„SARBATORI FERICITE „

CELE MAI RECENTE ANALIZE ŞI COMENTARII>>>>citeste aici >>>

„MONITORUL IMOBILIAR ” este in vacanta in perioada 20 decembrie 2007-5 Ianuarie 2008.Tuturor cititorilor nostri , care ne-au sustinut cu lecturile zilnice , cu observatii, completari si intrebari de-a lungul unui an , le dorim calduros si solidar LA MULTI ANI !

Echipa ” Monitor Imobiliar ”

=======================================================
IMPORTANT ! IN CURAND , SGA ROMANIA VA DA PUBLICITATII RAPORTUL DE PROGNOZA IMOBILIARA PENTRU ANUL 2008 .

19 Decembrie 2007 – Nici în Africa nepăsarea autorităţilor faţă de tradiţia urbană nu este atât de pronunţată ca în Bucureşti

Cam de mai bine de un deceniu se tot invocă periodic „grija pentru monumente“ (gest declarativ şi fără nici un efect decît părăginirea tăcută) iar mai recent au apărut unele voci ce soli­cită „salvarea tradiţiei“ când, de fapt, „tradiţia“ ar trebui socotită însăşi raţiunea noastră de a exista. Căci, la drept vorbind, ideea însăşi de „salvare“ este stupidă. Aceasta ar însemna firul de nisip mărunt dintr-o construcţie ce ne lipseşte. Noi vorbim despre „istorie“ (dar nu despre tradiţie!) în acelaşi mod formal şi superficial ce ne caracterizează azi şi în acest timp „Centrul Istoric“ se ruinează de la sine, parcă aşteptând să se transforme într-un teren pustiu, vacuizat de nepăsare, de unde nu se va mai putea recupera nimic şi va lăsa în loc „mall-uri“, „parcuri de vile“ şi „centre de afaceri“. De fapt, în tema „istoriei colective“ noi nu discutăm defel (afară doar de câţiva „abonaţi la opinie“, de fapt intelocraţi cu prejudecăţi desgustătoare, cărora România „le miroase urât“) şi nu suntem în stare nici măcar să elaborăm patru-cinci idei simple care să nu fie puse sub semnul întrebării ca fiind prea firave pentru a crea ceea ce, în orice capitală „normală“, este un uriaş spectacol comercial, care aduce bani, salarii şi susţine muni­cipalitatea.

Principiul trebuia evocat şi aplicat rapid, dacă s-ar fi găsit mediul propice. Dar abia de curând, mai multe grupuri cetăţeneşti, intelectuali şi specialişti independenţi au alcătuit câteva documente cu conţi­nut alarmant în materie de aşa-numită „dezvoltare şi modernizare“ a Capitalei, denunţând ceea ce ei denumesc „abuzuri“ şi „programe eronate“. Originea acestor opinii contestatare este, însă, evidentă iar observarea situaţiei de fapt se produce destul de târziu câtă vreme nici în Africa nepăsarea autorităţilor faţă de tradiţia urbană nu pare a fi atât de pronunţată ca în Bucureşti. Această atitudine nu este de dată recentă. Ea apare, în această formă, de mai bine de zece ani şi evoluează treptat şi sistematic desemnând cartiere întregi care, în loc să devină „rezervaţie urbană“ sunt schimonosite prin apariţia unor clădiri în stil de cazarmă habsburgică; pieţe iniţial organizate armonios unde au crescut, prin conjuncţii de interese, uriaşe blocuri de birouri ce modifică nu doar perspectivele ci şi „starea de echilibru“ social, înlocuită de o agresivitate continuă cu originea ocultă; străzi întregi „de case“ care se prefac în „străzi-coridor“ de unde cerul se mai vede ca o fâşie nesemnificativă şi îndepărtată; în totul – o lipsă de „principii fundamentale“ şi „strategii de interes colectiv“ ce creează improvizaţie, risipă şi mişcări greşite ce vor avea efect ne­gativ nu doar mâine ci şi în termen îndepărtat.

