25 Ianuarie 2008 – PIETE EXPUSE : “Locuinte supraetajate pentru inchiriere”(3) Epoci si societati

Anvergura acestui gen de afacere depinde- indiferent de impresiile jurnalistice de moment – de epoca, mediu social si , bineinteles , de traditiile locale , ca sa nu spun chiar de filosofia Statului , fara sa exagerez defel. Unii cred ca numai la noi cererea de chirie (cum se spune in langajul prescurtat ” de agent imobiliar ” ) fiind ridicata azi , ar face sa apara „investitorii in apartamente ” (alta expresie din jargonul meseriilor invatate ” pe puncte ” ) si astfel si preturile dar si foamea de constructii noi s-ar intensifica , producand ingrijorare si uneori chiar panica  . Situatia aceasta nu-i insa propriu-zis”romaneasca” , avand un grad ridicat de universalitate ce caracterizeaza mai cu seama ” orasul mare”, expus completarilor intense de populatie de viitura care , avand nevoie de locuinte , plateste uneori exagerat de scump pentru oferta modesta . Acest dezechilibru apare totusi acolo unde strategiile sociale in materie de locuinta sunt lipsite de eficacitate, slabe ori lipsesc cu desavarsire, asa cum se observa la noi  unde , mai mult decat atat , doctrina pietii absolut libere ( o forma de pseudo-darwinism social introdus in mod iscusit in mentalitatea colectiva ) pare sa devina lege si model social  . Este , insa, un mecanism de sub-istorie ce nu are nimic de-a face cu asa-numitul ” europenism ” ce se tot invoca de parca ar fi deschizatorul universal de lacate sociale iar lacomia uluitoare ce lucreaza la ” romanul recent  ” mai mult decat oriunde in lumea moderna complica situatia pana la cote incredibile .   In Germania, unde numai 48 % din fondul imobiliar e locuit de proprietari , fiind incredibil de raspandita ” viata cu chirie ” ( si , bineinteles, chiriile sunt modeste in raport cu castigurile ) nimeni nu isi imagineaza ca va face avere din aceasta afacere care, desi frecventa, este tratata ” occidental” (adica fara lacomie) .

24 Ianuarie 2008 – PIETE EXPUSE : “Locuinte supraetajate pentru inchiriere”(2) Avem ” tendinte” sau ” exploatatie „universala ?

Lipsind perspectiva istorica ( totusi fundamentala caci aduce explicatii si intelegerea proceselor repetabile cu lectia lor subiacenta ) , apare adeseori la noi ipoteza unui fel de noutate absoluta si sentimentul ca abia de ieri afacerea cu locuinte de inchiriat s-ar fi nascut , raspandindu-se rapid si recent. Ideea insasi ca aceasta ar fi o ” tendinta” -si , inca, una de ultima ora – este gresita fiindca a construi ” case de raport ” este o indeletnicire cu aspect universal ca , de altminteri , si cumpararea in regim de mica investitie sau chiar de plasamente de angrosist de case ce viseaza la a deveni rentier . Pretutindeni, si in orice epoca, un detinator de bani ( particular , institutie ori Stat ) va lua in calcul acest gen de plasament caci „locuinta” , ca si apa si hrana, intra in categoria nevoilor fundamentale si cererea trebuie satisfacuta. Diferentele istorice sunt date numai de anvergura banilor cheltuiti si o simpla comparatie intre ” investitorul etatic” (precum era Statul roman in anii 70-80 din secolul trecut ) si ” investitorul contemporan”(care cladeste sporadic si cu calcul de „parjol”) clarifica aceasta proportie .

Asadar, cei ce invoca „tendinta ” uitand ca , si alaltaieri ca si ieri , ” a sta in gazda ” ori ” a plati chirie ” erau fapte de viata cotidiana si nu efect al planurilor de afacere ( cum sew crede azi ) ignora nu doar realitatile documentare (unde mai ales jurnalistul recent se rataceste ca in jungla Amazoniei din ignoranta si rele deprinderi intelectuale ) ci si texte de literatura ce se studiaza in cursul gimnazial. Caci , de fapt, ce insemna declaratia lui Titirca Inima Rea , mandru ca este ” apropitar ” (deci ” rentier „) , daca nu meseria de ” exploatator de locuinte ” care , astazi, la Paris (ca sa exemplific ) se cheama sec ” professionnel de l’immobilier ” ?

23 Ianuarie 2008 – PIETE EXPUSE : „Locuinte supraetajate pentru inchiriere”(1) O traditie prea putin evocata

Afacerea constand in constructia de ” locuinte supraetajate pentru inchiriere” nu este recenta la noi desi astazi cunoaste o anumita raspandire explicabila istoriceste. Insa si aici „modelul interbelic” este prezent si actioneaza in felul lui. Caci , de fapt, varsta de aur a acestui gen de afacere o aflam in anii 30 din secolul trecut cand, in ceea ce acum se cheama ” zona Marilor Bulevarde” s-au inaltat in doar cativa ani numeroase ” block-haus”-uri denumite la vremea aceea ” case de raport”. Rostul lor era acela de a adaposti mai cu seama ” burghezia tanara” si pe unii, nu multi, dintre salariatii straini care, fiind capabili sa plateasca sume nu modeste ( ca si azi ) asigurau o relativa stabilitate acestui gen de investitie; unele din acestea s-au contractat prin credit ipotecar pe interval lung ( uneori chiar si pe 30 de ani si mai mult, urmand sa fie scoase de sub incidenta ipotecii catre anii 60, ceea ce acum, la ” retrocedare” , s-a ignorat ).
Dar , la drept vorbind, traditia este cu mult mai veche si este in afara indoielii ca in veacul al XIX-lea locul ” casei de raport” era tinut de ” hotelul ieftin” si , mai inainte, in epoca fanariota – de etajele multimii de hanuri bucurestene care impanzeau orasul.

Astazi ,procesul se reia in date nu de tot diferite fata de cele de acum 80 de ani; caci si acum, ca si atunci, cei ce au nevoie de o locuinta ca de aer nu vor putea plati cat se cere (adica mult)si se vor multumi cu „chiria in apartamente multidecenale”,unde adeseori tineri de ocupatii si atitudini foarte diferite traiesc ca intr-un fel de „camin muncitoresc privat”.Rezulta ca doar intamplator ” afacerea cu locuinte de inchiriat” intreprinsa pe scara larga (insa gandita cu precadere pentru ” strainul expat”)poate intalni uriasa massa de tineret in cautare de un acoperis deasupra capului care nu va fi capabil sa plateasca enorma chirie stabilita de ” investitor” .
In schimb, multi dintre cei ce cumpara” apartamente noi” viseaza o viata de rentier asigurata din chirii care, insa, nu se va desfasura decat pe termene relativ scurte in genul imaginat fiindca aici clientela compatibila este numeric limitata si platitori noi nu apar cu aceeasi ritmicitate cu care se construieste intr-un fel destul de nesabuit.

22 Ianuarie 2008 – Declaratie de presa:” Piata imobiliara din Romania poate suferi pierderi incalculabile „

Mai devreme decat orice previziuni de viitor apropiat, care s-au facut si aiurea dar si la noi , valurile uriase ale unei recesiuni anuntate ajung si la ” marginea Imperiului”, unde de obicei astfel de ecouri se simteau vag si tarziu. Insa maladia ” marelui bolnav global ” care, in loc sa-si caute leacuri , umbla in chip iresponsabil peste suprafetele Pamantului racnind ca diavolul fara sa poata articula o propozitie inteligibila , este mai mult ca sigur mult mai adanca decat a lasat sa se intrevada iar consecintele nu vor fi minore si nici nu vor putea fi ” indiguite” cu usurinta . In aceste conditii , cand nu se confirma ideea ca insanatosirea va veni nu din ” centru” ci de la periferie ( caci asa cum se credea , se vor putea castiga banii de compensatie din ” economiile emergente” -calcul elementar ) , ” imobiliarul” incepe sa-si arate fragilitatea in toata lumea si mai ales acolo unde aproape intreaga piata nu-i decat un derivat al negustoriei cu „vanzarea banilor ” si , deci, un simplu exercitiu financiar din categoria ” actiunii marilor lacuste” care lasa terenul pustiu dupa ce au trecut.
La noi , epoca „imobiliarului clasic „fiind amintire , cam totul a fost lasat in voia unei piete fara strategie sociala si perspectiva de model istoric unde ” stapanii banilor ” au putut scoate alti bani prin simpla actiune cu cheltuiala scazuta iar fenomenele cu aparenta de „hazard” s-au dovedit a fi dirijate . Cand aproape totul a devenit un grandios joc de Caritas imobiliar unde sustinerea agentilor iresponsabili ai ” fericirii prin viata pe datorie” s-a dovedit decisiva , efectele nu pot fi nici controlabile in imediat si nici neinsemnate.
Rezulta ca scadenta se apropie : dar cat va fi ea de costisitoare? Dupa toate datele , nu va costa putin . O vor plati speculatorii de aici dar si cei veniti din cele patru vanturi , o vor achita ” manipulatorii de bani ” si cei care , in loc sa se multumeasca intotdeauna cu un castig rezonabil , au crezut ca robinetul este un izvor nesecat desi era evident ca fluctuatiile debitului de bani nu contineau semne bune. Oriunde ” imobiliarul” depinde de ” sursele de bani ” , de bursa si de „statele financiare ” ce se raspandesc ” global” , vom avea urmari neprevazute in amploare dar sigure.
In aceasta materie , ” massele” vor fi , paradoxal, cel mai putin afectate fiindca enorma categorie de tineret fara casa , ” incalificabil” la indatorarea pe viata , nu va putea nici de azi inainte sa se „califice” (statu quo) iar „taranul prost ” – indemnat fara rezultate simtitoare sa-si vanda bucata de pamant – nu si-a vandut-o si bine a facut. O piata eminamente saraca , asa cum in proportii incalculabile , era si ramane piata imobiliara de la noi , sta la adapost de crahuri , recesiuni si prabusiri caci supravietuirea nu are decat un singur strat inferior ce nu depinde de puternicii acestei lumi .

