Între „concluziile însuşite mecanic“ ce se vehiculează fără a se verifica nici măcar elementar, una dintre cele stăruitoare, ce priveşte „retragerea Statului din istorie“, pare să fi făcut la noi nu doar prozeliţi fanatici ci şi o vogă stranie şi, până la urmă, absurdă. Căci, de fapt, numai atunci când este sinucigaş ori iresponsabil Statul adoptă această ideologie şi o întrebuinţează în felul unei concluzii nediscutabile care, dacă ar fi pusă sub semnul întrebării, ar aduce celui ce o contestă acuzaţia de erezie şi, deci, ocazia de represiune suferită cam în felul celor din vremea Inchiziţiei.
Atitudinea „românească“ este, deci, neobişnuită şi capătă astăzi chiar şi un aspect de unicat. Alţii nu au aceste opţiuni şi ştiu prea bine că strategiile de amploare, proiectele ce privesc dezvoltarea colectivă pentru zeci de ani şi, până la urmă, protecţionismul în folos cetăţenesc nu pot să împovăreze particularul ce îşi vede orice iniţiative de mai mare însemnătate culcate la pământ ori restrânse de spaţiul definit prin limite unde îi este cu neputinţă a se exprima fructuos. La drept vorbind, pretutindeni în societăţile aşezate, Statul supraveghează mecanismele vitale precum sunt „bursa“ şi „piaţa imobiliară“ şi ori de câte ori înregistrează aci o tendinţă de febră anormală şi procese cu posibile dezvoltări incontrolabile nu ezită să practice un intervenţionism inerent căci obligaţia lui este aceea de a feri pe cetăţean de nelinişti sociale inutile iar pe „producător“ să îl ţină la depărtare de îngrijorări capabile să aducă pierderi şi chiar faliment. Dar la noi acestea sunt considerate „atitudini înapoiate“ şi se dispreţuiesc cu o petulanţă proprie unei mentalităţi de personaj neisprăvit care, pe lângă inaptitudinea de a înţelege fenomenele capitale, aşează şi deficitele în seama unor mici erori mărunte, cu valoare de „incident“ când, de fapt, acestea izvorăsc din maladia sistemului croit greşit.
Iată, între altele, ideea că noi am avea un „deficit de vizibilitate“ ce păgubeşte numai piaţa imobiliară este atât de suprarealistă încât nici măcar nu merită un examen dezvoltat spre a se obţine o corecţie elementară. Căci, la drept vorbind, noi nu avem „vizibilitate“ în aproape nimic, iar când aceasta există „imaginea negativă“ apare matematic şi cu o precizie de ceasornic elveţian. În ziarele din Occident, despre România se scrie „din an în paşte“ şi, de obicei, în condiţii de „ştire de citit“ ocazionată de vreun dezastru natural sau indiferent ce curiozitate cu caracter exotic. Mai adeseori se scrie, însă, despre românii care, în tradiţia negaţionistă devenită astăzi aproape o regulă prin stăruinţă în satanizare, ar fi prin definiţie „hoţi“, bandiţi şi stimulatori ai mediilor interlope locale.
În bine nu apare nimic, decât prin nu se ştie ce intervenţie a hazardului, iar noi nu suntem capabili să alimentăm, cu informaţie elementară sau propagandistică, pe nimeni şi de nicăieri. Dar, orişicum am lua-o, astfel de iniţiative mai mari ori mai mărunte, nu sunt posibile prin efort privat ori cu adunat banul „mână de la mână“ ca să se mai dreagă busuiocul pe unde, însă, practic nu există absolut nimic de dres. În vara trecuta , ca să exemplific, nu am întâlnit în nici o librărie din Paris, Milano, Barcelona sau Viena vreo broşură despre România, vreo hartă geografică de vânzare, un pliant oarecare, un semn măcar că existăm pe Pământ şi că am putea interesa măcar în vreo proporţie măruntă, arătând că avem legitimitate în a ne păstra „în fiinţă“; aceasta în vreme ce, în Catalonia, oricine putea să cumpere până şi un dicţionar de conversaţie pentru uzul călătorilor în Bulgaria iar la posturile de televiziune „globalizate“ secvenţele publicitare despre Croaţia erau enervant de frecvente. Mi-a crăpat obrazul de ruşine într-o librărie mare din Paris, când am văzut că, într-o colecţie, şi căutată şi inteligent concepută, despre „oraşele lumii“ existau mici volume de buzunar despre Beirut, Bratislava, Budapesta şi Sofia (aceasta ca să nu mai citez „marile metropole“) şi nici unul despre Bucureşti care, deci, ar fi situat mai degrabă pe o altă planetă ori în regiunile definite pe hărţile medievale prin „pata albă“ şi vacuitate. Dar corecţia acestui „deficit“ n-ar costa o avere. Mă şi gândeam că, pentru a-l face în tiraj mediocru de cam 2000 de exemplare, nu ar fi nevoie decât de vreo treizeci de milioane de lei vechi (unde s-ar fi inclus şi redactare şi tipar, adică totul), deci un mizilic faţă de cheltuielile deşanţate ce se fac din buzunarul anonimilor români pentru tot felul de prostii extravagante. Bineînţeles că m-am hotărât să-l fac eu, cu cheltuiala mea şi prin asociere cu editorul francez, însă străduinţa particularilor, cât de pricepuţi sau idealişti, nu-i până la urmă decât o picătură într-un ocean fiindcă sunt deziderate ce nu se pot susţine numai „cu mână privată“.
