25 Ianuarie 2008 – PIETE EXPUSE : “Locuinte supraetajate pentru inchiriere”(3) Epoci si societati

Anvergura acestui gen de afacere depinde- indiferent de impresiile jurnalistice de moment – de epoca, mediu social si , bineinteles , de traditiile locale , ca sa nu spun chiar de filosofia Statului , fara sa exagerez defel. Unii cred ca numai la noi cererea de chirie (cum se spune in langajul prescurtat ” de agent imobiliar ” ) fiind ridicata azi , ar face sa apara „investitorii in apartamente ” (alta expresie din jargonul meseriilor invatate ” pe puncte ” ) si astfel si preturile dar si foamea de constructii noi s-ar intensifica , producand ingrijorare si uneori chiar panica  . Situatia aceasta nu-i insa propriu-zis”romaneasca” , avand un grad ridicat de universalitate ce caracterizeaza mai cu seama ” orasul mare”, expus completarilor intense de populatie de viitura care , avand nevoie de locuinte , plateste uneori exagerat de scump pentru oferta modesta . Acest dezechilibru apare totusi acolo unde strategiile sociale in materie de locuinta sunt lipsite de eficacitate, slabe ori lipsesc cu desavarsire, asa cum se observa la noi  unde , mai mult decat atat , doctrina pietii absolut libere ( o forma de pseudo-darwinism social introdus in mod iscusit in mentalitatea colectiva ) pare sa devina lege si model social  . Este , insa, un mecanism de sub-istorie ce nu are nimic de-a face cu asa-numitul ” europenism ” ce se tot invoca de parca ar fi deschizatorul universal de lacate sociale iar lacomia uluitoare ce lucreaza la ” romanul recent  ” mai mult decat oriunde in lumea moderna complica situatia pana la cote incredibile .   In Germania, unde numai 48 % din fondul imobiliar e locuit de proprietari , fiind incredibil de raspandita ” viata cu chirie ” ( si , bineinteles, chiriile sunt modeste in raport cu castigurile ) nimeni nu isi imagineaza ca va face avere din aceasta afacere care, desi frecventa, este tratata ” occidental” (adica fara lacomie) .

Reclame

24 Ianuarie 2008 – PIETE EXPUSE : “Locuinte supraetajate pentru inchiriere”(2) Avem ” tendinte” sau ” exploatatie „universala ?

Lipsind perspectiva istorica ( totusi fundamentala caci aduce explicatii si intelegerea proceselor repetabile cu lectia lor subiacenta ) , apare adeseori la noi ipoteza unui fel de noutate absoluta si sentimentul ca abia de ieri afacerea cu locuinte de inchiriat s-ar fi nascut , raspandindu-se rapid si recent. Ideea insasi ca aceasta ar fi o ” tendinta” -si , inca, una de ultima ora – este gresita fiindca a construi ” case de raport ” este o indeletnicire cu aspect universal ca , de altminteri , si cumpararea in regim de mica investitie sau chiar de plasamente de angrosist de case ce viseaza la a deveni rentier . Pretutindeni, si in orice epoca, un detinator de bani ( particular , institutie ori Stat ) va lua in calcul acest gen de plasament caci „locuinta” , ca si apa si hrana, intra in categoria nevoilor fundamentale si cererea trebuie satisfacuta. Diferentele istorice sunt date numai de anvergura banilor cheltuiti si o simpla comparatie intre ” investitorul etatic” (precum era Statul roman in anii 70-80 din secolul trecut ) si ” investitorul contemporan”(care cladeste sporadic si cu calcul de „parjol”) clarifica aceasta proportie .