Insa indiferent de aceasta realitate „mioritica”, in sine pozitiva oricat ar fi fost de rau privita si de detestata de facatorii de imagini ale descurajarii , reactia se va produce. Rostul nostru nu este sa privim paralizati de groaza cum se duc valorile facute ieri , munca de azi si vanzarea muncii nationale de maine si nici sa stam cu mainile in san cand in aer incepe sa miroasa a ruina . Acum , luciditatea si calmul sunt esentiale si re-descoperirea adagiului ce ne spune ca intotdeauna cine seamana vant culege furtuna sa ne indemne la o privire mai larga si mai treaza. Ce ar fi de facut ? Intai , incetarea sinistrelor rumori de presa fabricate de jurnalisti de moda noua , facuti prin cursul scurt ; acestia , ca si ” consultantii ” tocmiti si invatati dupa ureche , sa taca o vreme ori sa puna mana pe carte. Este vremea analizei calme si a cautarii de solutii caci istoria nu se incheie aici.
In ce ma priveste , voi incerca in zilele ce urmeaza sa examinez starea de fapt a „imobiliarului captiv” din Romania si sa propun, atat cat pot insa cu buna-credinta deplina, cai si ipoteze realiste. Caci avem nevoie de realism , nu de vise si nici de scandalagii brutali.

ARTUR SILVESTRI  

21 Ianuarie 2008 – In imobiliar , Investiţiile mari sunt aduse de proiectele mari. Noi lucrăm însă manufacturier!

Între „concluziile însuşite mecanic“ ce se vehiculează fără a se verifica nici măcar elementar, una dintre cele stăruitoare, ce priveşte „retragerea Statului din istorie“, pare să fi făcut la noi nu doar prozeliţi fanatici ci şi o vogă stranie şi, până la urmă, absurdă. Căci, de fapt, numai atunci când este sinucigaş ori iresponsabil Statul adoptă această ideologie şi o întrebuinţează în felul unei concluzii nediscutabile care, dacă ar fi pusă sub semnul întrebării, ar aduce celui ce o contestă acuzaţia de erezie şi, deci, ocazia de represiune suferită cam în felul celor din vremea Inchiziţiei.

Atitudinea „românească“ este, deci, neobişnuită şi capătă astăzi chiar şi un aspect de unicat. Alţii nu au aceste opţiuni şi ştiu prea bine că strategiile de amploare, proiectele ce privesc dezvoltarea colectivă pentru zeci de ani şi, până la urmă, protecţionismul în folos cetăţenesc nu pot să împovăreze particularul ce îşi vede orice iniţiative de mai mare însemnătate culcate la pământ ori restrânse de spaţiul definit prin limite unde îi este cu neputinţă a se exprima fructuos. La drept vorbind, pretutindeni în societăţile aşezate, Statul supraveghează mecanismele vitale precum sunt „bursa“ şi „piaţa imobiliară“ şi ori de câte ori înregistrează aci o tendinţă de febră anormală şi procese cu posibile dezvoltări incontrolabile nu ezită să practice un intervenţionism inerent căci obligaţia lui este aceea de a feri pe cetăţean de nelinişti sociale inutile iar pe „producător“ să îl ţină la depărtare de îngrijorări capabile să aducă pierderi şi chiar faliment. Dar la noi acestea sunt considerate „atitudini înapoiate“ şi se dispreţuiesc cu o petulanţă proprie unei mentalităţi de perso­naj neisprăvit care, pe lângă inaptitudinea de a înţelege fenomenele capitale, aşează şi deficitele în seama unor mici erori mărunte, cu va­loare de „incident“ când, de fapt, acestea izvorăsc din maladia sistemului croit greşit.

Iată, între altele, ideea că noi am avea un „deficit de vizibilitate“ ce păgubeşte numai piaţa imobiliară este atât de suprarea­listă încât nici măcar nu merită un examen dezvoltat spre a se obţine o corecţie elementară. Căci, la drept vorbind, noi nu avem „vizibilitate“ în aproape nimic, iar când aceasta există „imaginea negativă“ apare matematic şi cu o precizie de ceasornic elveţian. În ziarele din Occident, despre România se scrie „din an în paşte“ şi, de obicei, în condiţii de „ştire de citit“ ocazionată de vreun dezastru natural sau indiferent ce curiozitate cu caracter exotic. Mai adeseori se scrie, însă, despre românii care, în tradiţia negaţionistă devenită astăzi aproape o regulă prin stăruinţă în satanizare, ar fi prin definiţie „hoţi“, bandiţi şi stimulatori ai mediilor interlope locale.

În bine nu apare nimic, decât prin nu se ştie ce intervenţie a hazardului, iar noi nu suntem capabili să alimentăm, cu informaţie ele­mentară sau propagandistică, pe nimeni şi de nicăieri. Dar, ori­şicum am lua-o, astfel de iniţiative mai mari ori mai mărunte, nu sunt posibile prin efort privat ori cu adunat banul „mână de la mână“ ca să se mai dreagă busuiocul pe unde, însă, practic nu există absolut nimic de dres. În vara trecuta , ca să exemplific, nu am întâlnit în nici o librărie din Paris, Milano, Barcelona sau Viena vreo broşură despre România, vreo hartă geografică de vânzare, un pliant oarecare, un semn măcar că existăm pe Pământ şi că am putea interesa măcar în vreo proporţie măruntă, arătând că avem legitimitate în a ne păstra „în fiinţă“; aceasta în vreme ce, în Catalonia, oricine putea să cumpere până şi un dicţionar de conversaţie pentru uzul călătorilor în Bulgaria iar la posturile de televiziune „globalizate“ secvenţele publicitare despre Croaţia erau enervant de frecvente. Mi-a crăpat obrazul de ruşine într-o librărie mare din Paris, când am văzut că, într-o colecţie, şi căutată şi inteligent concepută, despre „oraşele lumii“ existau mici volume de buzunar despre Beirut, Bratislava, Budapesta şi Sofia (aceasta ca să nu mai citez „marile metropole“) şi nici unul despre Bucureşti care, deci, ar fi situat mai degrabă pe o altă planetă ori în regiunile definite pe hărţile medievale prin „pata albă“ şi vacuitate. Dar corecţia acestui „deficit“ n-ar costa o avere. Mă şi gândeam că, pentru a-l face în tiraj mediocru de cam 2000 de exemplare, nu ar fi nevoie decât de vreo treizeci de milioane de lei vechi (unde s-ar fi inclus şi redactare şi tipar, adică totul), deci un mizilic faţă de cheltuielile deşanţate ce se fac din buzunarul ano­nimilor români pentru tot felul de prostii extravagante. Bineînţeles că m-am hotărât să-l fac eu, cu cheltuiala mea şi prin asociere cu editorul francez, însă străduinţa particularilor, cât de pricepuţi sau idealişti, nu-i până la urmă decât o picătură într-un ocean fiindcă sunt deziderate ce nu se pot susţine numai „cu mână privată“.

De fapt, noi vorbim despre „semnale către Univers“ şi, deci, „atragere de bani“ prin vânzarea de ocazii cu înfăţişare tentantă dar continuăm să tacem şi să aplicăm tradiţionala ideologie a „accesului prin strungă“, chemând „pe alese“ şi, mai apoi, lăsând să treacă selectiv numai pe cei care plătesc taxă trebuitoare pentru a putea ajunge la „peştera cu comori “ ascunse cu grijă şi ferite atent de ochii nedoriţi. Nu o dată impresia că avem o pasivitate ne-întâmplătoare în materie de „imagine externă“ – şi că aceasta este doar o parte dintr-un proiect de o întindere şi organizare cu anvergură greu de întrevăzut – apare şi stăruieşte deşi mai la îndemână ar fi de obicei explicaţia simplistă, prin ignoranţă şi belferism, care, însă, va trebui corectată şi pusă întotdeauna sub semnul bănuielii.

Astfel, ieremiadele ce nu încetează de mai bine de un deceniu şi jumătate în tematica „prudenţei investitorilor străini“ (de parcă „strainul“ ar apărea aici din filantropie şi nu pentru un câştig mai bun decât obţine acasă) ar fi mai indicat să se proiecteze pe pânzele prea subţiri şi restrânse în dimensiune ce desfăşurăm noi, ca să atragem, ignorând cantitatea obiectivă de resurse ori învăţându-ne cu atitudinea „minimalizării proprii“ ce se confundă cu un obiectivism de capacitate intelectuală prea de tot redusă.

Investiţiile mari sunt aduse de proiectele mari. Noi lucrăm însă manufacturier. Când auzim despre „dezvoltări“ de 30, 80 sau 100 de milioane de dolari americani, emoţia ce ne cuprinde este de nedescris de parcă acestea ar fi echivalente cu ridicarea Piramidelor egiptene şi cu Marele Zid chinezesc. Dar, la drept vorbind, ceea ce se cheltuieşte pe Dâmboviţa nu sunt decât nişte mărunţişuri de periferie de Imperiu şi cine le va compara cu „piaţa imobiliară glo­bală“ unde ceea ce abia începe să intereseze, vag, pe baronii acestei afaceri se învârte pe la un miliard de dolari americani, va înţelege proporţia şi locul unde ne situăm în mod voit. La noi, nu există nici măreţia obiectivelor ce depăşesc întinderea unei vieţi şi nici „strategia colectivă“ care ar defini „tipul de Românie“ ce se preconizează. Jucând cum ne cântă unul şi altul, aici se fac planuri numai din „mandat în mandat“.