De fapt, noi vorbim despre „semnale către Univers“ şi, deci, „atragere de bani“ prin vânzarea de ocazii cu înfăţişare tentantă dar continuăm să tacem şi să aplicăm tradiţionala ideologie a „accesului prin strungă“, chemând „pe alese“ şi, mai apoi, lăsând să treacă selectiv numai pe cei care plătesc taxă trebuitoare pentru a putea ajunge la „peştera cu comori “ ascunse cu grijă şi ferite atent de ochii nedoriţi. Nu o dată impresia că avem o pasivitate ne-întâmplătoare în materie de „imagine externă“ – şi că aceasta este doar o parte dintr-un proiect de o întindere şi organizare cu anvergură greu de întrevăzut – apare şi stăruieşte deşi mai la îndemână ar fi de obicei explicaţia simplistă, prin ignoranţă şi belferism, care, însă, va trebui corectată şi pusă întotdeauna sub semnul bănuielii.
Astfel, ieremiadele ce nu încetează de mai bine de un deceniu şi jumătate în tematica „prudenţei investitorilor străini“ (de parcă „strainul“ ar apărea aici din filantropie şi nu pentru un câştig mai bun decât obţine acasă) ar fi mai indicat să se proiecteze pe pânzele prea subţiri şi restrânse în dimensiune ce desfăşurăm noi, ca să atragem, ignorând cantitatea obiectivă de resurse ori învăţându-ne cu atitudinea „minimalizării proprii“ ce se confundă cu un obiectivism de capacitate intelectuală prea de tot redusă.
Investiţiile mari sunt aduse de proiectele mari. Noi lucrăm însă manufacturier. Când auzim despre „dezvoltări“ de 30, 80 sau 100 de milioane de dolari americani, emoţia ce ne cuprinde este de nedescris de parcă acestea ar fi echivalente cu ridicarea Piramidelor egiptene şi cu Marele Zid chinezesc. Dar, la drept vorbind, ceea ce se cheltuieşte pe Dâmboviţa nu sunt decât nişte mărunţişuri de periferie de Imperiu şi cine le va compara cu „piaţa imobiliară globală“ unde ceea ce abia începe să intereseze, vag, pe baronii acestei afaceri se învârte pe la un miliard de dolari americani, va înţelege proporţia şi locul unde ne situăm în mod voit. La noi, nu există nici măreţia obiectivelor ce depăşesc întinderea unei vieţi şi nici „strategia colectivă“ care ar defini „tipul de Românie“ ce se preconizează. Jucând cum ne cântă unul şi altul, aici se fac planuri numai din „mandat în mandat“.
„Răspunsul privat“ la indiferenţa Statului este, deci, soluţia realistă ce substituie deficitul de promoţie şi „imaginea“ noastră ştearsă sau rea. Aceasta poate include orice fel de reacţie şi, pornind de la greva colectivă în materie de proiecte şi „livrări“ (absurdă şi inverosimilă căci întotdeauna se găsesc firi hrăpăreţe şi egoiste ca şi personagii cu o conduită slugarnică faţă de Stăpânire), poate ajunge până la „sindicalizarea cu scop de promoţie“, deşi deopotrivă de improbabilă într-o ţară unde individualismul înţeles greşit domneşte şi tradiţia acţiunilor asociative lipseşte aproape cu desăvârşire.
Rămân, astfel, de adoptat iniţiativa eroică personală şi cheltuiala ridicată pentru a se stabili contacte şi schiţe de programe cu un risc incalculabil sau, până la urmă, adeziunea la formulele de „învoială“, combinaţie şi aranjament ce ne definesc parcă în mod constitutiv. Dar, de fapt, ce Stat mai este şi acesta care cheltuieşte în scop de a jefui fără să dea nimic cotizantului şi sustrăgându-se prin trucuri sistematice în a da măcar socoteală? Formula lui ireductibilă este „statul tributal“, cel care te obligă să plăteşti pentru dreptul de a exista; atât şi nimic mai mult.
Filed under: analize si prognoze | Tagged: analize, imobiliare, prognoze | Leave a comment »