STĂPÎNII BANILOR : Cîştigul „la pont“ şi „la expropriere“

Oricît ar părea de neobişnuit, stăpînii banilor se observă în mult prea puţine situaţii pe scenă şi numai din eroare ori imprudenţă ajung să fie văzuţi. În aceste medii, prea de tot nelămurite, foiesc interpuşii, „oamenii de paie“ şi „băiatul-bun-la-toate“ ori „secretara de încredere“ adică o întreagă faună pestriţă şi gregară, ce nu se poate înfăţişa pictural, căci are chipuri prea diversificate şi anonime. Aici se lucrează nu „în piaţă“ ci „la pont“. Dar ce este pontul, la drept vorbind? O informaţie însemnată, scăpată din neglijenţă, interes calculat ori combinaţie uneori barocă şi cu cîştig socotit, ce ar trebui desfăşurată mai complicat decît clasicele „licitaţii aranjate“ ori vînzările prin privatizări făcute unidirecţional. Astfel încît deţinătorii de „ponturi“ apar cîteodată din direcţii neaşteptate şi, ignorînd mecanismele ce concretizează informaţia, caută asocierea cu „oamenii de meserie“, convocaţi drept executanţi şi operativi. Bineînţeles că, în peste un deceniu de „imobiliar“, mă vizitară sute de asemenea specimene dar lamura, ca să zic aşa, o ilustrează abia o cunoştinţă recentă. Prin iarna lui 2004, se înfăţişă la biroul meu un personagiu ce întîlnisem, cu puţină vreme în urmă, cu ocazia unei reuniuni mondene unde vezi lume diversă şi te saluţi şi cu multe chipuri prea puţin cunoscute. Omul, un fel de ziarist, se aşeză tacticos pe un scaun şi îmi declară solemn că deţine o mulţime de „ponturi“, dorind să mi le prezinte. Invitîndu-l, amuzat, să se exprime, mă gîndisem că vor urma cîteva „oferte“ mai speciale, aflate în circulaţie însă mai puţin frecventate decît altele şi, astfel, înconjurate de un aer enigmatic. Ceea ce urmă contrazise bănuiala ce aveam căci vizitatorul meu începu să scoată, ca un comis-voiajor „de talie internaţională“, cele mai diferite şi complicate propuneri, făcîndu-mă să mă simt ca în Peştera lui Ali-Baba. Un munte de vînzare prin asociere, combinat cu un stadion din aceiaşi localitate unde „cumpărătorul“, dacă îl prelua, putea să primească bonus un restaurant şi o „bază pentru colectare de metal“; o peninsulă – gazeificată şi canalizată – pe malul mării, uşor de obţinut prin concesiune dar numai „în anumite condiţii“; un hotel în Bucureşti; şapte-opt staţii de benzină în diferite judeţe; un palat, tot în Bucureşti; patru fabrici dezafectate în marginea unor „oraşe mari“; un port la Dunăre (nu acela cumpărat, „în două ape“, de un politician, cu episod liric în biografie, cu banii de la SOV Invest); o pepinieră lîngă Olimp; un sat pe litoral; altă pepinieră lîngă Bucureşti. Şi încă multe altele. Spre a convinge, prepusul scotea, de fiecare dată, dosarul tematic, ce conţinea documente şi planuri, mai bine întocmit decît al unui „agent imobiliar“ cu vechime pe care îl depăşea vădit atît în limbaj cît şi în elocinţă. Impecabil, într-adevăr!

Dar, din păcate, aproape nimic nu se putea întrebuinţa. Pretutindeni venea vorba de „cutăriţă“ care, trebuind să aprobe, ar fi fost plătit cu „atît“, de „cutare“, dătător de avize, ce urma să-şi ia „dreptul“ şi, în general, despre un atît de complicat sistem circulatoriu al banilor împărţiţi încît totul devenea ininteligibil şi chiar neverosimil deşi, cu siguranţă, aceasta era doar impresie. Cum, dintre toate, îmi apăruse posibilă doar o vînzare de hotel (de fapt, o redobîndire, şi aceasta cu „proiect de consolidare“ făcut anterior de Minister) am cerut detalii şi le-am primit numaidecît: „Sînt doişpe moştenitori care vor 480 (de mii, bineînţeles) dar cumpărătorul va plăti 600; diferenţa merge jumătate la doi dintre ei iar jumătate la mine:“. Concluzia fiind tipică (întrucît „îşi face parte“ doar „cine-mparte“ banii) am scurtat întîlnirea în mod diplomatic dar, aflat în cadrul uşii, vizitatorul nu se putu abţine să mai propună un „pont“: „nu vă interesează traseul autostrăzii către Braşov?“. La drept vorbind, aceste interminabile „ponturi“, ce descriau „trasee de autostradă“ ce se vor tăia cîndva, apar şi dispar fantomatic în folklorul de imobiliare de mai bine de un deceniu, dar nu ajunseră niciodată să se finalizeze. Şi, totuşi, mai recent conţinutul lor începu a se modifica. Odinioară, „pontul“ consta în cumpărarea de teren spre a se revinde celor care plănuiau investiţie legată de autostradă (motel, benzinărie, restaurant), dar coeficientul de risc făcuse speculaţia nerecomandabilă şi complicată. Cine garanta că, odată şi odată, apare „cumpărătorul“ şi plăteşte mult, „cît mai mult“? Astăzi, mecanismul este modificat şi înlătură hazardul, arătînd o perfecţionare în tehnică de însuşire de valori ce merită o menţiune.

O cunoştinţă, care, la rîndul ei, cunoaşte destul de bine pe cîţiva din marii maeştri ai combinaţiilor îmi relată, mai pe toamnă, o schemă de cîştiguri fără efort pe care, admirînd-o, o şi invidia cu necaz, căci se afla „la distanţă“ şi nu în echipă. Într-un oraş însemnat, cu ambiţii de metropolă, se hotărîse lărgirea unei străzi oarecari ce ar fi trebuit să devină, din motive misterioase, un bulevard larg şi „reprezentativ“. Dar spre a se izbuti această corecţie urbană erau necesare demolări de clădiri ce nu se pot înfăptui „ca pe vremuri, în mod abuziv“, ci completamente legal, adică „prin justă despăgubire“, cum scrie la carte. În regiunea descrisă de această poveste, un metru pătrat de teren se vinde cu 85-100$, uneori chiar şi ceva mai mult dar niciodată nu atinge 120. Şi, totuşi, stăpînii banilor deciseră şi preţul pentru despăgubire, stabilindu-l la 275$ şi nici o leţcaie mai puţin. Inutil a se adăuga cine cumpărase deja – şi cît! – din terenurile retrocedate în cartierul care, prea curînd, va redeveni un şantier interminabil după„exproprierea în folos public“. Abia aceste destăinuiri îmi explicară propunerea ce o făcuse acum vreo jumătate de an, un prinţ al imobiliarului dintr-un orăşel situat în Părţile de Vest, pe unde va trece cîndva şi o autostradă. El aducea „ponturi“ constînd în trasee hotărîte, ce însemnau cumpărare, azi, la preţ foarte scăzut. Şi, în viitor? „Dezdăunare“, adică vînzător cunoscut deja, fără nici un risc şi, evident, fără efort.

Să fie, de fapt, acestea doar vorbe în vînt ce nu se concretizează, în cele din urmă? Mai degrabă s-ar zice că o brumă de adevăr – ceva mai groasă – există totuşi în legenda pontului deşi dovezile sînt doar prezumţii căci „legea tăcerii“ funcţionează ireproşabil.