„Răspunsul privat“ la indiferenţa Statului este, deci, soluţia realistă ce substituie deficitul de promoţie şi „imaginea“ noastră ştearsă sau rea. Aceasta poate include orice fel de reacţie şi, pornind de la greva colectivă în materie de proiecte şi „livrări“ (absurdă şi invero­si­milă căci întotdeauna se găsesc firi hrăpăreţe şi egoiste ca şi personagii cu o conduită slugarnică faţă de Stăpânire), poate ajunge până la „sindicalizarea cu scop de promoţie“, deşi deopotrivă de impro­babilă într-o ţară unde individualismul înţeles greşit domneşte şi tra­diţia acţiunilor asociative lipseşte aproape cu desăvârşire.

Rămân, astfel, de adoptat iniţiativa eroică personală şi cheltuiala ridicată pentru a se stabili contacte şi schiţe de programe cu un risc incalculabil sau, până la urmă, adeziunea la formulele de „învoială“, combinaţie şi aranjament ce ne definesc parcă în mod constitutiv. Dar, de fapt, ce Stat mai este şi acesta care cheltuieşte în scop de a jefui fără să dea nimic cotizantului şi sustrăgându-se prin trucuri sistematice în a da măcar socoteală? Formula lui ireductibilă este „statul tributal“, cel care te obligă să plăteşti pentru dreptul de a exista; atât şi nimic mai mult.

18 Ianuarie 2008 – Principiul dominoului: este Bulgaria şi un „tigru imobiliar“?

Rumorile produse în anii trecuti de turismul bulgăresc şi de aşa-numita „migraţie a românilor“ către staţiunile de la Marea Neagră aflate în vecini, a creat şi un sentiment de îngrijorare privind o posibilă „explozie a pieţii imobiliare“ de la sud de Dunăre, care ar putea să pericliteze aportul de „bani străini“ de la noi prin alternativa mai ieftină şi mai uşor producătoare de câştig. În această materie, Bulgaria însăşi se consideră „tigrul imobiliar al Estului european“ iar promovarea investiţiilor în acest domeniu se produce după sloganuri ce o asea­mănă cu Spania anilor ’80 şi ’90, făcând aluzie la „explozia de in­vestiţii de după integrarea europeană“ ce s-au produs în Spania şi Portugalia şi, deopotrivă, într-o specie de „imobiliar plezirist“, întărit mai ales de ideea de Litoral insa , mai recent, si de Munti Balkani . Şi totuşi, oricâtă atracţiozitate ar exista (şi există!), efectele sunt mai puţin spectaculoase decât se închipuie . În anii trecuti , ca să exemplific, creşterea interesului pentru „imobiliarul bulgar“ a fost simţitor mai scăzută în raport de previziunile optimiste iar anumite inflamări recente nu sunt nici pe departe atât de spectaculoase (dar si , evident, periculoase ) cum sunt la noi.

Esenţial rămâne însă potenţialul de dezvoltare, care este pur şi simplu uriaş. Acesta decurge întâi de toate din preţurile uimitor de scăzute (ce se aşează cam la nivelul, proporţional, al celor din România de la sfârşitul anilor ’90) şi din geografia relativ virgină a „regiunilor pentru plasat bani“, unde creşterile se anunţă şocante în viitorii 5-10 ani fiindcă, de fapt, preţul porneşte „de jos“ şi are unde să se majoreze fără a crea disconfortul inevitabil la vederea sumelor absolute.

Bineînţeles, miza principală va fi în „imobiliarul turistic“ (specialitate bulgară indiscutabilă), cu tot ceea ce derivă din aceasta, dar, în acelaşi timp, şi în „arhipelagul tematic“ ce arată pătrunderea marilor forţe economice (centre de afaceri, supermarketuri etc.). Într-un anumit fel, pare în afară de orice îndoială că Bulgaria va reproduce fenomenele „româneşti“ din anii recenţi, cu un procent de multiplicare ce nu va fi, totuşi, acela de la noi. Privită „din avion“, piaţa imobiliară bulgară ni se înfăţişează ca „o Românie la sfârşitul anilor ’90“: preţuri rezonabile, uneori chiar scăzute, „bani puţini“, investiţii străine definite şi reţinute, amortizare posibil rapidă atunci când plasamentul se va face în „segmentele fierbinţi“ (totuşi încă puţine). În aceste condiţii, este evident că orice investiţie ne-aventuroasă va aduce în câţiva ani o creştere satisfăcătoare fiind, însă, cu neputinţă de a o traduce în procente căci „rata de creştere“ viitoare nu se poate anticipa acum. Există, ca pretutindeni, dezavantajul investiţiei în străinătate: piaţă străină, cutume puţin cunoscute, administrare şi supraveghere dificilă a proprietăţii dobândite prin cumpărare. Aceas­tă realitate este agravată şi de caracterul incipient, chiar primitiv, al administrării proprietăţilor imobiliare (de altfel, ca şi în România) ceea ce complică controlul oricărui plasament mai consistent şi măreşte coeficientul de risc. Dar, până la urmă, acesta este un inconvenient aproape universal, ce trebuie înţeles şi însuşit ca un factor de „variabilă“ inevitabil căci în Provenţa, din octombrie şi până la Crăciun incursiunile hoţilor prin casele de vacanţă pustii sunt o reali­tate ajunsă şi în ghidul turistic.

17 Ianuarie 2008 – RAZBOIUL TACUT – De ce „am pierdut partida“ cu Bulgaria în turism?

Aspectul aproximativ al Litoralului românesc de azi, ce se des­crie şi se deplânge periodic, are origini, ca să zic aşa, „istorice“ şi exprimă, în ultimă analiză, ceea ce trebuia să facem şi nu am făcut. Întâi, de bună seamă, ar fi trebuit să avem ce nu avem, însă, în ni­mic, adică o strategie definită, cu proiect generic de extinderi ramificate şi cu un principiu economic clar şi pozitiv. Litoralul era prin definiţie o „zonă de dezvoltare“ naţională unde terenul, de întindere stabilită prin normativ, nu se „atribuia“ şi nu se „împărţea“, devenind, deci, argument pentru orice fel de „joint-venture“ posibil în viitor cu investitorii capabili cu adevărat să îl susţină. Noi, însă, am preferat „atomi­zarea“ proprietăţilor private şi „învoielile“ care împiedică astăzi investiţiile pe picior mai mare, înaintând în continuarea unui neo-feudalism păgubitor ce absolutizează noţiunea de „proprietate“ şi reclamă eforturi uriaşe pentru a unifica loturi mărunte spre a se obţine un teren construibil de aspect convenabil.

Este în afară de orice discuţie, astfel, că niciodată nu vom avea completări de „şirag de staţiuni pe litoral“ care ar fi fost necesare oriunde se întrunesc condiţii favorabile şi se află faleza în stare sălbatică dar unde, mâine, nu vom obţine decât clădiri solitare, „gos­po­dării de vacanţă“ şi, în general, structuri izolate lipsite de mecanis­mul unitar capabil să le facă să funcţioneze cu efect. Abia acum înţelegem că „triumful principiului turistic Albena“ se datorează acestui fel de „structură comunală“ şi nu va aparţine în vecii vecilor, aşa cum este la noi, alăturării de feude mici şi fără includere în reţea activă ţinută într-o singură mână, aşa cum se întâlneşte la vecin. Dar aceasta este numai o eroare cu caracter secundar.

Înainte de toate, ar fi trebuit inventat conceptul general sau, mai bine spus, „filo­sofia“ exploatării Litoralului. Acestea, însă, nu există fiindcă nu suntem în stare să le înţelegem însemnătatea. Noi lăsăm totul la mâna particularilor, creând o aşa-zisă „piaţă liberă“ de servicii care se bat cap în cap când, de fapt, acomodarea generală la un principiu pragmatic ar fi fost soluţia dezirabilă.

Rezultă pretutindeni un mediu baroc şi nesuportabil unde crâş­ma plină de petrecăreţi şi iubitori de manele duduie de muzici si­nistre şi răcnete ce trezesc frica pentru cei găzduiţi alături, în hoteluri „de familie“ şi aşezăminte cu activităţi balneare pentru clienţi de o anumită vârstă ce solicită îngrijire de sănătate. De fapt, noi nu ştim ce vrem. Facem „turism popular“? De lux? Balnear? „Rezervaţie pentru Omul Alb“ de felul lui „all inclusive“ ce proliferează în ţările exotice dar şi în Anatolia şi Bulgaria? Şi, apoi, ce anume valorificăm din materia locală şi propunem celor ce ne vizitează având curiozitatea tipică pentru cel ce năzuieşte să descopere insolitul oriunde calcă, pe glob, cu piciorul? În această materie, nu avem aproape nici o reprezentare de parcă România ar fi o ţară pustie, fără element ce dife­renţiază şi fără unicate deşi peste tot „specificul“ este o marfă ce se cultivă şi se consumă cu plăcere şi curiozitate nedisimulată. Bulgarii – care ne închipuim că ar deţine reţete miraculoase, când, de fapt, adoptă numai o viziune inteligibilă pretutindeni unde nu există, cultivat oficial, dispreţul pentru organismul naţional propriu – nu au nici un dezgust în a se recomanda drept „traci“ şi a crea itinerarii de lungime şi consistenţă fabuloase care valorifică acest strat antropologic ignorat cu desăvârşire la noi. La noi, „dacismul“ este aproape o infracţiune şi dacă te gândeşti să îl invoci apare de îndată aşa-zisul istoric şcolit la curtea unui rege african care te denunţă, ca un cenzor al Stăpânirii, şi te învinuieşte că eşti „reacţionar“, recomandând să fii stârpit definitiv.