Asadar, cei ce invoca „tendinta ” uitand ca , si alaltaieri ca si ieri , ” a sta in gazda ” ori ” a plati chirie ” erau fapte de viata cotidiana si nu efect al planurilor de afacere ( cum sew crede azi ) ignora nu doar realitatile documentare (unde mai ales jurnalistul recent se rataceste ca in jungla Amazoniei din ignoranta si rele deprinderi intelectuale ) ci si texte de literatura ce se studiaza in cursul gimnazial. Caci , de fapt, ce insemna declaratia lui Titirca Inima Rea , mandru ca este ” apropitar ” (deci ” rentier „) , daca nu meseria de ” exploatator de locuinte ” care , astazi, la Paris (ca sa exemplific ) se cheama sec ” professionnel de l’immobilier ” ?

23 Ianuarie 2008 – PIETE EXPUSE : „Locuinte supraetajate pentru inchiriere”(1) O traditie prea putin evocata

Afacerea constand in constructia de ” locuinte supraetajate pentru inchiriere” nu este recenta la noi desi astazi cunoaste o anumita raspandire explicabila istoriceste. Insa si aici „modelul interbelic” este prezent si actioneaza in felul lui. Caci , de fapt, varsta de aur a acestui gen de afacere o aflam in anii 30 din secolul trecut cand, in ceea ce acum se cheama ” zona Marilor Bulevarde” s-au inaltat in doar cativa ani numeroase ” block-haus”-uri denumite la vremea aceea ” case de raport”. Rostul lor era acela de a adaposti mai cu seama ” burghezia tanara” si pe unii, nu multi, dintre salariatii straini care, fiind capabili sa plateasca sume nu modeste ( ca si azi ) asigurau o relativa stabilitate acestui gen de investitie; unele din acestea s-au contractat prin credit ipotecar pe interval lung ( uneori chiar si pe 30 de ani si mai mult, urmand sa fie scoase de sub incidenta ipotecii catre anii 60, ceea ce acum, la ” retrocedare” , s-a ignorat ).
Dar , la drept vorbind, traditia este cu mult mai veche si este in afara indoielii ca in veacul al XIX-lea locul ” casei de raport” era tinut de ” hotelul ieftin” si , mai inainte, in epoca fanariota – de etajele multimii de hanuri bucurestene care impanzeau orasul.

Astazi ,procesul se reia in date nu de tot diferite fata de cele de acum 80 de ani; caci si acum, ca si atunci, cei ce au nevoie de o locuinta ca de aer nu vor putea plati cat se cere (adica mult)si se vor multumi cu „chiria in apartamente multidecenale”,unde adeseori tineri de ocupatii si atitudini foarte diferite traiesc ca intr-un fel de „camin muncitoresc privat”.Rezulta ca doar intamplator ” afacerea cu locuinte de inchiriat” intreprinsa pe scara larga (insa gandita cu precadere pentru ” strainul expat”)poate intalni uriasa massa de tineret in cautare de un acoperis deasupra capului care nu va fi capabil sa plateasca enorma chirie stabilita de ” investitor” .
In schimb, multi dintre cei ce cumpara” apartamente noi” viseaza o viata de rentier asigurata din chirii care, insa, nu se va desfasura decat pe termene relativ scurte in genul imaginat fiindca aici clientela compatibila este numeric limitata si platitori noi nu apar cu aceeasi ritmicitate cu care se construieste intr-un fel destul de nesabuit.

