~Ceea ce nu se stie la Bucuresti : Marile orase au cultul traditiei

ARTUR SILVESTRI
Pentru cine vine dintr-o ţară unde nu se ştie de ce „Piaţa Romană“ se cheamă în acest fel şi ce provenienţă ar avea „Lupoaica“ şi unde străzile îşi schimbă denumirile după cum apucă, imaginea ce prezintă „Occidentul“ este impresionantă şi dă un simţămînt de respect aproape mistic cînd nu creează o atitudine automată de preţuire, rezultînd din ideea istoriei proeminente întîlnite aici. Fiind, evident, întemeiată pe realităţi, totuşi această concluzie se induce adeseori şi se cultivă cu grijă căci nimic din ce contribuie la întregul social nu se neglijează si nu se dispreţuieşte, totul putînd deveni „afacere“, ocazie de prosperitate şi, de fapt, „bani“. Obiectivul, fiindcă derivă şi din atitudine istorică, merită urmărit şi valorificat, chiar dacă pare greu de atins de către cei ce se obişnuiră să trăiască veşnic cu privirea în pămînt.
În această ordine de idei, efortul nici măcar nu-i mare dar e nevoie de concept şi, deci, de gîndire pragmatică, aptă a găsi un simbol simplu şi clar şi a defini conţinutul memorabil, aceasta după ce se hotărăsc locurile. La Paris, ca să exemplific, ne aflăm în universul vîslei, care indică nu doar „Rîul“ tutelar ci evocă, deopotrivă, armoriile urbane, blazonul, stema arhi-cunoscută ce înfăţişează o corabie pe ape, avînd desfăşurată în cîmpul inferior deviza care se învaţă pînă şi la noi, la ora de franceză: „Fluctuat nec mergitur“ (adică „Pluteşte şi nu se scufundă“). Pretutindeni unde este un punct memorabil şi un spaţiu de oraş ce merită ţinut minte în detalii, municipalitatea a fixat o vîslă de metal ţinand loc de pagină tipărită, unde, ca pe o foaie de carte, se amintesc istoria locului, „personagiile poveştii“, materia de amintit.
Evocarea, ca metodă, este constantă şi uneori chiar apare, pentru cine nu iubeşte istoria, cam prea în exces dar această interpretare nu rezistă, de fapt. Orişice contribuie la rememorare valorează şi întăreşte urma întipărită, creînd nu doar informaţie elementară şi sentiment înalt dar şi act de identitate în absolut, argument al legitimităţii: urma întipărită se observă, fiindcă se cunoaşte şi se cultivă în forme dintre cele mai diferite. De la placa indicatoare de stradă, unde explicaţia numelui se face cum se cade, cu, adeseori, chiar şi o schiţă biografică (fiindcă nu toată lumea are dicţionarul la îndemînă, mai ales cînd se evocă persoane cu notorietate locală ori „uitate“) şi pînă la placa memorială ce apare frecvent şi cultivă orice episod, nume şi eveniment capabil de un cît de mic răsunet, nu se uită nimic din metodologia memoriei cultivate.
Sîntem, de fapt, într-un univers unde din „trecut“ nu se face tabula rasa ci se păstrează mai întîi de toate ce diferenţiază şi dă identitate şi, deci, interes. Cînd priveşti chioşcurile de ziare (cum am mai apucat şi eu, în tinereţe, prin Bucureşti) de pe vremea străbunicii, cu acoperiş împănat de cîteva cupole ţuguiate, cînd îţi potoleşti setea, şi tu, şi bietul animal disperat de căldură, de la cişmeaua municipală din fontă turnată, veche de o sută de ani şi care, uneori, este chiar o statuie a dărniciei ce vine de la Mama Natură , şi cînd te odihneşti pe băncile orăşeneşti cu lemnul înlocuit dar pe cadre metalice ale căror ornamente de fier forjat sînt cele ce se cultivau în epoca lui Napoleon, înţelegi că în lumile normale nimic nu este întîmplător, totul se păstrează cînd trebuie iar risipa nu se face în ideea, stupidă, a modernizării fără nici un temei. Pentru omul recent ce vine de aiurea (din lumea spiritului “creol”,cum sunt cei ce compun Stapanirea de la Bucuresti ) „picioarele“ de mese şi scaune de la braseriile de pe bulevarde,imitînd „picioarele de leu“ napoleoniene , pot părea nişte „vechituri“ de neînţeles dar proprietarul de restaurant e mîndru că îşi poate invoca astfel vechimea meseriei, a oraşului şi poate chiar a familiei, fiind uneori cîrciumari din tată în fiu.
Pînă şi negustorii cultivă vechimea, tradiţia, marca impusă. Nu puţini închid „prăvălia“, cu lucruri scumpe, totuşi, cu un grilaj metalic de pe vremea împăratului iar „firmele“, nu puţine, păstrează în mod voit nu patina ci chiar scrisul iniţial de odinioară, semn de stabilitate. Uimitoare la Viena şi la Paris- dar, de fapt, pretutindeni în lumea ne-descurajată şi cu memorie – pînă şi caracterul de literă ce se întrebuinţează la indicatorul de stradă, la multe magazine, prăvălii ori restaurante, este cel de odinioară, păstrînd aerul, tradiţia, identitatea. Am fost consternat cînd, ajungînd la Paris după un sfert de secol, am întîlnit acelaşi univers de caractere tipografice ce admirasem altădată, socotindu-le şi atunci a fi fost „vechi“, „tradiţionale“, „cultivate“ cu grijă fără a urma moda denumită stupid retro.
Mecanismele ce compun cultul Urmei ( de fapt, simple tehnici de marketing care au destinaţie comercială, întîi de toate, şi contribuie la a se cîştiga bani ) sînt prezente, la drept vorbind , pretutindeni şi cine nu le pricepe nu-şi explică de ce hărţile Vienei (cumpărate de la orice prăvăliaş) sînt împînzite de imagini plantate cartografic – de monumente, „locuri“, „nume“ ce trebuie văzute căci au fost şi se păstrează în memorie, bine-meritînd. Bineînţeles că, la noi, unde au opinie şi o impun tot soiul de saltimbaci fără şcoală şi gîndind simplist şi slugarnic, se va zice că „alţii au de unde“ şi noi nu avem şi, deci, nu ne rămîne de evocat decît puţin, aproape nimic. Dar această doctrină a înfrîngerii, care nici măcar nu-i întemeiată fiind insa complet nepractică, va trebui înlăturată, poate chiar mai curînd decît se imaginează. Alţii, cu mai puţin decît aşa-zisul nostru „puţin“, îşi înconjoară ce au cu religiozitate şi îi pun ramă, popularizîndu-l pe toate meridianele şi nu se împiedică de bănuiala că ar greşi în ceva şi că, vezi Doamne! ar face „falsuri“, adoptînd metodă „ne-ştiinţiifcă“. Excesul de „ştiinţă“( de fapt o atitudine de sectă cu membri semi-docţi dar guralivi şi petulanţi, ce au ocupat cam toate „spaţiile cu butoane de comandă“) ne păgubeşte pe toţi: pe unii,adica pe negustori– fiindcă nu au argument să cîştige mai mult şi „ocazie“ să ceară şi să primească – iar pe alţii, de fapt pe majoritatea, fiindcă ne deposedează de ceea ce avem dar „savantul“ şcolit prin Volta Superioară ne povăţuieşte că nu „merită efortul“.