29 Mai 2009 – Un oras suprarealist , care „are ce n-are ” si traieste prin iluzii

Urmarea articolul anterior – 28 Mai 2008 – Ideologul dezastrului din Bucuresti : ” Vechiturile trebuie sa dispara “

Dar poate ca „ideologul anti-nostalgiei dupa Micul Paris ” sa fie doar incapabil de teorie dar un practician cu calitati . Si in aceasta materie ,din pacate , sustinerile sunt tot atat de imprudente desi par a se face in ideea ca omul de Bucuresti (o specie prin definitie superficiala si balkanica) are tinere de minte putina iar documentele lipsesc .Iata , de pilda, „reabilitarea străzilor ” , care precum se observa cu ochiul liber nu s-a incheiat nici in vremea ” urmasului” si intra si in planul de patru ani si al urmasului dinastic desemnat si care , in realitate , se reazema pe o doctrina de reparatii continue (ce lasa deschis etern „robinetul cu bani „) in urma carora raman gunoaie si stricaciuni baroce care reclama alte santiere interminabile .I-realizate (sau facute partial si rau dar cu bani multi ) sunt si alte teme formale de lauda goala , precum „contorizarea Bucurestiului „(obiectul unor scandaluri de notorietate), ” modernizarea punctelor termice ” sau ” sistemul de taxare la autobuze ” (o inventie quasi-orwelliana , de negasit in orasele civilizate , care toaca nervii nefericitilor ce o folosesc ) . Pe langa acestea trebuie inclusa , dar ca o culme a absurdului , ” revitalizarea zonei istorice a Bucurestiului ” ,care in toata aceasta istorie povestita suprarealist nu este decat o fantasma utila in a se toca bani si a se lasa cladirile sa se surpe de la sine in speranta ca vor deveni curand doar un teren imobiliar probabil ca arvunit inca de acum sau mai demult caci de facut nu s-a facut nimic nici , vorba lui Ioan Creanga, „pana in ziulica de azi „.
Catalogul pacalelilor nu se incheie insa aici . „Ideologul” mai zice ca ar fi facut „statia de epurare”(in singura capitala europeana lipsita , insa, si acum de acest sistem elementar) dar urmasul sau il contrazice caci pe la sfarsitul lui 2006 recunostea ca „Bucurestiul nu a avut niciodata o statie de tratare a apelor uzate si menajere. Capitala a fost in decursul anilor si este un factor poluator pentru mediul ambiant ” , promitand ca ” statia de epurare va fi finalizata in doua etape” desi, bineinteles , nu s-a ” finalizat „nici pana azi ” .
Cat despre iluminatul public (unde stapanul absolut este o companie foarte larga la mana cu unii angajati tineri ) si despre „problema chioscurilor ” ( o operatiune de distrugere salbatica dar prezentata ca un act de vitejie cand , de fapt , a lasat fara paine cateva zeci de mii de mici capitalisti deschizand portile larg hipermarketurilor care , unele, au obtinut autorizatie de constructie dupa ce se incheiase santierul ) , ce sa mai zici ?

Rezulta ca „ideologul dezastrului ” nu a facut ceea ce sustine ca a facut dar , cu toate acestea, a facut ceva ? Realitatea arata cateva din efectele care trebuie sa i se atribuie fara nici cea mai mica indoiala caci personajul este ,in acelasi timp, si un ideolog declarat al „restituirilor pe banda rulanta ” (caci aceasta era formula intrebuintata acum opt ani ). Prin acest proces cu caracter ocult uriase averi imobiliare au intrat pe maini definite care nu au ezitat sa fructifice cadoul primit caci ideologul a participat, in acelasi timp , si la modificari de legislatie ce au ingaduit nu doar inaltari de cladiri enorme acolo unde nu le era nici locul , nici rostul , dar si lichidari de parcuri unde „dezvoltatorii ” au culcat la pamant ceea ce lasase Dumnezeu pentru a obtine bani cat mai multi si mai indefiniti.