22 Ianuarie 2008 – Declaratie de presa:” Piata imobiliara din Romania poate suferi pierderi incalculabile „

Mai devreme decat orice previziuni de viitor apropiat, care s-au facut si aiurea dar si la noi , valurile uriase ale unei recesiuni anuntate ajung si la ” marginea Imperiului”, unde de obicei astfel de ecouri se simteau vag si tarziu. Insa maladia ” marelui bolnav global ” care, in loc sa-si caute leacuri , umbla in chip iresponsabil peste suprafetele Pamantului racnind ca diavolul fara sa poata articula o propozitie inteligibila , este mai mult ca sigur mult mai adanca decat a lasat sa se intrevada iar consecintele nu vor fi minore si nici nu vor putea fi ” indiguite” cu usurinta . In aceste conditii , cand nu se confirma ideea ca insanatosirea va veni nu din ” centru” ci de la periferie ( caci asa cum se credea , se vor putea castiga banii de compensatie din ” economiile emergente” -calcul elementar ) , ” imobiliarul” incepe sa-si arate fragilitatea in toata lumea si mai ales acolo unde aproape intreaga piata nu-i decat un derivat al negustoriei cu „vanzarea banilor ” si , deci, un simplu exercitiu financiar din categoria ” actiunii marilor lacuste” care lasa terenul pustiu dupa ce au trecut.
La noi , epoca „imobiliarului clasic „fiind amintire , cam totul a fost lasat in voia unei piete fara strategie sociala si perspectiva de model istoric unde ” stapanii banilor ” au putut scoate alti bani prin simpla actiune cu cheltuiala scazuta iar fenomenele cu aparenta de „hazard” s-au dovedit a fi dirijate . Cand aproape totul a devenit un grandios joc de Caritas imobiliar unde sustinerea agentilor iresponsabili ai ” fericirii prin viata pe datorie” s-a dovedit decisiva , efectele nu pot fi nici controlabile in imediat si nici neinsemnate.
Rezulta ca scadenta se apropie : dar cat va fi ea de costisitoare? Dupa toate datele , nu va costa putin . O vor plati speculatorii de aici dar si cei veniti din cele patru vanturi , o vor achita ” manipulatorii de bani ” si cei care , in loc sa se multumeasca intotdeauna cu un castig rezonabil , au crezut ca robinetul este un izvor nesecat desi era evident ca fluctuatiile debitului de bani nu contineau semne bune. Oriunde ” imobiliarul” depinde de ” sursele de bani ” , de bursa si de „statele financiare ” ce se raspandesc ” global” , vom avea urmari neprevazute in amploare dar sigure.
In aceasta materie , ” massele” vor fi , paradoxal, cel mai putin afectate fiindca enorma categorie de tineret fara casa , ” incalificabil” la indatorarea pe viata , nu va putea nici de azi inainte sa se „califice” (statu quo) iar „taranul prost ” – indemnat fara rezultate simtitoare sa-si vanda bucata de pamant – nu si-a vandut-o si bine a facut. O piata eminamente saraca , asa cum in proportii incalculabile , era si ramane piata imobiliara de la noi , sta la adapost de crahuri , recesiuni si prabusiri caci supravietuirea nu are decat un singur strat inferior ce nu depinde de puternicii acestei lumi .

Insa indiferent de aceasta realitate „mioritica”, in sine pozitiva oricat ar fi fost de rau privita si de detestata de facatorii de imagini ale descurajarii , reactia se va produce. Rostul nostru nu este sa privim paralizati de groaza cum se duc valorile facute ieri , munca de azi si vanzarea muncii nationale de maine si nici sa stam cu mainile in san cand in aer incepe sa miroasa a ruina . Acum , luciditatea si calmul sunt esentiale si re-descoperirea adagiului ce ne spune ca intotdeauna cine seamana vant culege furtuna sa ne indemne la o privire mai larga si mai treaza. Ce ar fi de facut ? Intai , incetarea sinistrelor rumori de presa fabricate de jurnalisti de moda noua , facuti prin cursul scurt ; acestia , ca si ” consultantii ” tocmiti si invatati dupa ureche , sa taca o vreme ori sa puna mana pe carte. Este vremea analizei calme si a cautarii de solutii caci istoria nu se incheie aici.
In ce ma priveste , voi incerca in zilele ce urmeaza sa examinez starea de fapt a „imobiliarului captiv” din Romania si sa propun, atat cat pot insa cu buna-credinta deplina, cai si ipoteze realiste. Caci avem nevoie de realism , nu de vise si nici de scandalagii brutali.