Epoca „intervenţiilor sporadice“ este, însă, revolută. Astăzi, ceea ce impresionează într-un chip şocant este sentimentul unui plan de mari proporţii, abia intuit în datele parţiale şi cu neputinţă de înţeles în ceea ce are ca întreg desfăşurat, şi care se dezvăluie perio­dic şi numai atunci când totul ajunge la detalii precise şi există perfectă „acoperire birocratică“, devenind astfel inatacabil. De altfel, un recensământ al „ipotezei de Oraş Strâmb“ ce se preconizează ar fi, deocamdată, cu neputinţă a se alcătui căci abia dacă se distinge câte un ecou din ceea ce se negociază „în spatele uşilor închise“ iar demolările de clădiri şi săpăturile de fundaţii noi se întreprind pe muteşte, ca şi cum ar exista motive întemeiate de a se ascunde ope­raţiunea de privirile indiscrete. Şi totuşi, ceea ce se ştie este uluitor de întins ca amploare şi adâncime în straturile tradiţionale: un car­tier de „zgârie-nori“, având de la 25 de etaje în sus, situat în apropiere de Piaţa Unirii (pe terenuri de particulari ce ar trebui dezdăunaţi din banul public cu aproape 100 de milioane de Euro), o modificare ra­dicală a Pieţii Regale, unde, alături de arhitectura emblematică ar urma să apară veşnicele „mall-uri“ şi „blocurile de birouri“ devenite factorul de dictatură urbană pe Dâmboviţa; un bulevard inutil, de­nu­mit pompos „Uranus“, care ar angaja eliminări de clădiri în Bucureştii vechi de pe „rive gauche“ (şi, bineînţeles, despăgubiri din „buzunarul municipal“); evaporări succesive de fabrici intenţionat dezafectate (după ce s-au vândut pentru viitoarea valoare a terenurilor, prezumată şi confirmată ca fiind uriaşă), lichidări de depouri aşezate tocmai acolo unde metrul pătrat de teren costă aproape 2000 de E; construcţia unui pasaj (de aspect japonez sau american într-un oraş desfăşurat mai degraba în planuri mărunte) care ar trebui să „flui­dizeze“ traficul prin aducţie dublă de maşini în Piaţa Victoriei care, însă, rămâne la aceiaşi dimensiune(!!?); şiruri de „plantaţii de vile“ în locul plantaţiilor de copaci în parcurile cu vegetaţia culcată la pământ, atribuite, prin „metoda schimbului în aşa-zis echivalent“ cui trebuia şi când trebuia; un „turn“ enorm lângă o Catedrală creştină; gigantice noi „centre de afaceri“ în Piaţa Victoriei, în parcul de lângă Piaţa Presei (populat încă de arhipelaguri de restaurante improvizate, dar nu pentru prea multă vreme) şi în Parcul Floreasca; şi încă multe altele, ce se cunosc puţin sau doar se bănuiesc. Şi totul – în desgustătorul – prin simplicitate – stil „high tech“ care face să nu ştii unde te găseşti pe glob şi care îţi este identitatea culturală.

În aceste condiţiuni, apariţia ca din pământ a unui oraş de hipermarketuri şi apoi şirurile de interminabile „vile“ în locul Aeroportului Băneasa pare să nu mai mire pe nimeni şi se încadrează în peisajul halucinant ce traduce o „modernizare“ cu un caracter de un primitivism criant. Abia acum se desăvârşeşte „Marea Împroprie­tărire“ organizată ce se traduce prin „privatizare“ sau „redobândire“ (efectuată „tehnic“, adeseori prin cumpărarea de „bun litigios“) de terenuri şi clădiri care însemnează „institute de cercetări“ şi „sta­ţiuni experimentale“ care îşi modifică stăpânii pe tăcute dar cu repeziciune, ca să nu se bage de seamă, în ideea de a ridica în chip accele­rat, în urma „crimei fondatoare“, nenumărate clădiri în folosul „manipu­latorilor de bani“, de parcă Bucureştii ar fi noul Wall-Street iar plasamentele de aici ar avea o garanţie de profit asigurată în pofida oricărui risc. Oricum ar fi, ceea ce se produce acum, în Bucureşti, repre­zintă cel mai important „masacru urbanistic“ produs în ultimele decenii într-o capitală europeană. Nicăieri această intervenţie brutală, sfidătoare şi inutilă nu a fost atât de evidentă deşi, la drept vorbind, la alţii nici măcar nu ar fi cutezat să se manifeste cu oricâtă timiditate, căci Stăpânirea este atentă la reacţia cetăţenească şi ştie „re­gula Turnului Montparnasse“ din Paris, rămas izolat într-un oraş unde nici o construcţie nu mai poate depăşi, astăzi, 37 de metri şi punctum. „Modelul Barcelona“, unde tot ce a însemnat „dezvoltare“ s-a tradus prin ridicări de clădiri noi în Diagonal Mar, la marginea de Răsărit a oraşului şi nicidecum în „vatra tradiţională“ ce rămâne „sanctuar“ – ar trebui studiat mai atent şi pe malurile Dâmboviţei, unde însă intervenţionismul nesăbuit se produce exact acolo unde sunt „embleme“, tradiţii şi specific. La noi, pe lângă deteriorarea irevocabilă a „întregului“, cel puţin trei elemente de „diferenţiere“ cad acum sub loviturile iraţionale ale „ienicerilor modernizării“: „oraşul negustoresc“, documentele de arhitectură industrială şi cartierele neo-cubiste ale burgheziei din anii ’20-’30.

