, solicitând să se ia la cunoştinţă şi să se notifice că, per a contrario cu dispoziţia legiuitorului, restituirea s-a făcut „parţial“ şi nu pentru „întreaga unitate locativă“ naţionalizată iniţial ( asa cum , intr-un mod viclean dar cunoscut numai de ” cine trebuia” si mai ales de anumiti avocati , stabilise „legiuitorul” facator de legi numai pentru unii). Căci, deşi puţini ştiu şi chiar şi mai puţini aplică, „Legea chiriaşilor“ (poreclă dată, în mod greşit, de unii activişti gălăgioşi) conţine câteva iscusite întorsături de frază ce deschid căi accesibile foştilor proprietari norocoşi , ce nu au părăsit ” casa străbunilor ” şi au plătit chiria constant , pînă „la zi“ . Fapt este că personagiul cu privire visătoare, blond teutonic şi ţinută milităros-molatecă asemănătoare ca două picături de apă cu aceea a regalului său tată natural, nu adoptă aceste soluţii ci, sfătuit de prietenii de canastă, începu interminabile procese in cu totul alte directii – ce îl costară ceva bani şi se terminară destul de târziu, când vila interbelică nu mai era o raritate atât de căutată spre a deveni , astfel , şi scumpă. Când, în sfârşit, proprietatea se restituise „pe hârtie“, se observă deodată că un mic apartament era deja cumpărat de o pereche între două vârste, foştii chiriaşi, că alţi foşti chiriaşi, oameni vârstnici şi suferinzi, nu ar merita să fie aruncaţi, fără milă, în stradă iar alte două grupuri – „foşti chiriaşi“, de bună seamă – sunt atât de simpatizate de redobânditor încât „nu se pune problema“ să se gândească la evacuarea lor, deocamdată.

Această situaţie apăru, de fapt, abia către 2001, cam după vreo patru ani de la data când, cu ceva mai multă atenţie, blondul teutonic ar fi putut redobândi „tot“. Dincolo de abstractul cifric, „patru ani“ însemnează nu doar o altă valoare „de piaţă“ (mai mică, în fond, căci „imobile de prestigiu“ răsareau atunci în numeroase anunţuri de mică publicitate) ci şi alţi bani câştigaţi dacă, tocmind bine preţul, „fiul risipitor“ ar fi vândut mai demult, de fapt cînd trebuia şi nu cînd „se nimeri“. Un mic calcul arată, din păcate, ce s-a pierdut, când s-a pierdut, în ultimă analiză, sorocul. În fapt, vânzarea se putea face, prin 1997, cu un aranjament dificil dar nu de neimaginat unde „redobânditorul“ se asocia provizoriu cu foştii chiriaşi, locuitori încă în imobil, împărţind pentru fiecare suma ce căzuse la învoială. Tânărul cuplu – care acum s-a instalat mai bine şi a cheltuit, zugrăvindu-şi micul apartament şi dotându-l cu alimentaţie de gaze naturale – ar fi primit bucuros atunci 10-12.000 de usd ca să se împroprietărească în altă parte. Familia de bătrâni scăpătaţi (domnul fiind fost ministru, cerea şi mai incoace, ca şi, probabil, cu patru ani anteriori , un apartament de 15.000 USD; prietenii – chiriaşi s-ar fi mulţumit, cred, cu câte 15-18.000 USD de familie, deci în total până în 60-65.000, hai să zicem 70.000 USD. Dar redobânditorul putea obţine atunci mai degrabă către 250.000 de dolari şi, împărţind, ar fi rămas cu 180.000, sumă foarte interesantă şi instrument sigur în a nu se pierde prea uşor un câştig venit din cer. În astfel de situaţii, plasamentul imobiliar depindea, evident, de personaj, dar oricât de visător şi cu capul în nori ar fi acesta, măcar două mişcări ar fi fost obligatoriu să se facă.
Întâi, bineînţeles, o locuinţă, ce s-ar fi obţinut in 1997 – fără chinuri şi prea de tot mare cheltuială – cu vreo 45-50.000 de dolari, sub forma unui apartament nu de patru camere superelegante (precum aici) căci nu slujesc practic la nimic în viaţa unui burlac sexagenar dezordonat şi boem, ci de două-trei încăperi spaţioase în vilă şi arie rezidenţială. Rămâneau pe puţin 125.000 $. Un mic apartament de trei camere pe Bd. Titulescu ( pe atunci – la 25.000 $) cu o chirie modestă de 200 lunar, adică aproape şapte milioane si pe atunci , ar face viaţa ceva mai frumoasă oricui şi, deci, şi blondului teutonic . Ar fi rămas 100.000 dolari americani dar de aci încolo începe insondabilul personalităţii ce s-a manifestat cu totul atipic .
Caci ” blondul teutonic” nu a facut nimic din toate aceste ipoteze ce aveau ( si au ,prin gradul de generalitate) o anumita „greutate” nu doar teoretica ; el si-a pastrat casa ” redobandita aproximativ” pe care o scoate periodic la vanzare pana azi , marind pretul treptat si pana la cote ce nu se pot imagina in conditii de gandire rationala desi in acesti ani apele revarsate din conductele ce s-au spart au muscat din fundatii si le-au prefacut in nisip iar olanele de pe casa se prabusesc de cateva ori pe luna , creind teroare in randul trecatorilor intamplatori