Noi ne împiedicăm nu numai în concepţii, dăunătoare, de „mo­dernism“ şi „progres“ – unde credem că suntem „întârziaţi“ – ci şi în scandaloasa lipsă de cultură a celor ce diriguiesc „Cultura“ şi care, pe lângă ignoranţa lor sfidătoare dar caracteristică, lasă să se ruineze „locuri“ şi „urme“ care ar fi „sanctuare turistice“ la alţii, dacă aceştia le-ar avea. Turcii nu au nici o reţinere în a-şi apropria deopotrivă trecutul bizantin, „grecesc“ ori macedonean al locurilor unde sunt aşezaţi acum, dar noi construim restaurante în Cetatea Histria şi mâine poate şi „cartiere de vile“ peste locurile unde roiseră grecii expa­triaţi; lăsăm să se surpe zidurile subterane ale Mânăstirii de cretă de la Basarabi; ţinem acoperite cu coviltire de un provizorat veşnic Mormântul Martirilor de la Niculiţel unde, în gropile relativ pline cu apă, plutesc doze de bere, pungi de material plastic purtând inscripţii ale „consumismului“ contemporan şi rămăşiţele de la prânzuri istorice cu fripturi şi mititei. Un imens zăcământ de locuri de negăsit pe aiurea se strică zilnic în paralel cu munţii de hârtii produse de belferimea de ministere aptă numai de a face planuri formale, raportări stupide şi admi­nistrare rea, pentru care va plăti odată.

În aceste condiţii, a aştepta miracole de acolo de unde noi facem tot ce putem pentru a ne deposeda de darurile naturale lăsate de Dumnezeu este şi ridicul şi absurd. Cine să mai vină aici ca să vadă numai ceea ce există aiurea mai bine făcut şi atent îngrijit şi să ajungă să trăiască într-o atmosferă de Gulag stăpânită de manelişti, personaje oacheşe cu ghiuluri pe mână şi copii de bani-gata care te fac una cu pământul în fuga maşinilor luxoase pe care le conduc?

16 Ianuarie 2008 – SECRETE SI ILUZII : „Frăţia dolarului“

Ideea că noi vom extrage profit şi vom câştiga bani din tu­rism şi din agricultură – care se susţinea, pe la începutul anilor ’90, în mod obsesiv şi se înfăţişa aproape ca un postulat – începe astăzi să se confirme, cel puţin în datele ei principiale. Şi totuşi, evoluţia a fost lentă şi, până la un punct, aproape imperceptibilă faţă de predic­ţiune (iar în materie de agricultură – absolut iluzorie) încât totul apare unora ca fiind o simplă ipoteză ce nu se confirmă şi nici nu va avea vreodată un viitor. Cu toate acestea, anumite modificări se observă, fără să se prezinte în felul spectaculos ce s-ar fi dorit. Însă, şi pe această temă, este evidentă lipsa de strategie ce aduce o dezvoltare sporadică şi concentrată încă acolo unde, totuşi, resursele sunt li­mi­tate sau, mai bine zis, definite în loc să se privească totul „de sus“ şi să se adopte mişcări largi, pe „alt picior“ şi cu evoluţii în termen lung.

Astfel încât, în mod neobişnuit, noi am ales desfăşurări ceva mai spectaculoase în domeniul „imobiliarului pentru turismul de lux“ şi „plasăm bani“ în hotelerie de trei şi de patru stele (dar, adeseori, „stele à la Roumain“) şi chiar dacă nu greşim în imediat vom avea, peste încă o vreme, o saturaţie şi, deci, oprire din dezvoltare ce ne va ţine în loc. Dar această etapă era, la drept vorbind, inevitabilă căci trebuia să se concentreze în direcţia „unde se află banii“. Într-o ţară unde interesul popular pentru călătorie există dar „nu sunt bani“ şi unde „străinul“ vine doar întâmplător căci pare că nu îl atrage nimic, preferând (dintre destinaţiile de alternativă) „ieftina Bulgarie ospitalieră“ şi „Ungaria cu geografie de pustă“, ceea ce trebuia atras şi, prin urmare, „satisfăcut“ era „turismul de afaceri“ ce se măsoară, de obicei, în „programe“ şi „proiecte“ şi într-un meca­nism destul de lipsit de fantezie , manifestandu-se prin „reţete“ cu caracter universal. Astfel încât, „hotelul de patru stele“ cu „sală de conferinţe“, salon cu pian, piscină, restaurant, cramă şi sală de biliard, gândit pentru lip­sitele de originalitate „team-building“ ce se fac întotdeauna „la rece“ şi „ca la carte“ s-a dovedit a fi, încă de timpuriu, soluţia lesnicioasă şi inteligibilă. Pentru cei care, cultivând „frăţia dolarului“, pot să lege cu uşurinţă prietenii contractuale cu cei aflaţi în „cercul de cunoştinţe“ (căci afacerile se întâlnesc iar „banii se fac din alţi bani“) aceasta a fost, ani de-a rândul, investiţia la îndemână şi un fel de robinet cu câştiguri sigure, ritmice şi previzibile chiar dacă nesănătoase.

Cum însă nimic nu este etern, şi această concluzie s-a dove­dit determinată de vremurile in schimbare şi astăzi a înainta cu stăruinţă exclusivă în turismul (şi, deci, „imobiliarul turistic“) de lux nu pare a mai fi recomandabil. Astfel, dacă insistăm în această direcţie, noi vom avea un deficit de cerere (căci aceasta este, evident, limitată) iar alte participări masive nu vom mai întâlni câtă vreme Poiana Braşov nu este Cortina d’Ampezzo iar Neptun nu este Cannes sau Saint-Tropez şi nici nu vor fi vreodată altfel decât un surogat fără cine ştie ce însemnătate.

Rezultă, deci, că va trebui sa ne îndreptăm acolo unde există potenţial virgin, adică acolo unde nu am înaintat în exploataţie fiindcă nu am ştiut ce avem sau nu erau motive să ne îndemne în vederea unui câştig rapid care acesta s-a căutat cu febrilitate şi în chip greşit. În această materie, însă, potenţialul României în „imobiliarul turistic“ rămâne uriaş. Aici există ceea ce în alte părţi nu are atâta răspândire, adică o geografie diversă de unde se poate extrage un număr impresionant de soluţii variate care la alţii se regăsesc doar monoton chiar dacă impun prin intensitatea unicatului. Noi avem „pri­mi­tivism“, ce se caută – şi „se vinde“ bine când, însă, la noi se detestă ca fiind ţărănie şi „înapoiere“; avem o viaţă rurală, montană şi cam­pestră, cu trăsături şi conţinut „ecologic“ care nu este scenografie a „vieţii sănătoase“ ci viaţă sănătoasă în stare pură; avem istorie (pe care, cu inconştienţă şi sfătuiţi de câte un „intelectual“ exprimat câteva zeci de ani în preajma unui rege african, o detestăm). Astfel, va trebui să ne descoperim pe noi înşine şi să înţelegem că, astăzi, câştigă acela care îşi cultivă „diferenţa specifică“, impune varie­tatea şi afirmă ceea ce are „altfel“ decât alţii care, la rândul lor, se străduiesc în a scoate la suprafaţă „definiţia lor“. În această ma­terie, noi vom afla, nu prea curând dar nici prea târziu, că „identitatea şi diferenţa însemnează câştig, şi deci bani“. Bineînţeles că, în „limba de metal“ a acestei vremi pigmentată cu un fel de „romgleză“, acestea se cheamă „brand“ adică „imagine capabilă de a se vinde“ „marfa specificului nostru“, totemul. Căci fără el cei „ce vor veni“ aici vor fi puţini, nedefiniţi şi oarecari. Şi, spre a veni către noi, avem nevoie de „drumul de fier“ ce se invoca de către Eminescu, adică de „căi de comunicaţie“ altele decât astăzi fiindcă, spre a vedea Apusenii în măreţia lor de sanctuar mut, este nevoie de drum bun până acolo unde splendoarea naturii se dezvăluie.

15 Ianuarie 2008 – „Retrocedările“: Pegra României recente

Opacitatea de „fenomen secret“ dobândită de aşa-numita „retrocedare de imobile confiscate abuziv“ produsă în România acestor ani va afecta pentru multă vreme deopotrivă aşezarea socială de la noi cât şi principiul însuşi de dezvoltare colectivă care, dacă va exista, va fi supus deciziei deliberative a proprietarilor adeseori discreţionari.

Mecanismul însuşi s-a dovedit neobişnuit şi lipsit de elementara posibilitate de a fi verificat. Iniţial atribuit instanţelor de judecată, astăzi el se produce prin simple decizii administrative locale care au în mână soarta a sute de mii de hectare de pământ şi clădiri de valori uluitor de ridicate. Sistemul lucrează perfect. O întreagă maşinărie coruptă unde se includ funcţionari de Stat, notari şi avocaţi, traficanţi de funcţie din administraţia de orice fel, falsificatori de documente şi jurnalişti plătiţi ca să susţină acest proces halucinant s-a pus în mişcare pentru a se obţine o „nouă clasă“ de împroprietăriţi unde „vechea oligarhie de jaf“ a anilor 20-30 îşi dă mâna „cu noii îmbogăţiţi“, formând o nouă „monstruoasă coaliţie“ rezul­ta­tă din „pradă succesivă“. Imaginea acestei lumi în formare este Palatul Manu, din Bucureşti (o bijuterie de arhitectură, ce reproduce Musée Rodin din Paris) care odinioară fusese cumpărat de un controversat industriaş din camarila prădătoare a regelui Carol al II lea iar astăzi a intrat pe mâna unui speculator de terenuri, care ar fi cum­părat „drepturile“ de la moştenitorii incerţi cu doar 7 milioane de euro, mai puţin decât valoarea terenului unde se ridică acest românesc „palais de Paris“.

Dar fenomenul se dezvoltă. O aşa-numită „familie princiară“ (desfiinţată, totuşi, de Constituţia din 1923, din epoca monarhiei) este împroprietărită prin presiune de presă şi insistenţa avocăţească, „redobândind“ un domeniu de dimensiuni fabuloase, de mai bine de 27.000 de hectare pe muntele Ceahlău, considerat de Români a fi muntele sacru tradiţional. Palate, castele, munţi şi uriaşe suprafeţe de teren aflate în toată ţara trec în mâini particulare de obicei intermediare căci „la capătul firului“ sunt deopotrivă „bogătaşii recenţi“ români sau „străini aventurieri“ ce tratează orice ţară de pe Pământ ca o nouă suprafaţă de Far West contemporan ori ca pe un teren imobiliar oarecare unde ar fi de preferat  ca bastinasii sa lipseasca.