Sunt unii care socotesc această deposedare de memorie ca fiind inevitabilă căci noi nu am avea nici tradiţie şi nici monumente iar atunci când acestea ar exista, ar fi prea de tot nesemnificative şi „nerecunoscute de nimeni“ dar aceste opinii nu trebuie să ne mire. Acum, ca de fiecare dată, decizia sfidătoare, arbitrară şi necalificată, îşi întâlneşte cohorta „creolă“ de cântăreţi şi de irozi de Curte, insensibilă la „binele public“ şi definită numai prin spirit apucător şi lăcomie iraţională.

Dar cel mai straniu element, ce ne apare la o proiecţie elementară în timp viitor, este „inutilitatea definită“ a acestor intervenţii care, în loc să descongestioneze un oraş atins de „sindromul inutilizabilului“, îl „concentreaza“ şi îl „massifică“ în proporţie geometrică. În mai repede de un deceniu, oraşul supra-aglomerat de mâine va trebui părăsit şi extins, sau „duplicat“, căci există în toate o limită interioară de suportabilitate care, pentru Bucureşti, era atinsă încă de ieri, fără aberanta povară ce i se aşează acum pe umerii prea fragili.

18 Decembrie 2007 – ” Sfarsitul Bucurestilor „

O „metropolă“ fără memorie?

Să tot fie cam un an şi jumătate de când în lumea de legende aiuritoare a „României imobiliare“ a mai apărut încă un mit stricător de minţi, înfăţişat în forma „modernizărilor“ de „metropolă“ a Bucureştilor.

Fiindcă la noi cuvintele sunt aruncate de obicei cu frivolitate şi propagandistic, câteva disociaţii trebuie făcute, ca să ne înţelegem mai desluşit. În această tematică, schemele însele de gândire pu­blică sunt greşite căci Bucureştii sunt prin sine o metropolă şi tocmai acest strat „neconsumat“ ar fi trebuit să se dezvolte la noi. Avem aici unul dintre cele mai însemnate „locuri“ din Europa de Est către care sunt aţintite tradiţional priviri diverse şi, în datele ce deţine izvorînd dintr-o „potrivire de aşezare“ (ca încrucişare de drumuri negus­toreşti), ar trebui valorificat aşa cum merită şi este posibil. Dar aici, noi, ca procedură, lucrăm fără „măsuri majore“ ci în mic aranjament intensiv care nu produce efecte pozitive în termen lung şi nici măcar mediu, dacă nu chiar dăunează. În loc să cream, prin extensiune, un mare oraş comercial de „margine de Imperiu“ – ceea ce şi suntem, de fapt, dar nu ne dăm seama – privind cu perspectiva gran­dioasă, „metropolitană“, noi corectăm la nesfârşit în vatra cu simbo­luri. Şi stricăm.

Astăzi face furori la noi această idee fără noroc a „moder­nizării“ înţelese la nivelul „creol“ al celor ce o agită şi încearcă a o impune prin excluderea vocilor raţionale şi categoric mai pricepute. La noi, adică mai rău decât în Africa, „modernizarea“ însemnează „malluri“ în loc de pieţe tradiţionale sau gări vechi (dar dezafectate ca să se obţină pe gratis teren scump şi cu poziţie excelentă), însemnează aşa-zise „cartiere rezidenţiale“ care nu sunt decât nişte „kibbutzuri de lux“ unde, după o ploaie sănătoasă de Barăgan, „cramele“ de subsol se inundă şi a căror „viaţă cotidiană“ este de un colectivism de penitenciar; însemnează „hoteluri de cinci stele“ fără parcare şi „centre de afaceri“ ce strică şi structura legiuită a cartierului dar şi înfăţişarea unui oraş care nu-i defel atât de lipsit de istorie pe cât ne spune câte un „intelocrat“ obraznic; însemnează „spaţiu verde“ evaporat peste noapte, unde în locul plantaţiilor de copaci cresc si­nistrele „plantaţii de vile“ fără stil şi fără viitor; însemnează pieţe clasice peste care coboară, ca nişte ulii, investitorii ce dictează într-un oraş abandonat de autoritate şi cedat de cetăţenii stupefiaţi, inti­midaţi sau prostiţi; însemnează „zgârie-nori“ în capitala cu cel mai ridicat risc seismic din Europa şi, în general, o babilonie de Sodoma şi Gomora ce îşi va trage ponoasele curând.

