STĂPÎNII BANILOR: „Cumpărătorul dictează“

Pe la începutul anilor ‘90 cînd nici măcar nu se bănuia proporţia averilor ce se deţineau sub formă imobiliară, vînzătorii – destul de rari, prudenţi şi bănuitori – aşteptau de obicei pe străinul înzestrat cu dolari capabil să achite, fără a comenta, preţul cerut cam cu jumătate de gură, în ideea că este, totuşi, „cam prea exagerat“. La drept vorbind, preţurile nu erau, la acea vreme, deloc exagerate dar, în mod paradoxal, străinul nu se grăbi să „descalece“ spre a-şi cumpăra proprietăţi aici ori spre a face cîte un plasament inteligent şi aducător de bani într-un timp scurt. Curînd, cînd apărură plătitorii români, unii prea de tot filotimi şi cu aparenţă de „mînă largă“, de fapt risipitori fără nici o reprezentare a valorii banului pe care nu-l obţinuseră prin efort, formularea se modificase, căci pe atunci – şi pînă astăzi – se cauta şi se invocă abstractul om cu bani, venit de oriunde şi doar „înţelegător“ şi „disponibil“. Acesta fuse – şi încă mai este şi acum – mitul fundamental, iluzia ireductibilă, generatorul secret ce întreţine, pe o piaţă imobiliară încă neconstituită deplin, un gen de langoare de visător ce îşi aşteaptă sorocul ferice. Dar, din păcate, omul cu bani rămîne o abstracţiune ce se înfăţişează prea de tot rar şi imprevizibil, căci lumea lui este îndeobşte paralelă cu „piaţa curentă“ şi se exprimă prin combinaţii, „ponturi“, scheme diverse şi nu o dată ingenioase, diverse participaţii şi concesiuni, asocieri şi compensaţii iscusite, ininteligibile pentru „omul simplu“ care vinde (şi vinde scump) şi cumpără dar plăteşte.
„Cumpărătorul dictează“
În primăvara anului 2004, o nevastă de recent fost ministru luă la rînd comunele înşirate pe o şosea naţională din sudul ţării, creind o nelinişte aproape generală în rîndul ţăranilor ce se dezmeticiră cu greu. Operaţiunea era destul de bine pusă la punctul optim. Mai întîi, persoana, însoţită de doi-trei funcţionari judeţeni loiali, se prezenta la Primărie şi poftea să vorbească neîntîrziat cu căpetenia localităţii. Prezent sau nu, acesta se înfăţişa în „doi timpi şi trei mişcări“, fiind chemat de oriunde se afla, arătîndu-se feţei sus-puse. Primarului i se atribuia de îndată o funcţiune de agitator şi chiar de „agent imobiliar“ local, însărcinat fiind cu convingerea localnicilor în direcţia vînzării de teren arabil, bineînţeles, cu un oareşicare profit, ce răsplătea truda lui şi succesul ei. În acest timp, şoferul împînzea localitatea cu fluturaşi publicitari, lipiţi pe stîlpii de telegraf ori pe ferestrele instituţiilor ceva mai frecventate (de la Poştă la Poliţie), ce comunicau dorinţa de a se cumpăra pămînt de arătură dar numai de la două hectare în sus. Pînă în acele zile faste, un hectar se vindea prin acea regiune la un preţ uimitor de modest, ce nu depăşea opt milioane, de obicei „fără cadastru“, adică maximum 200 euro. Nevasta de recent fost ministru oferea pe loc de trei ori mai mult, adică 25 de milioane, părînd a se comporta cu filantropie deşi, evident, nu acesta era obiectivul ireductibil şi destul de misterios.