Sloganul invocat în mod curent constă în „obligaţiile produse de integrarea europeană“. Dar prin acest „mit justificativ“, fostul rege a primit înapoi nu doar proprietăţile personale ci şi pe acelea ce aparţineau Domeniilor Coroanei şi familiei regale, adică o avere de peste 2,5 miliarde de Euro în vreme ce în Italia sau Grecia nimeni nu a îndrăznit să invoce un astfel de gest „reparatoriu“ aberant care, deci, ar fi „european“ dacă ar fi căpătat răspândire pretutindeni şi nu s-ar fi solicitat numai pentru „Europa recentă“.

Până şi Castelul Peleş, cel mai reprezentativ „imobil de prestigiu“ din epoca modernă a României, s-a putut pune în „cântarul re­do­bândirilor indefinite “ în vreme ce Castelul Versailles rămâne Franţei fără a se îndrăzni vreun comentariu de „pretenţie privată“ în această materie.

14 Ianuarie 2008- RECAPITULARI – Sapte comentarii din ciclul ” SCANDALUL BUCURESTI ”

• ” Sfarsitul Bucurestilor “
• Dezastrul din Bucuresti este efectul unei conspiratii?
• ” Scandalul Bucuresti ” – CÂTEVA PRELIMINARII LA „ANATOMIA UNUI ORAŞ STRÂMB“(II)
• ” Scandalul Bucuresti”- CÂTEVA PRELIMINARII LA „ANATOMIA UNUI ORAŞ STRÂMB“
• SCANDALURI DUPA SCANDALURI – Pentru că e incapabilă să valorifice oraşul vechi „stăpânirea” preferă să-l facă una cu pământul
• Frauda fondatoare sau „Legea faptului împlinit“
• Nici în Africa nepăsarea autorităţilor faţă de tradiţia urbană nu este atât de pronunţată ca în Bucureşti

11 Ianuarie 2008 – ” Scandalul Bucuresti ” – CÂTEVA PRELIMINARII LA „ANATOMIA UNUI ORAŞ STRÂMB“(II)

Şi totuşi, acest proces natural nu a continuat, între altele şi fiindcă „starea de necesitate urbană“ se temperase destul de repede. Dar pe la jumătatea anilor ’70, Bucureştii începură a se răscoli încă odată dintr-un motiv ce apare periodic, aducând „corecţie“ şi, deci, restructurări. Acum, în loc de „extindere“, întâlnim „concentrare“ şi o energie „centripetă“ care îşi propune a înlocui o parte din „oraşul vechi“ şi a-i da un alt sens simbolic şi o altă conformaţie decât organizarea produsă de la sine. Rând pe rând se înlătură „cartiere“ ne­gustoreşti istoriceşte recente, totuşi (contrar unor concluzii ce le confundă cu „Centrul istoric“) şi se adună în locul lor un „oraş în oraş“, clădit într-un stil încă prea puţin descris „la rece“, arătând, însă, un caracter straniu, de scenografie şi decor evident prin apariţie de „străzi-cortină“ îndărătul cărora „vechiul“ rămâne la locul lui fără a putea să se dezvolte. Între „centrifug“ şi „centripet“, Bucureştii păreau a-şi căuta un principiu sănătos în a se re-produce, fără a se hotărî, astfel încât către sfârşitul secolului XX „directiva lui interioară“ rămânea încă nedefinită şi incoerentă. Această indecizie de moment se agravează şi prin câţiva factori de context istoric întru­câtva neaşteptaţi şi care, în loc să ajute „organismul urban“, îl perturbă şi îi dau o derută ce s-a instalat de câteva timp iar astăzi este la apogeu.

Întâi de toate, contribuie la aceasta „corecţia urbană neisprăvită“ anterior si care, în 1990, îşi definitivase doar o parte din „traducerea în material“ iar concepţia ei, în loc să fie înţeleasă şi, în parte măcar, urmărită şi continuată, este „satanizată“ şi exclusă, prin considerent propagandistic, din orice fel de examinare şi de ipoteza de viitor. Totul rămâne, deci, într-o „încremenire de proiect“, tipică la români pentru epocile de fractură. La aceasta se adaugă lipsa de pătrundere intelectuală şi prejudecăţile şi, în această materie, o altfel de soluţie nu s-a emis decât numai absurditatea fără precedent de a propune acoperirea cu pământ a Casei Poporului (o anticipaţie a „lichidatorismului recent“).

Programul centripet de „oraş în oraş“ se menţine, deci, în subsi­diar fără a se completa timp de mai bine de un deceniu iar aspectul deprimant al „Centrului Civic părăsit“ – unde nu se continuă nimic dar începe să se schimbe în mod tacit prin îngăduinţa „din spatele uşilor închise“ la stăruinţa câte unui personaj cu acces la Stăpânire – creează o vreme „răspunsul natural“ tradus prin „plecarea din oraş“.

Anii ’90 cunosc şi încurajează această reacţie ce se produce de la sine şi care, la drept vorbind, ar fi putut constitui ipoteza sănătoasă de evoluţie a Bucureştilor de la oraşul tradiţional la „metropolă“ şi la „megapolis“. Rând pe rând, prin capriciu individual sau alăturare de voinţe, când nu de-a dreptul datorită „modei“ şi atracţiei pentru „cei de o seamă şi de un rang“, apar „satele de miliardari“ constituite, însă, greşit şi strâmb în Pipera şi Băneasa (dar nu şi în Corbeanca „tradiţională“ unde „Paradisul verde“ rămâne modelul pozitiv); aceasta ar fi fost, de fapt, mişcarea naturală de extensiune, „lăţire“ şi „descongestionare“ ce s-ar fi reuşit dacă Stăpânirea avea măcar o cât de măruntă înţelegere faţă de trebuinţele unui oraş gata de sufocare şi s-ar fi dedicat binelui public şi nu binelui tribal. Nicăieri, în aceste „dezvoltări“ făcute cum s-a nimerit, nu a apărut măcar o idee de sistematizare sau o iniţiativă în a civiliza teritoriul prin introducere de reţele de utilităţi necesare iar când s-a înaintat oareşicum, au apărut „redobânditori“ reali ori fabricaţi care, protes­tând drepturile uneori aproximative, făcură să se întârzie şi ceea ce se realiza prin efort privat adesea împotriva Statului nepăsător.

Dar oricât ar fi fost această întindere de oraş de neoficială şi, de fapt, naturală şi oricât de neînţeleasă de Stăpânii Clipei, ea arată că, indiferent cât de târziu, în numai acest fel se vor putea Bucureştii întări şi rezema pe un principiu stabil: adică se vor extinde sau vor pieri. Această evoluţie adeseori tăcută se continuă în forme dintre cele mai diferite care includ deopotrivă prefacerea Otopenilor într-un mic oraş comercial, apariţia, ca nişte plante răsărite spontaneu, de magazine enorme la capătul Militarilor şi mulţimile de cartiere adeseori excentrice şi fără idee ordonatoare aşezate pretutindeni unde se câştigă bine şi există teren mai ieftin. Totul, sau aproape totul, pare strâmb şi neînchegat şi, la drept vorbind, aşa şi este dar această ne-aşezare devine „sindrom predominant“ când cei ce trebuie să creeze agregarea se prefac că s-ar retrage din istorie – lăsând iniţiativa să fie aşa-zis liberă – dar în realitate se ocupă cu precădere de „istoria lor“. Anii recenţi arătară că aceasta nu este doar o impresie ci o realitate dezgustător de mult premeditată şi care se execută adeseori perfect. În locul unei strategii de extensiune şi de „Oraş Mare“, ce ar fi preschimbat Bucureştii, în doar un deceniu, într-un megapolis impresionant şi l-ar fi transformat într-un centru al Europei de Est care, prin dimensiune, po­pulaţie şi loc în geografie, nu se poate compara cu nici o altă ca­pi­tală dimprejur, apare „ideologia concentrării“ şi a oraşului înghesuit, care stăpâneşte în aceste zile şi nu dă semne că s-ar mai opri. Apare, astfel, un „neo-ceauşism dezlănţuit“ lipsit de cea mai neînsemnată capacitate de a gândi prospectiv şi care strică totul cu cinism numai pentru a se obţine dijmă, „zeciuală“ şi procent în afacere atât din „retrocedările făcute funcţionăreşte“ după legea balkanică dar şi din darul de îngăduinţă al „investitorilor strategici“ care ne procopsesc cu clădiri de zeci de etaje în oraşul cu cel mai ridicat risc seismic din Europa, crescut pe albii de râuri adică pe sol moale, suferind prin supraaglomeraţie şi asaltat de români înfometaţi care vin din fundul ţării aici, fiindcă nu ajung în Occident, şi trăind în provizorat (dar nu încă în barăci şi bidonvilluri) precum la Istanbul. „Masacrul urbanistic“ început pe muteşte cu stricarea Bucureştilor tradiţio­nali, unde – în loc să se împiedice orice stricăciune, precum în Viena, prin declaraţie de „rezervaţie urbană“ – s-au ridicat „centre de afaceri“, „sedii de firmă“ şi „blocuri cu apartamente de lux à la roumain“, continuă acum şi escaladează cu o putere de rostogolire uimitoare ce aduce clădiri colosale în pieţe deschise şi liniştite şi giganţi nesăbuiţi lângă catedrale ce definesc Oraşul. Acestea nu se nasc de la sine ci se aprobă de către „specialişti“, invocându-se acel nenorocit „consens al experţilor“ ce traduce, de fapt, monopol de opinie pentru „ei“ şi „ai lor“. Astfel se naşte cu vizibilitate şi acţionează fără nici o ferea­lă „lichidatorismul“ cel mai deşanţat însă pragmatic în folos propriu şi organizat „în spatele uşilor închise“ adeseori de multă vreme şi pus în lucrare printr-un ingenios „principiu al biliardului“.