ARTUR SILVESTRI  

21 Ianuarie 2008 – In imobiliar , Investiţiile mari sunt aduse de proiectele mari. Noi lucrăm însă manufacturier!

Între „concluziile însuşite mecanic“ ce se vehiculează fără a se verifica nici măcar elementar, una dintre cele stăruitoare, ce priveşte „retragerea Statului din istorie“, pare să fi făcut la noi nu doar prozeliţi fanatici ci şi o vogă stranie şi, până la urmă, absurdă. Căci, de fapt, numai atunci când este sinucigaş ori iresponsabil Statul adoptă această ideologie şi o întrebuinţează în felul unei concluzii nediscutabile care, dacă ar fi pusă sub semnul întrebării, ar aduce celui ce o contestă acuzaţia de erezie şi, deci, ocazia de represiune suferită cam în felul celor din vremea Inchiziţiei.

Atitudinea „românească“ este, deci, neobişnuită şi capătă astăzi chiar şi un aspect de unicat. Alţii nu au aceste opţiuni şi ştiu prea bine că strategiile de amploare, proiectele ce privesc dezvoltarea colectivă pentru zeci de ani şi, până la urmă, protecţionismul în folos cetăţenesc nu pot să împovăreze particularul ce îşi vede orice iniţiative de mai mare însemnătate culcate la pământ ori restrânse de spaţiul definit prin limite unde îi este cu neputinţă a se exprima fructuos. La drept vorbind, pretutindeni în societăţile aşezate, Statul supraveghează mecanismele vitale precum sunt „bursa“ şi „piaţa imobiliară“ şi ori de câte ori înregistrează aci o tendinţă de febră anormală şi procese cu posibile dezvoltări incontrolabile nu ezită să practice un intervenţionism inerent căci obligaţia lui este aceea de a feri pe cetăţean de nelinişti sociale inutile iar pe „producător“ să îl ţină la depărtare de îngrijorări capabile să aducă pierderi şi chiar faliment. Dar la noi acestea sunt considerate „atitudini înapoiate“ şi se dispreţuiesc cu o petulanţă proprie unei mentalităţi de perso­naj neisprăvit care, pe lângă inaptitudinea de a înţelege fenomenele capitale, aşează şi deficitele în seama unor mici erori mărunte, cu va­loare de „incident“ când, de fapt, acestea izvorăsc din maladia sistemului croit greşit.

Iată, între altele, ideea că noi am avea un „deficit de vizibilitate“ ce păgubeşte numai piaţa imobiliară este atât de suprarea­listă încât nici măcar nu merită un examen dezvoltat spre a se obţine o corecţie elementară. Căci, la drept vorbind, noi nu avem „vizibilitate“ în aproape nimic, iar când aceasta există „imaginea negativă“ apare matematic şi cu o precizie de ceasornic elveţian. În ziarele din Occident, despre România se scrie „din an în paşte“ şi, de obicei, în condiţii de „ştire de citit“ ocazionată de vreun dezastru natural sau indiferent ce curiozitate cu caracter exotic. Mai adeseori se scrie, însă, despre românii care, în tradiţia negaţionistă devenită astăzi aproape o regulă prin stăruinţă în satanizare, ar fi prin definiţie „hoţi“, bandiţi şi stimulatori ai mediilor interlope locale.