Astfel încât, a vorbi despre „modernizare“ în aceste condiţii, când o comparaţie elementară cu orice loc aşezat din Europa ne aduce concluzia unor desfăşurări iresponsabile dar cu adevărat de necrezut, este şi inutil şi absurd. Alţii au clarificat demult interogaţii ce apar aici de parcă nu ar exista pe nicăieri „experienţa verificată“ şi scheme cu eficacitate dacă nu se invocă „soluţia logică“ şi echilibrată. În Viena, ca să exemplific, dacă mâine i-ar lua Dumnezeu minţile primarului (ceea ce nu este, însă, cu putinţă fiindcă acolo toată lumea ştie „regula de fier a jocului“) şi ar începe să croiască „închideri de pieţe“ în chiar sanctuarul urban reprezentat de Ring, încheierea ar fi şi rapidă şi previzibilă prin demisie obligată în termen scurt. Pe la începutul acestei veri, în Paris apăruse a doua sau a treia oară o anumită rumoare privind „construcţia de cladiri înalte“ (neplăcute pentru cetăţeni) dar aceasta avea în vedere cartiere de margine, zone de foste „industrii“ rămase indefinite şi de fapt corectabile. Acolo nu există construcţie pe teritoriul „Comunei Paris“ care să depăşească 37 de metri înălţime iar aici noi visăm la zgârie-nori! Modelul meu urban este Barcelona unde „zgârie-norii“ nu prea atrăgători din Dia­gonal Mar se ridică aproape de plajă şi mai pe la „margine, în orice caz în locuri de fostă întrebuinţare industrială dezafectată şi fără măcar să pună în penumbră (nu să lichideze, ca în România) „Oraşul vechi“ sau tradiţional, care este, ca pretutindeni în societăţile normale, absolut intangibil în esenţa lui specifică. Aşa ar fi trebuit, la drept vorbind, să arate şi Bucureştii dar despre acestea la noi nu s-a auzit deşi sunt mulţi cei ce călătoresc degeaba pe banii noştri dar o fac, probabil, numai pentru cumpărături şi învârteli.

Noi ne plângem pe drept cuvânt că avem un „oraş supra­aglomerat“ şi năzuim să îi descoperim leacuri prin alte adaosuri când, în fapt, Bucureştii sunt o vietate handicapată de hoţie, având numai un sfert de plămân. Dar şi aci avem încă multe concluzii deficitare şi aşa-numite „dezbateri publice“ de un formalism enervant şi caracter pompieristic. Aud frecvent cum se învocă „spaimă de suprasolicitarea“ de viitor când astăzi chiar oraşul este aproape inutilizabil şi creează un gen de maladie socială ce nu se descrie (căci supară) dar se cunoaşte prin efect. Însă aceste formulări stereotipe se fac, în mod paradoxal, tocmai în ideea de a crea o aglomeraţie şi mai irezolvabilă decât aceea de azi, găsindu-se soluţia aberantă de a se construi „pe verticală“ de parcă „potopul de omenet“ pur şi simplu, şi nu funcţiunile aproape blocate ale acestui ansamblu, ar fi motivul capital.

Astfel apar aceste şiruri nesfârşite de „dezvoltări“, „blocuri de apartamente de lux“ şi „parcuri rezidenţiale“ ce sufocă tocmai Oraşul vechi apărând, însă, drept soluţii inevitabile şi „modernizare“. Aceştia sunt bani aruncaţi pe fereastră, de fapt un vast program de extragere de bani din buzunarul celor ce vor plăti iraţional, organizat cu in­teligenţă în genul „hârtiei de prins muşte“. Totul se întemeiază pe doctrina „consumului dirijat“ şi se desfăşoară în felul unei campanii publicitare de proporţii unde participă în forma de sindicalizare instituţii, domenii şi personagii dintre cele mai diferite.

Dar, de obicei, ca să se ascundă „conspiraţia“, se invocă „mari investiţii ce înnoiesc“, expuse privirii publice precum mărgelele de sticlă pentru indienii ocupaţi de conquistadori. La drept vorbind, acestea au o însemnătate minimă şi nu rezolvă mai nimic ci, din contră, complică o realitate în sine foarte iritantă. Nu voi discuta strict despre ceea ce se invocă în mod curent (deşi „Hotel Novotel“ reprezintă excepţia ce confirmă regula) fiindca ar fi necesar pentru fiecare obiectiv un dosar separat iar aici astfel de documentaţii au, pare-se, un caracter mai secret decât Cărţile sectante şi, deci, nu avem încă „material de examinare publică“ (dar vom avea). Construcţiile megalomanice de la noi trebuie examinate nu în felul unui „program bucureş­tean de dezvoltare“ (aşa cum se face în mod greşit şi luând în serios ceea ce este vizibil absurd) ci mai degrabă în contribuţia la „rău“ şi ca aport fără precedent ce aduce greutăţi incalculabile pe umerii firavi ai unui organism îmbătrânit şi aproape neputincios. Acesta va fi nu „viitorul luminos“ al Bucureştilor ci sfârşitul lui dramatic.

