~Bucuresti:”Marele bolnav al Europei”

ARTUR SILVESTRI

Chintesenţa de societate românească pe latura incapacităţii
de a se dezvolta, Bucureştii reprezintă, ca şi până acum, un amestec
de planuri parţiale şi incoerenţe şi de stăruinţă administrativă în
direcţiile cele mai puţin potrivite. Impresia de incompatibil între
“proiectul ideal” şi înţelegerea umană se adânceşte de la o zi la
alta. Fiind un organism viu cu tendinţă definită, oraşul se
străduieşte să evolueze în chip organic fără a reuşi căci în materie
de administraţie, şi, prin urmare, de decizie, aceste năzuinţe rămân
impermeabile şi se dispreţuiesc chiar şi atunci când se întrevăd sau
se bănuiesc. Din aceste despărţiri brutale, între “natura istorică” şi
“interes uman de context” rezultă criza uimitor de profundă pe care o
trăieşte această colectivitate aflată în derivă. Inventarul de program
negativ, de lacună şi de deficienţă este impresionant, constituind, de
fapt, o listă astronomică de situaţii rămase nerezolvate.

“Sindromul de oraş suprasolicitat” se menţine şi se
agravează aproape cu fiecare zi, aceasta fiind nu o chestiune “de
trafic”, cum se consideră de obicei dar greşit, ci un ansamblu de
elemente foarte diverse, toate în stare hipertrofică, reclamând nu o
corecţie urbană – astăzi cu neputinţă de întreprins – ci un concept
nou şi o altfel de viziune decât sunt capabile autorităţile de până
acum. Oraşul îşi caută încă un “centru-sanctuar” şi această lipsă a
unui “City”- ce se putea afla, în anii ‘30, acolo unde se stabiliseră
Banca Naţională şi Bursa – astăzi nu se mai poate imagina. Ipoteza ca
Piaţa Victoriei va putea deveni, în curând, acest spaţiu emblematic,
este credibilă dar aproape inaplicabilă căci aceasta ar presupune o
altfel de concentraţie între “reşedinţă” şi “spaţiu instituţional”
decât s-a croit odată cu restructurarea de acum 20 de ani.

Lipseşte, până la urmă, strategia realistă de dezvoltare
înlocuită de acţiune în minor şi vernacular, fără o imagine clară din
altitudinea ansamblului şi din viitor. Ceea ce pare că dezvoltă oraşul
(sub forma unor cartiere “de lux a la roumain” pentru bogătaşi) nu va
constitui decât petice colorate într-o textură nepotrivită. Apoi,
proiectele faraonice inutile, precum sunt ideile de pasaje
“supra-terane” care introduc forme futuriste, americane şi japoneze,
într-un oraş a cărui ţinută ce diferenţiază este dată de case mărunte
şi de vile de burghezie. Aceasta confirmă impresia că nu întâmplător
nici unul din “cartierele clasice” nu a fost declarat “rezervaţie
urbană” şi s-au putut sfărâma nu doar tradiţie de locuire şi de mod de
viaţă ci şi valori ce puteau deveni, dacă se valorificau cu
inteligenţă, brand turistic.

Dar, din păcate, masacrul urbanistic continuă şi ia amploare de la un
an la altul. După ce, în doar câţiva ani, Parcul Jianu (cunoscut mai
mult drept “Cartierul Primăverii”) a devenit dintr-un splendid concept
orăşenesc autohton – un spaţiu heteroclit, de locuinţe, sedii de bănci
şi de companii, restaurante şi “blocuri de lux” absolut dizgraţioase,
a venit rândul şi Pieţii Aviatorilor să suporte povara unui bloc
monstruos de birouri care în nici un oraş civilizat de pe glob nu ar
fi apărut cu atâta violenţă sfidătoare. Fenomenul continuă sub forma
unor “proiecte” salutate în mod triumfalist de autorităţile ce
adâncesc procesul de desfigurare a unui oraş ce dă adeseori
sentimentul că este abandonat. Unele sunt în sine extravagante căci
într-un Bucureşti care, prin risc seismic, este fără îndoială “marele
bolnav al Europei”, ar urma să se ridice blocuri cu apartamente de lux
având de la 24 la 50 de etaje, valorificând, într-un plan subţire,
“terenul viran” ce va deveni, astfel, Proiectul Esplanada. Sunt
formule inadecvate şi parţiale ce rup cu totul echilibrul extrem de
fragil al unui oraş ce avea nevoie de proiect clar, în folos public,
şi nu de “creaţii de laborator ocult” ce nu aduce folos decât unui
număr definit de participanţi la “investiţie”. Principiul este, în
materie de Bucureşti, greşit şi, totuşi, implacabil. În loc să se
dezvolte armonios, organic şi echilibrat, oraşul este supus unui “joc
de biliard” periculos ce nu rezolvă nimic dar complică şi mai mult
starea lui în viitor. Astfel încât împrejurarea că nu avem nici o
“strategie de brand turistic” şi nu înţelegem că poţi să câştigi bani
din proiect inteligent, abandonul “centrului istoric” acoperit de
praful nesfârşitelor dosare şi al maşinii de tocat fonduri pentru
interminabile proiecte, decăderea satului Pipera şi ascensiunea
satului Băneasa (fenomen doar amânat însă adus acum în faza de
acceleraţie cu participarea banului public) nici măcar nu mai sunt
excepţii ci regulă. Apogeul acestui mecanism straniu care nu doar că
“lucrează” pentru o categorie restrânsă, ca în statele sud-americane,
dar creează şi iluzie şi “legenda imobiliară” îl constituie aşa-numita
“zona metropolitană Bucureşti”, ce va modifica radical nu realitatea
ci percepţia asupra pieţii imobiliare pe o suprafaţă cu raza fenomenal
de largă.