În bine nu apare nimic, decât prin nu se ştie ce intervenţie a hazardului, iar noi nu suntem capabili să alimentăm, cu informaţie ele­mentară sau propagandistică, pe nimeni şi de nicăieri. Dar, ori­şicum am lua-o, astfel de iniţiative mai mari ori mai mărunte, nu sunt posibile prin efort privat ori cu adunat banul „mână de la mână“ ca să se mai dreagă busuiocul pe unde, însă, practic nu există absolut nimic de dres. În vara trecuta , ca să exemplific, nu am întâlnit în nici o librărie din Paris, Milano, Barcelona sau Viena vreo broşură despre România, vreo hartă geografică de vânzare, un pliant oarecare, un semn măcar că existăm pe Pământ şi că am putea interesa măcar în vreo proporţie măruntă, arătând că avem legitimitate în a ne păstra „în fiinţă“; aceasta în vreme ce, în Catalonia, oricine putea să cumpere până şi un dicţionar de conversaţie pentru uzul călătorilor în Bulgaria iar la posturile de televiziune „globalizate“ secvenţele publicitare despre Croaţia erau enervant de frecvente. Mi-a crăpat obrazul de ruşine într-o librărie mare din Paris, când am văzut că, într-o colecţie, şi căutată şi inteligent concepută, despre „oraşele lumii“ existau mici volume de buzunar despre Beirut, Bratislava, Budapesta şi Sofia (aceasta ca să nu mai citez „marile metropole“) şi nici unul despre Bucureşti care, deci, ar fi situat mai degrabă pe o altă planetă ori în regiunile definite pe hărţile medievale prin „pata albă“ şi vacuitate. Dar corecţia acestui „deficit“ n-ar costa o avere. Mă şi gândeam că, pentru a-l face în tiraj mediocru de cam 2000 de exemplare, nu ar fi nevoie decât de vreo treizeci de milioane de lei vechi (unde s-ar fi inclus şi redactare şi tipar, adică totul), deci un mizilic faţă de cheltuielile deşanţate ce se fac din buzunarul ano­nimilor români pentru tot felul de prostii extravagante. Bineînţeles că m-am hotărât să-l fac eu, cu cheltuiala mea şi prin asociere cu editorul francez, însă străduinţa particularilor, cât de pricepuţi sau idealişti, nu-i până la urmă decât o picătură într-un ocean fiindcă sunt deziderate ce nu se pot susţine numai „cu mână privată“.

De fapt, noi vorbim despre „semnale către Univers“ şi, deci, „atragere de bani“ prin vânzarea de ocazii cu înfăţişare tentantă dar continuăm să tacem şi să aplicăm tradiţionala ideologie a „accesului prin strungă“, chemând „pe alese“ şi, mai apoi, lăsând să treacă selectiv numai pe cei care plătesc taxă trebuitoare pentru a putea ajunge la „peştera cu comori “ ascunse cu grijă şi ferite atent de ochii nedoriţi. Nu o dată impresia că avem o pasivitate ne-întâmplătoare în materie de „imagine externă“ – şi că aceasta este doar o parte dintr-un proiect de o întindere şi organizare cu anvergură greu de întrevăzut – apare şi stăruieşte deşi mai la îndemână ar fi de obicei explicaţia simplistă, prin ignoranţă şi belferism, care, însă, va trebui corectată şi pusă întotdeauna sub semnul bănuielii.

Astfel, ieremiadele ce nu încetează de mai bine de un deceniu şi jumătate în tematica „prudenţei investitorilor străini“ (de parcă „strainul“ ar apărea aici din filantropie şi nu pentru un câştig mai bun decât obţine acasă) ar fi mai indicat să se proiecteze pe pânzele prea subţiri şi restrânse în dimensiune ce desfăşurăm noi, ca să atragem, ignorând cantitatea obiectivă de resurse ori învăţându-ne cu atitudinea „minimalizării proprii“ ce se confundă cu un obiectivism de capacitate intelectuală prea de tot redusă.

Investiţiile mari sunt aduse de proiectele mari. Noi lucrăm însă manufacturier. Când auzim despre „dezvoltări“ de 30, 80 sau 100 de milioane de dolari americani, emoţia ce ne cuprinde este de nedescris de parcă acestea ar fi echivalente cu ridicarea Piramidelor egiptene şi cu Marele Zid chinezesc. Dar, la drept vorbind, ceea ce se cheltuieşte pe Dâmboviţa nu sunt decât nişte mărunţişuri de periferie de Imperiu şi cine le va compara cu „piaţa imobiliară glo­bală“ unde ceea ce abia începe să intereseze, vag, pe baronii acestei afaceri se învârte pe la un miliard de dolari americani, va înţelege proporţia şi locul unde ne situăm în mod voit. La noi, nu există nici măreţia obiectivelor ce depăşesc întinderea unei vieţi şi nici „strategia colectivă“ care ar defini „tipul de Românie“ ce se preconizează. Jucând cum ne cântă unul şi altul, aici se fac planuri numai din „mandat în mandat“.