Dispar pe rând depouri (şi mâine chiar şi Gara de Nord), fabrici, şiruri de clădiri socotite „vechi“ în virtutea unei ideologii primitive a modernizării făcute de creoli neinstruiţi a căror unică înţelegere socială este mentalitatea de stăpân cărat de ordonanţă cu spatele sau de ne­gustor de mic oraş de câmpie ajuns pe scaunul lui Pake Protopopescu. „Triumful betonului“ este parcă definitiv într-un oraş care îşi pierde rând pe rând parcurile căzute sub toporul câte unui „mandatar de redobânditori“ aleşi cu grijă ca să nu transpire mecanismele de fraudă colectivă. Răspândirea Răului este complexă şi completă. Pe la începutul acestei primăveri, în doar două zile şi sub privirile impasibile ale Stăpânirii complice, zeci de mii de arbuşti de pe lângă Aeroportul Băneasa au fost culcaţi la pământ de tăietori neidentificaţi şi într-un anonimat desăvârşit căci „presa fudulă de ureche“ sau co-interesată recenza decolteul Madamei de Pompadour. Cârdăşia în rău atinge cote greu de închipuit dar acesta este doar începutul unui lung proces de stricăciune socială de unde, însă, se va câştiga enorm. Acum, de lângă „doctrina reparaţiilor nesfârşite“ – care a făcut ca să fim singurul oraş din lume unde acelaşi bulevard se repară „structural“ în fiecare an – apare „malaxorul de bani“ unde „grupuri definite“ ce se denumesc „investitori“ şi „speculatorii instituţionalizaţi în echipe“ susţin „noua faţă a oraşului învechit“ care, prin ridicări de construcţii absurde, vor face viaţa aici de netrăit. „Oraşul sufocat“ îşi trăieşte ultimele zile de linişte relativă în faţa asaltului celor care se socotesc stăpânii a tot ce este nemişcător aici şi, cât de curând, şi al celor ce încă mişcă fantomatic în praful astral şi prin gazele ce te înăbuşesc. Un aer de sfidare medievală – de „jupân“ care îşi îngăduie să hotărască discreţionar tăieri de bulevarde inutile, ridicări de pasaje new-yorkeze într-un mediu de case mărunte – s-a instaurat cu vehemenţă imitând ceea ce se închipuie a fi fost, acum douăzeci şi ceva de ani, „o conducere cu mână de fier“.

Totul, însă, se explică prin lăcomia de bani. Dacă Bucureştii nu ar fi devenit aproape dintr-o dată, prin conjuncţia „ideologiei redobândirii dirijate“ şi a viiturii de „bani imaginari“ tradusă în cre­di­tarea ipotecară, un oraş scump unde se câştigă enorm în interval scurt, nu ar fi apărut nici „oferta ţinută în buzunar“ pentru „atunci când trebuie să apară“ şi nici potopul de „investitori“ ce vor construi zgârie-nori în lunca Dâmboviţei, vor încasa banii mulţi şi vor pleca spre alte zări lăsând „consumatorii“ să privească extaziaţi grădinile suspendate în mijlocul oraşului cu ciclul istoric consumat.

Aceste imagini doar aparent apocaliptice sunt însă nimic fără de ceea ce abia începe să se petreacă în „capiştea spoielii“. În absenţa unei perspective ce depăşeşte nu „mandatul“ (căci, oricum, proiectul de câţiva ani nu a existat nici o dată şi nici nu poate exista dacă obiectivul este cel ce se ştie şi nu se spune) ci viaţa trecătoare a unui om, vor răsari în ceea ce unora le place să denumească „Micul Paris“ cele mai oribile clădiri posibile prin alăturare nepotrivită faţă de ceea ce încă a mai rămas din „tradiţia“ călcată în picioare; toate sanctuarele cu răsunet în cultură şi în imaginarul colectiv se vor strânge cu sfială în faţa „modernizării“ sălbatice care abia acum exprimă cu adevărat „spirit de cizmar“; toate parcurile ce ne mai îngăduie să respirăm vor fi şterse de pe faţa Pământului căci în loc de plantaţii de arbori vom avea plantaţiile de vile de unde câştigă cine trebuie, primind drept cadou întinderi ce valorează cât cheltuiala deşanţată făcută în câteva vieţi. „Oraşul strâmb“ orânduit de oamenii pe măsura lui se va impune arătând tot ce este mai nedefinit şi rezidual în această ţară atât în materie de om cât şi în tematica de viaţă istorică. Dar de bună seamă că toate vor avea un sfârşit care, ca întotdeauna când hybrisul stăpâneşte, se va arăta şi el, venind ca un hoţ, noaptea, pe furiş. Odată cu „marele cutremur“, care va fi aici, aşa cum prea bine se ştie, „sfârşitul Bucureştilor“ corectaţi inutil va fi în afară de orice discuţie. În climatul de debandadă instituţională şi de nesfârşită potemkiniadă de stăpâni apucători, câteva luni de imobilizare citadină vor face să se pro­­ducă şi să se instaleze „maladia oraşului inutilizabil“. Abia atunci se va înţelege că „modernizarea“ nu a slujit decât câtorva „participanţi la joc“ iar soluţia, evidentă de atâta vreme şi care ne arată că Bucureştii se extind sau dispar, va mai putea fi invocată şi poate întrebuinţată dar cheltuind încă o dată ceea ce, oricum, astăzi se cheltuie hotărât degeaba.

În această materie, voi spune, deci, ceea ce spun de atâţia ani: „Bucureştii noi“ (dacă vor exista) vor face să supravieţuiască „Bucureştii vechi“, un oraş în sine interesant dar urâţit de cei ce îl stăpânesc.

10 Ianuarie 2008 – ” Scandalul Bucuresti”- CÂTEVA PRELIMINARII LA „ANATOMIA UNUI ORAŞ STRÂMB“

„Bucureştii vechi“ sau „Bucureştii noi“? (1 )

Când, acum aproape patruzeci de ani, am ajuns în Bucureşti aşezându-mă aici cu locuinţa, oraşul se înfăţişa într-un fel ce astăzi îmi pare ca fiind aproape extras dintr-o fotografie scoasă la dagherotip. Un anumit calm ce rezulta dintr-o impresie de „viaţă aşezată“ şi din proporţii în organizarea de străzi şi de clădiri era parcă de la sine înţeles şi încă nu începuse a se tulbura excesiv prin invazia „lumii indefinite“, de ţărani fugari, venită de aiurea în căutare de câştig mai uşor şi de oareşicare confort deşi aceasta exista şi se aşezase fără accese de febră socială. Imaginea însăşi de planuri articulate şi de „regiuni concentrice“ cu un înţeles simbolic impresiona, traducându-se prin formulări care astăzi nu se mai înţeleg şi adeseori nici nu se mai ţin minte.

În mijloc, ca un fel de „spaţiu consacrat“ de tradiţie, stătea aşa-numitul „Centru“, de fapt o întinsă arie nedefinită care, începând din Piaţa Universităţii – adică de acolo unde Marile Bulevarde se întretaie în crucea de puncte cardinale fundamentale – se desfăcea prin lărgire către toate direcţiile, întinzându-se mai mult ori mai puţin, aşa cum vremurile îngăduiseră să se închege cartiere şi tradiţii în câteva sute de ani. Acesta era „Oraşul Domnilor“, prelungit prin aproape inexplicabile mecanisme de istorie a hazardului, prin câteva „pungi urbane“ de cartiere cu notorietate de sanctuar precum Parcul Jianu, Cotrocenii şi Parcul Domeniilor Statului. „Oamenii vechi“ trăiau, de altminteri, în această geografie unde Parcul Bonaparte, Strada Armenească ori Cartierul Visarion însemnau nu „locuri“ ci „principii“ sau, mai bine zis, „embleme“ tot atât de elocvente ca şi blazonul şi cuprinzătoare ca şi acesta. Şi felul caselor traducea ţinu­ta omenetului ce le popula: adeseori impunătoare şi arătând „stil“ vizibil deşi destul de heteroclit, alăturând palatul neo-clasic, neo-brâncovenismul indigenist al „Şcolii lui Ion Mincu“ şi înrâurirea cubismului cu origina în germanicul „Bauhaus“ de importaţie acceptată şi însuşită.

Acesta trebuie să fi fost „stilul bucureştean“ ireductibil, o mixtură de epoci şi de straturi aşezate prin adaos şi preferinţă indivi­duală ce conţinea „declaraţii ideologice“ subînţelese şi, deci, un catalog de filosofii sociale traduse în „modul de a locui“. Mai încolo decât această lume de stăpâni, se întindeau „car­tierele“ pestriţe cu ori­gine adeseori necunoscute, ce s-ar fi tras din sate înghiţite de oraş ori din foste sălaşuri de moşie, precum Floreasca, când nu erau de-a dreptul „inventate“ prin împroprietărire destul de recentă şi prin aducere de lucrători agricoli obligaţi să se împământenească repede şi cu otuzbirul în Băneasa de pe lângă strada Gârlei, în malul lacului Griviţa. Câteva, dar nu multe, rezultau din „dezvoltări“ tot atât de nevoluntare, precum „Bucureştii Noi“, unde, pe moşia unui anumit Bazilescu, se tăiaseră străzi geometrice ca în vremea Regulamentului Organic. Şi încă, pe lângă acestea, un număr oarecare de „locuinţe ieftine“, ridicate pentru muncitorime în anii ’20 şi ’30, pe terenuri de margine ori de „maidan urban“, clădiri de formă geometrică şi nepretenţioase atât prin spaţiile locuite cât şi prin grădiniţa minusculă ce se adauga, totuşi, casei, sporind verdeaţa unui oraş păgubit în chip tradiţional de vegetaţie, întotdeauna insuficientă.