Dar ce explicaţie s-ar putea da unei supra-cotări voluntare? Motivul îl constituie, uneori, alegerea cu caracter de obsesie, dorinţa de a se obţine „ceva“ cu orice preţ, cum se spune. Am întîlnit această atitudine încă de foarte devreme, cînd se putea face o cumpărătură „comodă“ fără efort bănesc suplimentar. Era în toamna lui 1994 cînd o echipă de prieteni se înfăţişase pentru a cumpăra „un teren mare“ lîngă Grădina Zoologică. Echipa, destul de amestecată în aparenţă, se compunea dintr-un faimos om de afaceri (de pe atunci, dar şi de pe acum, deşi a mai pierdut din „cotă“ şi va mai pierde), un politician „de partid“ avînd responsabilităţi şi într-o bancă (după moda vremii, ce a produs dezastrele cunoscute), un şef de „Regie“ şi, bineînţeles, un constructor, ce trebuia să se îngrijească de „investiţie“. Cum banii nu constituiau „o problemă“ (declaraţie-tip în astfel de cazuri), prietenii cumpărară foarte rapid un teren măricel, de aproape un hectar, la un preţ cu vreo 2-3$ pe metru mai mare decît în mod curent şi aceasta după ce plătiseră, cu lărgime de mînă, „scoaterea din circuitul agricol“. Nu-i vorbă, trei ani mai tîrziu proprietatea de prieteni era tot virgină însă „preţul zonei“ se triplase, cel puţin, ajutat poate şi de astfel de clătinări periodice ale pieţii.
Alteori, grandomania de om care „nu mai ştie ce să facă cu banii“ (cum se zice, în expresie cacofonică, în mod frecvent) explică şi motivează. Într-un rînd, aflasem despre un bogătan de vîrstă tînără – probabil un „manekin“ al cine ştie cui, aflat, cu autoritate, „la vîrf“, în afaceri cu metal – care căuta de multă vreme „un pălăţel“ (iată expresia!), pentru amanta lui, o cunoscută divă de televiziune cu emisiune destul de longevivă. Găsise, în cele din urmă, „ceva“ foarte prestigios din punct de vedere al poziţiei (a se scuza expresia…) dar şi inimaginabil de scump faţă de realitate (cam la 1.400.000 euro, cît vreo şapte-opt fabrici mai în suferinţă sau cît se plăti, mai încoace, pentru „Tutunul Românesc“).

Să fi fost, deci, aceste obsesii sentimentale, niciodată abisale, din nefericire, cauza cumpărării prin descălecat ce impulsionase pe nevasta de recent fost ministru şi o pusese în mişcare? Adevărul nu poate fi nici pe departe acesta desi nici nu-i uşor de aflat acum. Totuşi, cîteva ipoteze se pot emite.
Întîi de toate, ar fi speculaţia pură şi simplă în ideea că, vreodată, preţul va creşte şi cîştigul ar apărea. Dacă azi plătesc pentru un hectar 600 euro şi îl revînd peste un an cu 1.000, am obţinut un cîştig de 400 euro la hectar şi de 400.000 dacă, prin efort, cumpărătura iniţială fuse de o mie de hectare. Evident, aceasta ar fi ipoteza depresivă admiţînd că preţul unui hectar nu va ajunge către 3.000 euro, precum se preconizează (dar aceasta către 2010!) creînd cîştiguri de cinci ori mai mari în doar cîţiva ani. Nu-i de exclus nici ipoteza unei cumpărături la comandă, existînd deja vînzătorul care, „ contractat“ deja, ar plăti încă de „mîine“ un preţ mare pentru „aici“ dar de tot modest pentru „acolo“. În sfîrşit, cumpărarea pentru asociere- supra-cotînd şi mai mult „participaţia“, la nivel de piaţă „de aiurea“ -este posibilă deşi improbabilă.
Ar fi fost de gîndit, însă o fracţiune de secundă doar, şi formarea de exploataţie agricolă, fiind preferabile suprafeţele mari şi „legate“ dar, la drept vorbind, aceasta este cu desăvîrşire imposibilă căci stăpînii banilor de obicei nu produc nimic.