„Răspunsul privat“ la indiferenţa Statului este, deci, soluţia realistă ce substituie deficitul de promoţie şi „imaginea“ noastră ştearsă sau rea. Aceasta poate include orice fel de reacţie şi, pornind de la greva colectivă în materie de proiecte şi „livrări“ (absurdă şi invero­si­milă căci întotdeauna se găsesc firi hrăpăreţe şi egoiste ca şi personagii cu o conduită slugarnică faţă de Stăpânire), poate ajunge până la „sindicalizarea cu scop de promoţie“, deşi deopotrivă de impro­babilă într-o ţară unde individualismul înţeles greşit domneşte şi tra­diţia acţiunilor asociative lipseşte aproape cu desăvârşire.

Rămân, astfel, de adoptat iniţiativa eroică personală şi cheltuiala ridicată pentru a se stabili contacte şi schiţe de programe cu un risc incalculabil sau, până la urmă, adeziunea la formulele de „învoială“, combinaţie şi aranjament ce ne definesc parcă în mod constitutiv. Dar, de fapt, ce Stat mai este şi acesta care cheltuieşte în scop de a jefui fără să dea nimic cotizantului şi sustrăgându-se prin trucuri sistematice în a da măcar socoteală? Formula lui ireductibilă este „statul tributal“, cel care te obligă să plăteşti pentru dreptul de a exista; atât şi nimic mai mult.

18 Ianuarie 2008 – Principiul dominoului: este Bulgaria şi un „tigru imobiliar“?

Rumorile produse în anii trecuti de turismul bulgăresc şi de aşa-numita „migraţie a românilor“ către staţiunile de la Marea Neagră aflate în vecini, a creat şi un sentiment de îngrijorare privind o posibilă „explozie a pieţii imobiliare“ de la sud de Dunăre, care ar putea să pericliteze aportul de „bani străini“ de la noi prin alternativa mai ieftină şi mai uşor producătoare de câştig. În această materie, Bulgaria însăşi se consideră „tigrul imobiliar al Estului european“ iar promovarea investiţiilor în acest domeniu se produce după sloganuri ce o asea­mănă cu Spania anilor ’80 şi ’90, făcând aluzie la „explozia de in­vestiţii de după integrarea europeană“ ce s-au produs în Spania şi Portugalia şi, deopotrivă, într-o specie de „imobiliar plezirist“, întărit mai ales de ideea de Litoral insa , mai recent, si de Munti Balkani . Şi totuşi, oricâtă atracţiozitate ar exista (şi există!), efectele sunt mai puţin spectaculoase decât se închipuie . În anii trecuti , ca să exemplific, creşterea interesului pentru „imobiliarul bulgar“ a fost simţitor mai scăzută în raport de previziunile optimiste iar anumite inflamări recente nu sunt nici pe departe atât de spectaculoase (dar si , evident, periculoase ) cum sunt la noi.

Esenţial rămâne însă potenţialul de dezvoltare, care este pur şi simplu uriaş. Acesta decurge întâi de toate din preţurile uimitor de scăzute (ce se aşează cam la nivelul, proporţional, al celor din România de la sfârşitul anilor ’90) şi din geografia relativ virgină a „regiunilor pentru plasat bani“, unde creşterile se anunţă şocante în viitorii 5-10 ani fiindcă, de fapt, preţul porneşte „de jos“ şi are unde să se majoreze fără a crea disconfortul inevitabil la vederea sumelor absolute.