Dar într-o ţară unde „cârpeala“ este aproape noţiunea emble­matică şi unde lipsesc proiectele pe picior mare dar realiste iar cele ce se fac se fac de către foşti şoferi sau „aprozarişti“ puşi pe învârteală nu poţi nădăjdui la mai mult. În această materie, noi ar trebui să pornim de la ceea ce avem şi putem dezvolta fără a obţine stricăciuni, dezechilibru şi situaţii conflictuale fără ieşire, ceea ce însă se face cu o repeziciune uimitoare ce ne arată planul premeditat anterior şi bine încheiat în articulaţiile lui iraţionale. Totul începe de la „croială“ şi de la lipsa de strategii de ansamblu. Într-un oraş unde parcurile cad sub securile tăietorilor nocturni de plantaţii, tocmiţi ca să elibereze terenurile râvnite, unde Stăpânirea împroprietăreşte pe câte un cumpărator de „drepturi“ cu „loc de blocuri de lux“ în valoare de aproape 100 de milioane de Euro şi unde aerul a devenit irespirabil iar locuitorii – fixaţi silnic ca într-o cursă de şoareci nu se poate imagina „concentrarea“ ci „extensiunea“, care, în orice caz, va trebui făcută curând, dar după ce s-a risipit atâta bănet şi cei ce au organizat „Marele Joc“ se vor retrage cu buzunarele pline. Căci maladia Bucureştilor imaginaţi, strâmb şi co-interesat, de cei ce îl proiectează astăzi nu este atât „distrugerea patrimoniului“ (fiindcă aceasta e o temă inexistentă pentru astfel de categorii parazitare) ci „eşecul investiţional“, banii mulţi ce se aruncă pe apa Sâmbetei. Mâine, când va fi evident că am construit fără rost şi printr-o „filosofie de concentrare“ ce sufocă creaturile vii de orice fel, întăreşte schi­zo­frenia colectivă şi astupă vechile „artere şi vene“ centenare de „utili­tăţi“ ale Comunei, va deveni, în sfârşit, evident că soluţia este în „lărgire“ şi, deci, în repartizare mai echilibrată a unei poveri comune acum de nesuportat. Mult din ce se clădeşte acum îşi va pierde din valoare şi îşi va arăta caracterul formal şi amăgitor astfel încât „aşezarea de preţuri“ – ce va veni – va ruina pe unii şi îi va îmbogăţi pe cei care, astăzi, cunosc efectele şi participă la accelerarea lor, organizând Jocul.

Bineînţeles că Oraşul clasic, acolo unde totuşi va mai apuca să se conserve, îşi va păstra valoarea imobiliară. Nicăieri în Europa „tradiţionalul“ nu ruinează ci afirmă şi confirmă. Dar aici, Stăpâ­nirea ignoră aceste concluzii elementare căci, în perspectiva ei, România nu mai există decât ca un simplu „teren imobiliar“ pentru speculaţie proprie şi un teritoriu apatrid ce se va părăsi odată, conform principiului sarcastic ce spune că „după ei, potopul“.

17 Decembrie 2007 – Dezastrul din Bucuresti este efectul unei conspiratii?

BUCUREŞTII RĂMÂN NUMAI ÎN VOIA LUI DUMNEZEU! (postfata la vol. ” Exercitii de exorcism social ” )

Când am revenit în România, întâi înainte de Paşti şi apoi pe la jumătatea lui Iunie, am nimerit în mijlocul unei fierberi surde dar evidente ce se traducea printr-un fel de „trezire“ a unor locuitori uimiţi că, sub privirile lor absente, Stăpânirea batjocoreşte tradiţia unui oraş ce însă nu îşi pierduse cu totul însemnele de memorie şi, până la urmă, „identitatea“. Uimitor mi se părea că principiile din „Megapolis valah“, (cărticica mea apărută în septembrie 2004,) care, de fapt, reprezintă ipoteza pe care neo-feudalii de la Bucureşti o evită pe cât se poate şi nu o lasă să pătrundă în dezbaterea publică, erau invocate din mai multe direcţii şi arătau că soluţiile realiste cresc parcă de la sine şi nu au nevoie de bibliografie.