Apoi, şi mai departe, către „mitocuri“ (adică înspre „schiturile de margine de oraş“, câte vor mai fi fost odinioară) răsăreau de peste tot mahalalele, aşezăminte de oameni de viitură, „universul mitocanilor“. O întinsă pânză de alăturări de case mărunte crescând prin gospodării eclectice, care puneau laolaltă ograda rurală şi cocioabele vernaculare de magazii, bucătărie de vară şi umbrare de fa­milie uvrieră, înconjura pretutindeni „oraşul clasic“, locuit, încă şi atunci, de adaosuri de „vechi“ anteriori şi de „vechi“ recenţi care, la rândul lor, se coalizaseră cu „noii“ dornici de alianţă pentru blazon. Aici, prin Rahova şi prin Pantelimon, prin Colentina ori pe lângă Şoseaua Viilor se adunaseră veneticii diverşi şi progeniturile lor, incapabili de a pleca din „cartier“ în „oraş“ altfel decât prin mezalianţe, aplicare de spirit apucător ori stăruinţă în a slugărnici. Era vremea când încă amestecurile sociale nu se încetăţeniseră, creind acel aspect de bazar uman dizgraţios ce ne apare astăzi ca fiind perpetuu şi inevitabil în a se repeta la infinit. „Omul“ şi „locul“ apăreau atunci într-o consonanţă uimitoare şi, astfel, devenea de la sine înţeles ada­giul, adaptat, ce suna funambulesc însă având realitate conţinutistică: „spune-mi unde locuieşti ca să-ţi spun cine eşti“.

La drept vorbind, aspectul patriarhal era încă uimitor de pu­ternic deşi către sfârşitul anilor ’60 acesta începuse să se subţieze şi să se înlocuiască, accelerat, printr-un mod de viaţă pseudo-me­tropolitan unde populaţia localnică ajunsese irecognoscibilă printre „meteci“ de provincie, dezrădăcinaţi şi aventurieri. Contrar opiniei curente ce leagă „stricarea oraşului“ în forma lui tradiţio­nală de acele vremuri, realitatea documentată nu este însă aceasta. „Stricat“ în me­diul social – asemănător, până într-un anumit moment, cu castele indiene – oraşul nu suferise încă nici o corecţie ci doar adaosuri prin extensiune şi completări nu prea semnificative. Principiul trebuie recunoscut a fi modern. Pretutindeni în lume atunci când populaţia sporeşte cu procent ridicat în timp scurt iar economia se dezvoltă, (indiferent cât de organic ori silit-cerând, deci, forţă de muncă suplimentară) oraşele de întind pe orizontală, „ocupând marginile“ şi lărgindu-se prin adaosuri şi aglutinări. Ideea că „industriile“ înconjoară „vatra“ şi nu o tulbură este atât de răspândită încât nici nu mai trebuie demonstrată iar alăturarea „cartierului de locuinţe“ de „locul muncii (şi, deci, de „fabrică“) este tot atât de evidentă şi se dovedeşte pragmatică. Astfel încât mulţimea de cartiere răsărite în doar câţiva ani acolo unde industria le făcea necesare, se dovedise inevitabilă şi, până la urmă, salutară în datele istorice imediate. Principiul însuşi nu era nou. Sunt unii care definesc Bucureştii ca fiind „o federaţie de sate“ şi pun în seama acestei „avalizări“ treptate de cătune vechi însuşi secretul de întocmire al acestei aşezări care nici măcar nu are aspect singular căci îl regăsim frecvent pe aiurea iar astăzi se produce cu repeziciune în nu puţine locuri de pe alt meridian. Atunci apar, în locul uliţelor şi caselor de pământ, „oraşe-satelit“ precum Bercenii, Militarii, Drumul Taberei şi Pantelimon sau Colentina, în a căror denumire oricine cunoaşte măcar sumar istoria locului distinge nume de sate şi de moşii anterioare şi cu vechime şi, deci, o tradiţie de locuire peste care vine „formula urbană de necesitate“. Acest mecanism modifică însă „sistemul orăşenesc“ sau, mai bine zis, principiul lui stratificat. În locul „cen­tro-genezei“ tradiţionale – cu cercuri concentrice unde aşa-zisul „inel urban“ (o ficţiune „creolă“, care îşi închipuie că Bucureştii sunt Viena) defineşte „spaţiul de concentrare“ – apare „poligeneza“ obli­gatorie, determinată însă strict prin economic şi trebuinţă de mână de lucru. Rezultă că ori de câte ori „părţi mărginaşe din oraş“ capătă valoare prin conţinut şi potenţial tradus în concret (şi nu prin invenţie propagandistică ori „de ima­gine“) dezvoltarea prin extensiune este inerentă şi se justifică. Acestea s-au făcut atunci când au răspuns unei necesităţi şi nu decurge de nicăieri că astfel de procese nu ar putea să devină posibile şi astăzi, ca şi mâine, dacă aceleaşi „scheme economice“ (cu orice alt conţinut) s-ar repeta ori apar ca inevitabile.

În această materie, câteva disociaţii se impun. Ideea că „Bucureştii cartierelor“ ar fi dăunat oraşului tradiţional este fără suport şi, de bună seamă, trebuie corectată căci extensiunea pare să fie aici, ca, de altfel, în toate oraşele „cu tradiţie“ şi „fond istoric“, soluţia cea mai la îndemână şi recomandabilă spre a conserva „ţinuta“ şi „specificul“. Astfel încât „lăţirea“ a slujit „vetrei“ şi nu a atins-o decât puţin şi nesemnificativ.

9 Ianuarie 2008 – SCANDALURI DUPA SCANDALURI – Pentru că e incapabilă să valorifice oraşul vechi „stăpânirea” preferă să-l facă una cu pământul

De câtăva vreme , apăruse mai an un zvon bizar care , însă , astăzi se confirmă şocant in ciuda ” des-informatsiei „sistematice , arătând că Halele Obor vor fi curând înlăturate spre a fi înlocuite cu un „mall“ de aspect modern, în felul arhitecturii fără identitate ce împânzeşte lumea de la New-York la Singapore . Ideea de a „înnoi“ cu brutalitate şi fără nici un rost confirmă „lichidatorismul“ ce s-a instalat, astăzi, la Bucureşti, unde, pentru că e incapabila să valorifice „oraşul vechi“, Stăpânirea preferă să-l facă una cu pământul. Dar, în acelaşi timp, uimitoare este stăruinţa într-o ideo­logie primitivă a „sincronizării“ şi într-un pseudo-evoluţionism ce nu se întâlneşte în alte părţi, unde deciziile se iau cu simţ al perspectivei şi într-o formă pragmatică şi de interes colectiv. La drept vorbind, prejudecata „modernizării“ (boală de imaturitate şi sindrom al risipei, ce se întâlneşte rar, astăzi, şi nici măcar în Africa) nu a cuprins aproape nicăieri societăţile aşezate, unde se valorifică tot ce se poate valorifica din „materialul tradiţional“. La Barcelona, piaţa veche, impresionantă ca arhitectură, aşezată în apropiere de Las Ramblas, se vizitează ca şi cum ar fi un muzeu deşi este inundată de fructe din toată Spania şi din toată lumea, de zarzavaturi şi legume şi de încă o mie de mărunţişuri culinare, de la sute de feluri de brânzeturi şi până la condimente şi coloniale. „Mercat de Boqueria“ atrage, deci, la fel ca şi catedralele din Barri Gotic şi dacă i s-ar fi năzărit cuiva să îl înlocuiască, peste noapte, cu o clădire din oţel şi sticlă fumurie ar fi fost o certitudine de „mie la sută“ că urma o retragere din funcţie nu doar accelerată ci şi dezonorantă. În Paris, „Les Halles“ sunt aproape un sanctuar urban chiar dacă astăzi se întrebuinţează cu mai multă lărgime decât odinioară căci nu doar destinaţia „practică“ intereseazş şi produce bani şi faimă ci şi „locul“, cu tradiţia lui, şi, deopotrivă, scenografia „marelui spectacol de teatru cotidian“ care este Parisul turistic. Dacă s-ar fi gândit cineva să „modernizeze“ sau să şteargă de pe faţa Pământului „Le Marche des Puces“ („târgul de purici“, adică talciocul) este sigur că nu ar fi avut prea multe zile în scaunul de unde dădea această poruncă. Dar „Bazarele“ de la Istanbul, ce se vizitează de zeci de mii de turişti din toată lumea ca şi cum ar fi un obiectiv de pelerinaj cu neputinţă de ocolit? Puteau ele să fie evaporate după atâtea sute de ani fiindcă i-a căşunat lui „nu ştiu care“ să „modernizeze“ prin destrămare de document de vechime? Bineînţeles că nu.

Aşadar, principiul contează, înainte de toate. Căci, de fapt, „pieţe“ clasice, „hale“ cu poveste şi „farmec“ – acestea sunt nu doar obiective de identitate culturală ci şi „marfă turistică“ foarte bine vândută, însoţind destinaţia utilitară ce se păstrează, şi aducând „specific“, element exotic şi un fel de simţământ al „timpului suspendat“ care impresionează şi se ţine minte dacă ansamblul este gândit şi tradus în „poveste“, piesa de teatru şi materie de Halima.
La noi, unde „Halele“ din Piaţa Unirii s-au pulverizat din eroare istorică şi, poate, şi dintr-o înţelegere cu limite a funcţiunii tradiţiei în sufletul colectiv, „Oborul“ reprezintă unul din prea puţinele „spaţii bucureştene“ ce s-au conservat ca prin miracol, căci în semnificaţia lui se includ Târgul Moşilor, „petrecerile populare“ şi calendarul orăşenesc de plăceri inocente, adică o parte însemnată din „blazonul“ ce desemnează identitatea şi felul heteroclit de a fi al „bucureştea­nului“ deopotrivă înfumurat, petrecăreţ şi pezevenghi. Lăsat ieri să fie o pradă uşoară şi dezarmată în faţa pegrei dezlănţuite, vechiul „Târg de dinafară“ va fi pulverizat mâine fără nici un fel de ezitare deşi acesta ar fi putut să devină însuşi principiul de regenerare a „Bucureştilor de vitrină turistică“ şi o excepţională fabrică de bani, dacă în maşinăria ce trebuia doar pusă în mişcare ar fi intrat pricepere, bunăvoinţă şi simţământ al necesităţii. Dar acestea sunt cu neputinţă de găsit acolo unde stăpâneşte ignoranţa fudulă iar strategiile elementare sunt absente.