Bineînţeles, miza principală va fi în „imobiliarul turistic“ (specialitate bulgară indiscutabilă), cu tot ceea ce derivă din aceasta, dar, în acelaşi timp, şi în „arhipelagul tematic“ ce arată pătrunderea marilor forţe economice (centre de afaceri, supermarketuri etc.). Într-un anumit fel, pare în afară de orice îndoială că Bulgaria va reproduce fenomenele „româneşti“ din anii recenţi, cu un procent de multiplicare ce nu va fi, totuşi, acela de la noi. Privită „din avion“, piaţa imobiliară bulgară ni se înfăţişează ca „o Românie la sfârşitul anilor ’90“: preţuri rezonabile, uneori chiar scăzute, „bani puţini“, investiţii străine definite şi reţinute, amortizare posibil rapidă atunci când plasamentul se va face în „segmentele fierbinţi“ (totuşi încă puţine). În aceste condiţii, este evident că orice investiţie ne-aventuroasă va aduce în câţiva ani o creştere satisfăcătoare fiind, însă, cu neputinţă de a o traduce în procente căci „rata de creştere“ viitoare nu se poate anticipa acum. Există, ca pretutindeni, dezavantajul investiţiei în străinătate: piaţă străină, cutume puţin cunoscute, administrare şi supraveghere dificilă a proprietăţii dobândite prin cumpărare. Aceas­tă realitate este agravată şi de caracterul incipient, chiar primitiv, al administrării proprietăţilor imobiliare (de altfel, ca şi în România) ceea ce complică controlul oricărui plasament mai consistent şi măreşte coeficientul de risc. Dar, până la urmă, acesta este un inconvenient aproape universal, ce trebuie înţeles şi însuşit ca un factor de „variabilă“ inevitabil căci în Provenţa, din octombrie şi până la Crăciun incursiunile hoţilor prin casele de vacanţă pustii sunt o reali­tate ajunsă şi în ghidul turistic.

17 Ianuarie 2008 – RAZBOIUL TACUT – De ce „am pierdut partida“ cu Bulgaria în turism?

Aspectul aproximativ al Litoralului românesc de azi, ce se des­crie şi se deplânge periodic, are origini, ca să zic aşa, „istorice“ şi exprimă, în ultimă analiză, ceea ce trebuia să facem şi nu am făcut. Întâi, de bună seamă, ar fi trebuit să avem ce nu avem, însă, în ni­mic, adică o strategie definită, cu proiect generic de extinderi ramificate şi cu un principiu economic clar şi pozitiv. Litoralul era prin definiţie o „zonă de dezvoltare“ naţională unde terenul, de întindere stabilită prin normativ, nu se „atribuia“ şi nu se „împărţea“, devenind, deci, argument pentru orice fel de „joint-venture“ posibil în viitor cu investitorii capabili cu adevărat să îl susţină. Noi, însă, am preferat „atomi­zarea“ proprietăţilor private şi „învoielile“ care împiedică astăzi investiţiile pe picior mai mare, înaintând în continuarea unui neo-feudalism păgubitor ce absolutizează noţiunea de „proprietate“ şi reclamă eforturi uriaşe pentru a unifica loturi mărunte spre a se obţine un teren construibil de aspect convenabil.

Este în afară de orice discuţie, astfel, că niciodată nu vom avea completări de „şirag de staţiuni pe litoral“ care ar fi fost necesare oriunde se întrunesc condiţii favorabile şi se află faleza în stare sălbatică dar unde, mâine, nu vom obţine decât clădiri solitare, „gos­po­dării de vacanţă“ şi, în general, structuri izolate lipsite de mecanis­mul unitar capabil să le facă să funcţioneze cu efect. Abia acum înţelegem că „triumful principiului turistic Albena“ se datorează acestui fel de „structură comunală“ şi nu va aparţine în vecii vecilor, aşa cum este la noi, alăturării de feude mici şi fără includere în reţea activă ţinută într-o singură mână, aşa cum se întâlneşte la vecin. Dar aceasta este numai o eroare cu caracter secundar.

Înainte de toate, ar fi trebuit inventat conceptul general sau, mai bine spus, „filo­sofia“ exploatării Litoralului. Acestea, însă, nu există fiindcă nu suntem în stare să le înţelegem însemnătatea. Noi lăsăm totul la mâna particularilor, creând o aşa-zisă „piaţă liberă“ de servicii care se bat cap în cap când, de fapt, acomodarea generală la un principiu pragmatic ar fi fost soluţia dezirabilă.