Ceea ce m-a impresionat în această acţiune a fost, mai întâi de toate „orientarea“, adică „diagnosticul precis“. Pentru mine „conspiraţia economică“ în >materie de Bucureşti era demult indiscutabilă şi aşteptam doar momentul când se va dezlănţui (ori, mai bine zis, când va ieşi la suprafaţă). Iată că acum se observă clar ca lumina zilei. Însă la noi, unde „monopolul ideologic“ este neînchipuit de puternic nădejdea că se va putea realiza ceva consistent spre a o combate pare a fi apropiată de zero. Chiar dacă există „grupuri“ edificate şi câţiva jurnalişti lucizi, adeseori am impresia că asist la discuţii sterile între „profesionişti“ în ochii cărora precizia unui efect sau virtuozitatea unei soluţii valorează mai mult decât viaţa celor ce trebuie să beneficieze de ele. Mai mult chiar, întreaga „croială“ mi se pare mai degrabă greşită. În loc să se privească ansamblul tematic şi „mecanismele“ (care acestea sunt „mo­torul răului“) se invocă excesiv situaţiile „punctuale“ şi se deplâng stricăciunile din Piaţa Regală şi de la Catedrala Sf. Iosif când, de fapt, întreg Bucureştiul este asediat, stricat şi schimonosit: parcuri „retrocedate cui trebuie şi când trebuie“ (astfel încât proiectul de „investiţie“ este gata de a fi aprobat), „zgârie-nori“ proiectaţi să existe în oraşul european cu cel mai ridicat risc seismic, o sfidare de ignorant obraznic faţă de tot ce însemnează tradiţie, „loc cu memorie“, de fapt „sanctuar urban“, cartiere întregi masacrate în timp de 15 ani fără nici o reacţie deşi acestea ar fi trebuit să fie declarate „rezervaţie urbană“ etc. Pretutindeni o tăcere quasi-complice afară numai de câteva voci rătăcite şi „eretice“ care, la vremea lor, au spus ce au avut de spus, vorbind în deşert. În rest, „asociere în rău“, frică şi slugărnicie. Aşa-zisa „societate civilă“ (de fapt-nişte organizaţii constituite ad-hoc pentru a pune bifa în tematica drepturilor cetăţeneşti) nu a existat ca atitudine şi nu există nici acum iar reacţia cetăţenească spontană, manifestată recent, nu-i decât o trezire târzie, care trebuie să întâmpine răspunsul cinic al unei Stăpâniri organizate milităreşte şi care, obişnuită să hotărască arbitrar, se miră, cu dispreţ, acum, când cetăţenii nu se mai arată a fi doar „vitele“ aduse la tăiere în cabina de vot.

Mulţimea temelor rezolvate discreţionar (şi care, deci, nu mai pot fi întoarse în punctul de început) este atât de nemăsurată încât ar fi necesară o armată de voluntari care, după ce le recenzează şi le alcătuieşte documentaţia, ar trebui să formuleze puncte noi de vedere şi soluţii „mixte“ alternative (căci „consensul experţilor“, invocat de Stăpânire este o maşinaţiune dezgustător de stupidă dar care impresionează şi dă reacţia timidă): şi, abia apoi, să formuleze strategie şi să organizeze acţiunea. Rezultă, prin urmare, că o atitudine coerentă şi concluzii instruite vor fi cu neputinţă de obţinut în timpul uluitor de scurt ce îl avem la dispoziţie.

Rămâne, în această speţă, numai voia lui Dumnezeu. De altminteri, tot ce se va putea realiza ar fi doar o „învoială“ în materia Catedralei Sf. Iosif, unde eroarea de a supăra Papalitatea va costa, nu însă prea scump căci în toate, Doamne iartă-mă, există un preţ; nu însă în suprema Judecată ce nu este pe acest Pământ. În toate celelalte situaţii nu va interveni nici o noutate pozitivă căci pe „biet român săracul“ nu îl apără nimeni şi în faţa jafului instituţionalizat nu are nici loc de mişcare şi nici capacitate de a se organiza. La drept vorbind, convingerea mea este că acesta este doar începutul „privării organizate de memorie“. Urmează strămutarea Gării de Nord (un teren imobiliar splendid, foarte scump, ce se asezonează remarcabil prin aparent inutilul „Pasaj Basarab“ ce se face numai în acest scop ulterior); demolarea „Centrului Istoric“, care, în loc să se transforme într-o imensă galerie acoperită, cum s-a făcut pe aiurea unde nu dictează „bandele organizate“, va deveni un simplu teren viran disponibil pentru „Mall“-uri şi „blocuri de birouri“; înconjurarea Casei Poporului (un „monstru“, vechea marotă a „arhitecţilor“ care, negându-şi însuşi principiul lor de a exista, susţineau acum 15 ani că ar trebui acoperită cu pământ) cu „centre de afaceri“; înlocuirea Bulevardelor Magheru şi Lascăr Catargiu cu „aliniamente“ de condominium-uri „moderne“; retrocedările Herăstrăului făcute „cui trebuie“, unde, de la stăvilar până la capătul Şoselei Nordului este nevoie de teren pentru alte „blocuri de apartamente de lux“, pe lângă cele începute în apropierea imediată etc. Acesta va fi Bucureştiul anilor viitori: un oraş compromis, inutilizabil, care, după ce se vor ridica aceste construcţii inutile şi „investitorii“ îşi vor încasa banii (şi „toată lumea“ va fi mulţumită) va trebui extins, în fine, fiindcă a devenit irespirabil.

Oraş blestemat, pe care doar rugăciunile celor cinci sfinţi ce se află în fiinţa lor nevăzută în bisericile acestei „capişte a spoielii“ îl mai ţin în fiinţă.

