~”Case in America”

ARTUR SILVESTRI 

 Mica obsesie a ” casei in strainatate ” inca mai lucreaza in sub-constientul ” romanului cu bani” care ,in multe situatii, nu-i decat un mic fost „bisnitar” din vremuri anterioare ori un ” manekin” partas la marile invarteli anonime contemporane si, deci , un inchipuit de formula sufleteasca ne-asezata.Si,totusi, desi preocuparea exista -avand destule explicatii diferite ,intre care „certitudinea hogeacului secret” apare cateodata- sunt prea putini cei ce iau in calcul elementul de hazard ce conteaza uneori mai mult decat ne inchipuim.
Era în vara lui 2001, cînd veni, în fine, la Bucureşti un american de origină transilvăneană ce mă contactase cu ceva vreme în urmă prin telefon spre a-mi propune o afacere. Ideea mi se păruse demnă de interes şi căzurăm de acord s-o examinăm în amănunte cu ocazia unei întîlniri viitoare care s-a şi produs, aşadar. Omul „avea afaceri“ în Nevada şi aducea „montajul“ unui grup de antreprenori americani cu experienţă în construcţia şi vînzarea de cartiere-satelit, aşa-zisele „dezvoltări“ după cum se traduce, destul de barbar, în româneşte, termenul anglo-saxon pentru acest gen de orăşele. Pe scurt, „grupul de antreprenori“ organiza „dezvoltarea“ în America şi punea la dispoziţie dosarul complet pentru vînzare, conţinînd proiecte, documentaţie birocratică, contracte de finanţare etc. Pînă şi mostre de textile pentru tapiţeria de mobilier erau cuprinse în acest biblioraft complet. Nicăieri nu apărea „girantul“, „adeverinţa de salariu“ şi alte asemenea aiureli orientale ci doar contractul de credit ipotecar, „asigurarea pentru imobil“, documentul pentru plata de avans (30% pentru toate situaţiile) şi doar facultativ un contract de administrare ce conţinea plenipotenţa administratorului în a închiria proprietatea, a încasa chiria etc. Cum o casă americană la 180-200 mp cu o grădiniţă de vreo 350-400 mp nu depăşea, ca medie, 125.000 $, cu „avans“ de 40.000 şi rate ce se achitau în douăzeci de ani, afacerea părea tentantă şi cred şi azi că ar fi interesat pe destui români „cu disponibilităţi“. O singură temă era tratată aproximativ, căci „grupul de antreprenori“ nu o mai întîlnise anterior, cînd se vînduseră în mod strălucit o mulţime de proprietăţi către francezi, nemţi, italieni şi olandezi(o populatie pestrita care atunci se cam ” subtiase” numeric ): viza. O proprietate în America nu asigura, pentru români, nimic în plus decît dreptul de a face o cerere de viză de sejur şi aceasta ori de cîte ori se părăsea, fie şi pentru cîteva ore, „ţara tuturor posibilităţilor“. Tema merita tratată mai atent dar, precum se bănuieşte, din toamna lui 2001 orice negocieri privind lărgimea de vederi în materie de „străini“ şi de „vize“ deveni fără sens şi totul se opri pe loc sine die, ramanand asa cum era atunci si , vorba lui Ion Creanga, ” pana in ziulica de azi ” .Nici nu ma gandesc acum ce s-ar fi intamplat daca , inaintandu-se, cohortele de ” vipuri” de pe Dambovita ar fi platit pentru ” casa americana” -cu doar gandul de a face ” mina buna” in cercul lor de taietori de frunza la caini din restaurantele din Piata Dorobanti – si ar fi calatorit acolo din an in paste , sezand la biroul de pasapoarte cu pantofii in maini.