Rezultă pretutindeni un mediu baroc şi nesuportabil unde crâş­ma plină de petrecăreţi şi iubitori de manele duduie de muzici si­nistre şi răcnete ce trezesc frica pentru cei găzduiţi alături, în hoteluri „de familie“ şi aşezăminte cu activităţi balneare pentru clienţi de o anumită vârstă ce solicită îngrijire de sănătate. De fapt, noi nu ştim ce vrem. Facem „turism popular“? De lux? Balnear? „Rezervaţie pentru Omul Alb“ de felul lui „all inclusive“ ce proliferează în ţările exotice dar şi în Anatolia şi Bulgaria? Şi, apoi, ce anume valorificăm din materia locală şi propunem celor ce ne vizitează având curiozitatea tipică pentru cel ce năzuieşte să descopere insolitul oriunde calcă, pe glob, cu piciorul? În această materie, nu avem aproape nici o reprezentare de parcă România ar fi o ţară pustie, fără element ce dife­renţiază şi fără unicate deşi peste tot „specificul“ este o marfă ce se cultivă şi se consumă cu plăcere şi curiozitate nedisimulată. Bulgarii – care ne închipuim că ar deţine reţete miraculoase, când, de fapt, adoptă numai o viziune inteligibilă pretutindeni unde nu există, cultivat oficial, dispreţul pentru organismul naţional propriu – nu au nici un dezgust în a se recomanda drept „traci“ şi a crea itinerarii de lungime şi consistenţă fabuloase care valorifică acest strat antropologic ignorat cu desăvârşire la noi. La noi, „dacismul“ este aproape o infracţiune şi dacă te gândeşti să îl invoci apare de îndată aşa-zisul istoric şcolit la curtea unui rege african care te denunţă, ca un cenzor al Stăpânirii, şi te învinuieşte că eşti „reacţionar“, recomandând să fii stârpit definitiv.

Noi ne împiedicăm nu numai în concepţii, dăunătoare, de „mo­dernism“ şi „progres“ – unde credem că suntem „întârziaţi“ – ci şi în scandaloasa lipsă de cultură a celor ce diriguiesc „Cultura“ şi care, pe lângă ignoranţa lor sfidătoare dar caracteristică, lasă să se ruineze „locuri“ şi „urme“ care ar fi „sanctuare turistice“ la alţii, dacă aceştia le-ar avea. Turcii nu au nici o reţinere în a-şi apropria deopotrivă trecutul bizantin, „grecesc“ ori macedonean al locurilor unde sunt aşezaţi acum, dar noi construim restaurante în Cetatea Histria şi mâine poate şi „cartiere de vile“ peste locurile unde roiseră grecii expa­triaţi; lăsăm să se surpe zidurile subterane ale Mânăstirii de cretă de la Basarabi; ţinem acoperite cu coviltire de un provizorat veşnic Mormântul Martirilor de la Niculiţel unde, în gropile relativ pline cu apă, plutesc doze de bere, pungi de material plastic purtând inscripţii ale „consumismului“ contemporan şi rămăşiţele de la prânzuri istorice cu fripturi şi mititei. Un imens zăcământ de locuri de negăsit pe aiurea se strică zilnic în paralel cu munţii de hârtii produse de belferimea de ministere aptă numai de a face planuri formale, raportări stupide şi admi­nistrare rea, pentru care va plăti odată.

În aceste condiţii, a aştepta miracole de acolo de unde noi facem tot ce putem pentru a ne deposeda de darurile naturale lăsate de Dumnezeu este şi ridicul şi absurd. Cine să mai vină aici ca să vadă numai ceea ce există aiurea mai bine făcut şi atent îngrijit şi să ajungă să trăiască într-o atmosferă de Gulag stăpânită de manelişti, personaje oacheşe cu ghiuluri pe mână şi copii de bani-gata care te fac una cu pământul în fuga maşinilor luxoase pe care le conduc?