~COMEDIA ERORILOR : Doctrina pămîntului pîrjolit

În ideea că „românii e deştepţi“ – vorba lui Camil Petrescu – procentul de atitudini „inteligente“ ce se află aproape de limita şmecheriei infracţionale nu-i redus la noi şi, atunci cînd se întîlnesc oprelişti diverse şi neinteligibile, se dezvoltă incomensurabil şi se produc soluţii ingenioase dar impracticabile fără un risc nu de tot neglijabil. Totul se întemeiază, evident, pe voinţa de a cîştiga, dacă se poate mult, repede şi fără nici o răspundere, dacă, Doamne fereşte!, apar complicaţii.

Doctrina pământului pîrjolit se observa , mai an , în vînzările – intensificate cu cat termenul de ridicare a interdictiei se apropia – de apartamente şi case întregi cumpărate de foşti chiriaşi „pe legea 112“ şi puse în vînzare, ca proprietari, fără a se clătina vreo secundă îndreptăţirea că acest gest este corect şi … fezabil. Mulţimea de oferte impresiona şi s-a intarit continuu, astfel încît, de acum trei-patru ani şi pînă recent , numărul celor ce voiau să scape de o povară cîştigînd bine s-a multiplicat într-un chip şocant. Şi diversitatea de ofertă era întrutotul remarcabilă astfel încît adeseori aparuse impresia că se vinde tot deşi acest sentiment nu a fost confirmat de realităţi şi, pînă la urmă, nici nu ar fi fost posibil. Invazia de vînzători urma sa se produca – in felul celui de-al doilea val – mai tîrziu cînd , de fapt, „se va da dezlegare“, venind momentul fiecarui obiectiv in parte. Atunci apareau numai „pionierii“, ofertanţii „deştepţi“, mînuitorii de retorică fină şi adeseori frauduloasă. Căci, de fapt, participarea oratorică este esenţială în această materie ca şi argumentul pseudo-realist ce se invocă spre a convinge că „nu există probleme“ iar atitudinea ar fi lucidă şi conduita – „serioasă“. Iată, de altfel, cîteva specimene. Un domn cu voce languroasă, dar fermă în convingeri, propunea un apartament „de lux“, undeva în Parcul Bonaparte – „cumpărat, desigur, ca fost chiriaş“ şi solicita,prin 2003, cam 120.000$ , o suma mentionata semi-neglijent şi „en passant“, ca şi cum această valoare s-ar înţelege de la sine. O doamnă bună de gură, ce ar fi putut deveni – dacă era mai tînără cu vreo patruzeci de ani – un excelent comis-voiajor, pretindea că „vila ei“ – din Parcul Domenii – evident „cumpărată ca fost chiriaş“ – s-ar fi putut vinde atunci cu vreo 250.000$ dar, de bună seamă, „ar mai lăsa“, căci, „sîntem oameni realişti şi ne vom înţelege“. Un tînăr, nepot de „fost chiriaş devenit proprietar“, vivace şi nepăsător asemeni lui Laerte din „Hamlet“, oferea într-un stil destul de obrăznicuţ un apartament splendid, la vreo 90.000$, aparţinînd unchiului plecat în America; el admitea,totusi, să mai discute, „dar nu prea mult“ căci „se ştie care sînt preţurile“.

Din păcate, acest punct de vedere este absurd căci „preţurile“ invocate,la acea data , de astfel de „vînzători“ nu aparţineau acestei realităţi. De fapt, aceste oferte nu puteau avea nici un preţ căci – fiind interzis expres să se vîndă înainte de a se împlini zece ani de la cumpărare – ele nu faceau parte din circuitul civil şi, deci, nu se puteau „înstrăina“ – după expresia limbii de metal a legiuitorului astfel încît nici nu s-ar fi putut evalua în conformitate cu piaţa generală unde încap în exclusivitate case ce se pot vinde şi nu ficţiuni. Din păcate, nu acesta este şi punctul de vedere al vînzătorului universal de ficţiuni, stimulat adeseori de binevoitori lacomi şi lipsiţi de scrupule căci şi în această materie – de îndată ce s-a putut crea confuzie spre a se acţiona gangstereşte – s-au formulat şi arguţiile avocăţeşti, făcute spre a se vinde ceea ce, totuşi, „nu se poate vinde“.

Astazi, cand aceasta este „istorie” , ele se pot dezvalui fiindca nu mai incurca pe nimeni si nici numai stimuleaza ” aranjamentele istete” . Spre a satisface pe clienti ,”inginerii limitelor legale „creasera un vast mecanism perifrastic ce conţinea un contract de închiriere încheiat pînă la termenul legiuit de vînzare, cu plata integrală în avans, însoţit imperativ de o înţelegere de împrumut ce traducea diferenţa de la chiria totală „de cules“ la preţul total „de primit“, întemeiată pe gaj imobiliar, „gajîndu-se“, de fapt, obiectul vînzării reale. Alţii, mai cutezători, înlocuiau de-a dreptul „chiria“ cu „comodatul“, spre a nu mai „fiscaliza“ inutil ceea ce, de fapt, nu era decat o pură şi simplă ficţiune deşi însăşi ideea de „a da“ în folosinţă o proprietate fără a se plăti nimic este, de la sine, o bizarerie ce bate la ochi in orice timp si in orice loc . Dar pretutindeni izbea iscusinţa de a se crea confuzie prin perdele fumegoase de cuvinte. Clauze împovărătoare şi formulări în doi peri se subînţelegeau, deşi, la o examinare atentă, acestea erau- si sunt oricand – o curată apă de ploaie. Căci, în fapt, ce s-ar fi întîmplat dacă „obiectul vînzării“ ar fi fost redobîndit deja de un urmaş de fost proprietar care avînd şi hotărîrea judecătorească în mînă ca şi „punerea în posesie“ făcută de cîte un executor judecătoresc abil, ce nu se teme de nimic, nu s-ar fi deranjat să-şi înregistreze proprietatea nici măcar la Administraţia Financiară, tăcînd şi aşteptînd asa cum au facut multi ?

Şi dacă vînzătorul „proprietar fost chiriaş“ s-ar fi sfîrşit din viaţă înainte de „liberalizarea“ la vînzări şi urmaşii – legali şi ei – faceau „canossa“ şi reziliau „chiria“ şi fara a mai recunoaste împrumutul? Bineînţeles, partenerii de ieri – deveniţi adversarii de mîine – se vor judeca ani buni, cheltuind şi scoţîndu-se din minţi reciproc în ideea că o semi-hoţie învestmîntată atrăgător de cîte un avocat hulpav ce şi-a luat comisionul ar trebui recunoscută şi ratificată de judecători.

Ce este, de fapt, aceasta? Este „doctrina pămîntului pîrjolit“, ce ne spune că esenţial este a lua banii şi a-i prădui, fără vreo responsabilitate şi, evident, fără garanţie faţă de cel care plăteşte, îmbogăţind pe cine nu trebuia.