8 Ianuarie 2008 – Frauda fondatoare sau „Legea faptului împlinit“

Cele mai multe din „cătunele de miliardari“ ce prelungesc Bucureştii în mod haotic cresc pe un strat incoerent de „atribuiri“, „împroprietăriri“, schimburi şi cumpărări succesive de terenuri care fac, până la urmă, impenetrabilă „frauda fondatoare“ şi ne obligă să recunoaştem „legea faptului împlinit“. Astăzi practic nu se mai poate îndrepta în nici un fel, şi nici măcar parţial, jungla barocă de „documente de proprietate“ care este fructul a optsprezece ani de legislaţie în derivă şi de combinaţii produse la adăpost de priviri indiscrete şi, în orice caz, inapte de a înţelege „sensul combinatoriu“.

Dar acestea sunt piedica principală şi factorul ireductibil de incoerenţă şi hazard? La drept vorbind, maladia mortală a Bucureştilor este absenţa ideilor grandioase ce ar trebui să privească dezvoltarea realistă a acestui oraş supra-aglomerat care, în loc să existe, sunt înlocuite de o ideologie a „mo­dernizării“ parţiale şi de mulţimea de documente birocratice ce satisfac doar interese de moment sau corecţii care strică fiind concentrate excesiv în prezentul ce devine repede caduc. În această materie, noi avem „crima rituală“ care este un aşa-numit „Plan Urba­nistic General“ a cărui întocmire confuză nu s-a cercetat niciodată cu luare-aminte şi de unde izvorăsc cele mai multe din temele ce irită astăzi pe cetăţean iar mâine îi va face viaţa aproape de netrăit în „oraşul asediat“. Nimeni nu a desluşit până acum cine, cum şi prin ce mecanisme de administraţie orăşenească a croit „principiile de dezvoltare“ instituite la începutul acestui deceniu şi dacă modul însuşi „de atribuire de lucrare“ de către comanditar nu a însemnat şi un şir de deziderate oculte despre al căror cuprins nu ştiau decât iniţia­ţii. Rezultatul şocant îngăduie aceste presupuneri prin ingeniosul „mecanism de joc de biliard“ ce îl conţine.

Astăzi, noi avem un „PUG“ făcut în cabinete şi în chip evident nerealist faţă de ceea ce îi trebuie oraşului cu necesitate spre a supravieţui dar, în acelaşi timp, şi un nesfârşit mecanism de „corecţii“, derogări şi „alinieri la derogări“ care, invocând precedentul, fac să crească interminabile străzi – coridor şi blocuri cu bowindouri răsfrânte deasupra trotuarelor şi ne mai mirăm că nu înţelegem unde se îndreaptă oraşul răscolit de interminabile şantiere. Istoriceşte vorbind, Bucureştii au cunoscut patru „corecţii urbane“ anterioare, în peste o sută cincizeci de ani dar efectele s-au limitat de la sine, prin evoluţia ulterioară. Astăzi, când oraşul suferă de maladia supra-aglomerării şi de o accelerare de „ciclu istoric“ fără precedent, orice fel de corecţie parţială nu mai este de imaginat căci va aduce alte „concentrări“ acolo unde, dimpotrivă, sunt obligatorii descongestionarea şi extinderea. „Evoluţia pe orizontală“ (care a început tacit dar nesistematic) este singura soluţie într-un oraş despre care, încă de acum optzeci de ani, se vorbea ca despre un viitor „megapolis valah“, întins de la Ploieşti până către Dunăre.

7 Ianuarie 2008 – ROMANIA IMOBILIARA : Neo-babelism , lux de Dambovita , ” des-proprietarire”

An Nou , o carte noua : la sfarsitul acestei luni va aparea in ” Biblioteca Imobiliara” o noua carte de analize si prognoze .Prefata ei se publica aici .  

Pedagogie şi feerie

Cele câteva zeci de mici dizertaţii ce şi-au găsit locul în această carte neîntâmplătoare sunt, de fapt, o selecţie din sute de scurte ori mai lungi „declaraţii” ori interviuri sumare rostite de-a lungul anilor către „întrebători” dintre cei mai diferiţi de la ziarele din România. Ele descriu neo-babelismul virulent, iluzionismul de „oameni noi” în forma luxului de Dâmboviţa şi sinistra „des-proprietărire” (după admirabila formulă a lui Alexandru Nemoianu) care dă mai mult celui care are şi îi ia totul celui ce are puţin lăsându-l sărac lipit. Multe dintre acestea s-au risipit şi din ele nu s-au mai păstrat decât vagi urme, înregistrate adeseori indistinct şi parţial prin articole grăbite, scrise pe un colţ de masă de către un recent mânuitor de condei care îşi face slujba cum îl taie capul şi îşi alcătuieşte „opera” din compilaţii ce trăiesc de azi pe mâine sau câteodată nici măcar atât. Ele sunt definitiv pierdute căci, la drept vorbind, „presa noastră” este azi la fel cum este şi România, adică o realitate vizibilă necontinutistică, reţetistică şi uluitor de formală unde frivolitatea atitudinii se alătură într-o manieră criantă cu lipsa de responsabilitate elementară în materie de efect social şi de putere a cuvântului scris sau rostit. Când mă gândesc câte idei şi formule am desfăşurat cu cea mai mare bunăvoinţă şi cu o credinţă ininteligibilă în tăria argumentelor ne-tranzacţioniste, mă cuprinde un sentiment de zădărnicie universală care, deşi nu durează mult, îmi face viaţa amară pe moment şi mă supăra uneori. Astăzi, când mulţimi de „semnatari de articole” nu-s decât nişte simpli toboşari ori agenţi mărunţi de influenţă în teme unde alţii câştigă imens plătind propaganda cu fărămituri de la mesele îmbelşugate, imaginea de feerie ce ni se propune pare a fi deopotrivă o utopie de viaţă proprie buna şi, la unii, o adeziune creolă de „neisprăvit” şi neinstruit a cărui veşnică dorinţă pare să fie imitarea stăpânului şi satisfacerea lui. Răspândirea acestei atitudini cunoaşte proporţii de epidemie şi citim zilnic sute de pagini triumfaliste cuprinzând păreri prosteşti, procente „scoase din burtă” ori „noutăţi” ale căror urmări se ascund în negura unei dezinformări sistematice, ca de moară stricată ce macină în gol. Bineînţeles că n-am inclus aici nimic din ceea ce exemplifică şirul fără sfârşit de „teme false”, dezbateri de invenţie şi campanii la poruncă fiindcă pe acestea le intuiesc de obicei încă din primele semne şi le pensez, cu mişcare scurtă, pentru arhiva episoadelor nocive; apoi trec mai departe. Şi în materie de „interviewer”, deşi răspund politicos şi mereu cu nădejde în posibile îmbunătăţiri, nu prefer între interlocutori pe nu puţinii „jurnalişti făcuţi pe puncte” ce împânzesc redacţiile contemporane şi nu odată dau tonul prin selecţie de context, învârteli şi o ancilaritate de gornist al vremurilor noi. Rezultă că am păstrat ceea ce socotesc a fi valoare şi, deci, interlocutor de seama mea. Căci, deşi astăzi „imobiliarul” este, ca temă gazetarească, un fel de agent perfect al ideologiilor consumiste şi al imaginarului de vitrină de unde analiza făcută cu cap şi examinările fără prejudecăţi sunt eliminate aprioric, vocile constituite apar şi se vor menţine atâta vreme cât timbrul lor nu se va denatura prin cedări diverse ori prea evidenta elasticitate a coloanei vertebrale.

Privite mai îndeaproape, acestea sunt „prezenţe atipice” (şi nu doar „tinere”, fiindcă, aici, cam toate vârstele sunt reprezentate) şi interesul ce le-am arătat denotă năzuinţa de a contribui atât cât îmi stă în putinţă la crearea unui mediu moral şi sănătos. Acesta este, în ultimă analiză, esenţial şi în absenţa lui cam tot ceea ce dorim să obţinem, din idealism, voire de bine şi poate naivitate de „oameni vechi”, se va înlătura sub asaltul haitelor de războinici cu creierul spălat. Tot ceea ce am făcut, deci, am făcut din raţiuni de bine colectiv şi ceea ce mi-am propus fără să declar – dar urmărind atent şi ştiind cât e de atrăgător cântecul de sirenă – a fost o pedagogie practică. Tânărului atras de împrejurări şi adeseori strivit între datorie şi iluzia stării de fericire, am încercat să-i spun că mai degrabă decât filosofia combinaţiei mărunte stă greutatea competenţei care te face liber şi care, dacă vremurile nu se vor strica de tot, va găsi preţuire oricând şi oriunde.

Însă pentru aceasta este nevoie de instrucţie (şi, deci, ştiinţă de carte), lipsă de prejudecăţi şi, în fond, tărie de caracter. Radicalismul, înţeles ca un examen condus până la rădăcina materiei examinate unde nu mai sunt determinare de moment şi nici versiune contrafacută, se impune astfel ca soluţie cu precădere. Aceasta nu-i nici lesnicioasă şi nici atrăgătoare. Dar pentru cine ştie orânduirea adevărată a Lumii, este de preferat o zi ca leii decât o viaţă în lanţuri.

30 decembrie 2007

ARTUR SILVESTRI