2006

14 Decembrie 2007 – Cine „formeaza”opinia in imobiliar :” Ziaristul de vipuri „

Nici nu apucasem sa inchid bine aparatul de telefon terminand precipitat conversatia cu tanara de la investigatii reciclata in ” imobiliare ” ca un alt solicitant grabit se si anuntase , tratand subiectul cu o nonsalanta uluitoare. Era , mai mult ca sigur , un ” ziarist de vipuri ” caci lucra la un cotidian notoriu prin ilustratiile destul de deochiate de pe pagina intaia si isi alesese ca tema locuinta unui fost dregator , odinioara ” baiat frumos „si mai recent intrat in gura targului caci , asa cum se zice in discutiile de cumetre la o cafea, ” isi luase campii „. ” Ziaristul de vipuri ” se arata la fel de grabit ca si tovarasa lui de meserie , care lucra in „investigatii ” si voia sa afle in doar cateva secunde cat face casa lui Cutarica . I-am repetat si lui ceea ce incercasem sa-i explic tovarasei sale de suferinta care  tratase dizertatia mea de parca i-as fi vorbit in limba chineza ; dar acum am introdus , pentru uzul noului conlocutor , si cateva notiuni de metoda in materie de evaluari . Aceste noutati cred ca i s-au parut simpatice desi o scurta tacere a tradus si la el un proces greoi de gandire stupefacta. „Atunci sa va iau altfel „- a reluat baietul discutia , imaginadu-si , ca tot romanul , ca e dastept si se va descurca . ” Cat ar costa constructia daca am face-o de noua , adica metrul patrat , intelegeti ?. metrul patrat cat costa ?” Metrul patrat ar fi putut ajunge la destui bani insa valoarea era oricum indefinita atata vreme cat nu exista indicii privitoare la suprafete , deopotriva ale terenului cat si ale cladirii desfasurate pe nivele .

” Si asa, in general , nu se poate spune?” – a insistat el .Insa, din pacate pentru ” ziaristul de vipuri ” ideea de ” asa, in general ” nu exista nicaieri in lume si , in orice caz, nicidecum intr-un examen imobiliar facut altfel decat ” aflatul in treaba |.De aici incolo dialogul era o simpla schita de Caragiale . ” Dar nu stii pe cat se intinde cladirea ? Cate camere are ? Nu ai nici un releveu al cladirii , un plan adica ? ” -i-am cerut eu , uneori traducand termenii ininteligibili pentru presa bulevardiera .” Nu stiu – a raspuns el, cu veselie . Am vazut-o doar intr-o poza pe internet „.

13 Decembrie 2007 -Cine „formeaza”opinia in imobiliar : „aflatorii in treaba „

Scandalul ” caselor pentru dregatorii necajiti ” mi-a mai dat inca o data ocazia unor concluzii privitoare la categoria ” aflatorilor in treaba ” care semneaza prin ziare   caci  acestia  nu puteau ierta un astfel de subiect ce li se parea senzational . Insa , ca aproape intotdeauna , amuzamentul initial s-a prefacut treptat intr-o iritare surda si un simtamant de zadarnicie greu de inlaturat. Cand abia daca se aflase , de la gura la ureche , ce se preconizeaza si nici nu fusese timp pentru o examinare intreprinsa cu calm a situatiei abia dezvaluite  , m-am trezit cu un apel pe telefonul portabil facut de o juna ce sustinea ca lucreaza pentru un ziar de o oarecare notorietate, pe care il mai rasfoiesc din cand in cand. Nu ii citisem nici o ” contributiune” si , la drept vorbind, nici nu auzisem vreodata despre numele ei ; dar am ascultat-o cu ingaduinta . Tanara , care probabil ca se exercitase pana recent , ori chiar si acum , in tematica de investigatii (avand fata de ” case si terenuri ” experienta unui chirias fara contract si nimic mai mult ) ma lua pe departe , socotind ca va afla repede ceea ce o intereseaza si va scapa in cateva zeci de secunde de micul episod birocratic ce i se ceruse de mai-marii ei ; ea incepu intrebandu-ma brutal ” cat costa o casa in cartierul Primaverii „. Imi si imaginez cum astepta cifra cu creionul in mana , pregatinde-se sa noteze, sa multumeasca si sa inchida aparatul . Dar pentru ca am raspuns ca rabinul , dorind sa stiu ” ce fel de casa ar fi in discutie ” , ea s-a intrerupt putin si a comentat amuzata : ” ei, si dumneavoastra …o casa ca oricare alta”. Abia de acum incolo convorbirea deveni interesanta si , pentru ca mi-am dat seama ca am de-a face cu un specimen din categoria celor care , nestiind nimic , au,totusi , pareri , i-am evocat in cateva propozitiuni modul de organizare al cartierului , diferentele dintre parcele si tipologia cladirilor , fara sa uit sa precizez ca ” Parcul Jianu a ramas un proiect neinspravit ” si ca , desenat de Octav Doicescu pe planseta , ar fi trebuit sa mai aiba inca vreo cateva zeci de cladiri ce nu s-au mai ridicat. Incheind aceasta scurta dizertatie , am asteptand un ecou cat de marunt care, insa , nu mai venea decat in forma unei stupefactii mute traducand faptul ca vorbisem la pereti. Intr-un tarziu , conlocutoarea dadu semne ce s-a dezmeticit , intreband fara legatura cu temele expuse si cu glas micut : ” si pretul zonei cat e ” ? Acum imi venise mie randul sa fiu consternat intelegand ca orice efort in a o smulge din schemele de gandire va fi un esec constatat aprioric . Degeaba mi-am racit gura explicand ca un ” pret al zonei ” apare mai ales acolo unde exista o anumita ” standardizare ” si ca in cartierele rezidentiale tocmai diferenta individualizeaza si adeseori extrage speta din categorie si o afirma , traducandu-se in deosebiri simtitoare de pret ;caci la sfarsitul disertatiei a venit inca o intrebare cu aspect halucinant : ” dar pretul pe metru patrat construit il puteti spune ? „.
Abia atunci mi-am dat seama ca idealismul meu in a face pedagogie pentru cine nu are nici macar notiuni elementare nu-i decat o pierdere de vreme si o atitudine ridicula in care nu trebuie sa staruiesc. Inutil sa spun ca nu am avut nici curiozitatea de a citi mai pe urma ceea ce scrisese ” juna de la investigatii ” pe o tema imobiliara unde cred ca incerca sa compuna o comunicare fara sa stie alfabetul.

12 Decembrie 2007 – ” Casele dregatorilor necajiti” – un episod tipic pentru Romania in agonie

Reactia din aceste zile in materia afacerii ” caselor dregatorilor necajiti ” tradusa intr-un cor de ” atitudini de presa” ca deobicei orientate catre „inamicul stapanului „este insa si acum uimitoare prin superficialitate si o lipsa fenomenala de intelegere a lumii unde traim. Caci , de fapt, recenta combinatie care improprietareste cu ” case scumpe ” o categorie de neo-ciocoi din clasa parazitara de ocupatie nu-i decat consecinta unui lung sir de accese de hemoragie din proprietate imobiliara a Statului , care au inceput demult si nu dau semne ca se vor opri daca va mai fi inca material apt a fi sustras si re-vandut cu castiguri . Acesta este, deci, un proces obisnuit la noi unde, pe la inceputurile ” vremurilor noi „, s-au vandut milioane de locuinte ” de stat ” la pretul unui televizor sacrificandu-se cu cinism o intreaga generatie tanara care azi priveste stupefiata cerul liber de deasupra capului si plateste chirii exorbitante in mainile unor rentieri verosi ; unde cladiri industriale de dimensiuni imense si terenuri nesfarsite au incaput pe maini pregatite expres pentru a le specula in viitorul planificat sub ochii adormiti ai unei ” prese ” ce a vehiculat fara inocenta absurditatile de felul „mormanului de fiare vechi ” si al ” gaurilor negre ” ; unde mosii intinse cat vezi cu ochii , paduri nenumarate si munti intregi s-au dat fara nici o socoteala in ideea unei ” justitii istorice ” care , de fapt, a ratificat a nu stiu cata oara jaful istoric si pauperizarea seculara a romanului sarac lipit pamantului ; unde cele mai frumoase constructii din orase s-au ” retrocedat ” fara nici o precautie catre bandele organizate de avocati, notari si dregatori de toata mana iscusiti in a nascoci pretinse ispisoace ce ar fi intarit averea imobiliara ceruta de mostenitori fantomatici ; si unde lacomia unei clase superpuse , alcatuite din suflete de randasi care , fiind incapabila a produce la indiferent ce proportie , a transformat ideologia furtisagului marunt in mari planuri de hotie sistematica ce se intreprinde cu legea in mana si prin ” acoperire de hartii”. Esenta acestei situatii sta in aceea ca insusi fundamentul statului este atacat in ideea absurda a reducerii alcatuirii sociale la un ” minimal ” care nu se intalneste nicaieri in societatile asezate ,care nu se clatina la prima suflare de vant cum se clatina Romania in agonie . Din trupul ei ajuns astazi un hoit de unde multimile de hiene smulg bucati de carne inverzita de vechime (si se incaiera cu dorinta de a lua mai mult decat tovarasii de ospat sangvinar ) pare va nu va mai ramanea nimic si ca insasi geografia va ajunge un simplu teren imobiliar parjolit de pofte nefiresti unde vor juca personaje de viitura si stapani noi descalecati din cele patru zari. Totul , in fond, se desfasoara in cadrele unui formalism de conceptie iezuita care azi , ca si alaltaieri , va mitiza concluziile ” evaluatorului ” , crupierul anonim a carui semnatura indescifrabila apare pretutindeni in dosarele marilor jafuri contemporane ; si va aparea si aici .