28 Mai 2008 – Ideologul dezastrului din Bucuresti : ” Vechiturile trebuie sa dispara „

Deslegarea misterului ce a transformat Bucurestii intr-un oras blestemat si fara identitate unde aproape ca nu se mai poate locui , s-a produs in modul cel mai neasteptat cu putinta catre sfarsitul lunii mai 2008 , cand , la un post de televiziune unde se simte ca acasa , o fosta capetenie de primarie ( care , cum spun acolitii „, s-a ridicat mai sus „) si-a formulat conceptia despre „dezvoltarea urbana ” intr-o maniera lipsita de fereala desi cam tot ceea ce a dezvaluit acum se cunostea prea bine din efectele catastrofale ce le-a produs . Acum nu mai incape , insa , nici o indoiala privitoare la origina raului . Daca aceste indrumari (emise, in fond, de un personaj cu calibru cultural marunt si care , pe deasupra , mai este si notoriu pentru elogiul succesului social rezultat din stiinta aproximativa de carte ) ar fi apartinut unui particular oarecare (ceeace , la drept vorbind, oricare din mai-marii lumii a fost sau va deveni ) , ele ar fi trebuit ignorate caci nu merita in sine un tratament special ; dar cum provin , din pacate , de la un personagiu ce s-a aflat la butoane (si inca mai este , cat o mai fi ) examenul lor trebuie facut neaparat . In orisice caz , „teoriile” (sa le zicem asa, cu o , totusi, maxima ingaduinta ) socheaza mai ales printr-o nota sfidatoare si omniscienta care se intalneste mai rar pana si la noi unde toti necioplitii cu bani si inscaunati in pozitii de porunceala se cred obligati sa-si dea cu parerea insistand a o impune ca model unic indiferent cat de aiuristica ar fi ( asa cum si este in acest episod , din pacate tipic ) . Iata , deci, ce declara , fara nici cea mai mica retinere , ideologul dezastrului care , in loc sa-si reprime concluziile impulsive , si le vehiculeaza in maniera aroganta , proprie categoriei de guralivi sterili careia ii apartine. Intai , de toate , el se pronunta categoric ” împotriva falsei nostalgii a Bucureştiului interbelic” fara sa fie ,insa, capabil sa lamureasca tema desi , intre altele , ar fi interesant de stiut ce acceptiune s-ar putea da aici formulei  de „falsa nostalgie „ (???) , la drept vorbind un nonsens. Dar , in fond , ceea ce ar fi vrut sa spuna si nu a putut (caci exista creaturi care dau impresia ca ar putea comunica fara sa reuseasca niciodata ) este mai mult ca sigur invocarea clasicului adagiu de „om nou ” – sau de spirit creol ce detesta traditia socotita „depasita” – dupa care ” vechiturile trebuie sa dispara „. Adaosurile confirma aceste incheieri .” Trebuie să fim conştienţi – inainteaza „teoreticianul”- că dezvoltarea înseamnă şi schimbarea feţei unui oraş . „ Iata si argumentele , care doar aparent ar avea legatura cu tematica , aratand mai degraba ca un program de afacerist in imobiliar atent la pretul terenului de constructie decat la echilibrul cadrului orasenesc. :„Tehnologia a evoluat, pământul e scump, nu poţi cere nimănui să investească în imobile de patru etaje. Trebuie să avem şi astfel de construcţii „ (desi in orasele asezate , unde insa nu stapanesc invartitorii de bani din afaceri de combinatie administrativa , asemenea opinii ar uimi si , oricum , nu ar avea nici o trecere ) . Din pacate , patru vorbe si cinci bizarerii ; caci daca ” tehnologia ” – care ar fi evoluat – nu este nici argument si nici in legatura cu felul cum orasul se schimonoseste , ideea ca ” pamantul e scump ” (impresie gresita , fiindca de fapt :”pamantul e scumpit artificial „!) este un efect al strategiei gresite si al mecanismelor de jaf organizat si nicidecum un dat cu caracter fatalist care ar fi aparut de la sine fiindca nu ar fi existat alte solutii . Eroarea consta aici nu doar in formulari imprudente si fara nici un reazem serios ci mai cu seama in metoda sofistica de a crea mixturi unde incap formule initial necontestate ce se dezvolta halucinant de imprecis in directia unei mistificatii totusi destul de putin abile .Caci, bineinteles ca , in stilul caracteristic amagitorilor de meserie , si acesta crede ca expunand idei generale demonstratia ar fi imbatabila fara , evident , sa fie caci argumentele lipsesc ori nu au nici o legatura cu materia , desfasurata aproape  intotdeauna necontrolat . De altminteri , presupusa demonstratie inceputa cu satanizarea ” falsei nostalgii ” nu putea sa continue decat cu apologia ” noului ” vazut in aspectul”inalt ” si in stil globalist si fara identitate , asa cum, de fapt , avem azi la noi , unde , prin violenta incuviintata prosteste , pseudo-teoria s-a tradus in rezultat vizibil . ” Am auzit zilele astea –zice iubitorul de ” zgarie-nori ” (care, deci, au in personaje de acest tip nu doar sustinatorii patenti ci si ideologii )-că se construieşte un bloc de 35 de etaje. M-a frapat indignarea că se construia un bloc cu 35 de etaje „. Episod socant , intr-adevar, pentru un „detinator al adevarului absolut ” , cum se inchipuie orice ideolog de scoala noua .

27 Mai 2008 – Un scandal de un comic irezistibil : „sase blocuri de 40 de etaje in Herastrau, in locul Muzeului Satului „(??!)-

Pe la jumatatea lunii Mai 2008 , pe cand se stia cu precizie ca in mijlocul Bucurestilor urma sa se ” avizeze ” un asa-zis ” proiect Esplanada ” – rezultat din complicitati multiple si baroce care ar produce o hemoragie de proprietate din bunul comunal de multe sute de milioane de dolari – cateva marunte slugi semidocte ,ce lucreaza la porunceala ca orice baiat de la cai , au raspandit un zvon bizar (insa cu o presupusa greutate prin efectul de emotie colectiva ) care sustinea ca „o mafie imobiliara ” periculoasa aflata la comanda unui candidat rebel la Primaria Bucurestilor ar unelti ” sa puna gheara pe Muzeul Satului ” in ideea de a construi in locul acestuia ” un cartier de lux ” (??!) constand din ” sase blocuri de 40 de etaje , o sală de sport, un cinematograf în aer liber cu circuit închis, o sală de recepţii, o faleză de promenadă şi un mic port turistic pe malul lacului „. Si pentru a crea sentimentul de verosimil ( ba chiar si impresia de investigatie documentata cu meticulozitate ) , erau invocate cateva detalii care au un aspect atat de funambulesc incat nici nu ar trebui comentate daca nu ar arata un modus operandi destul de frecvent in asemenea ” comedii pe apa ” . „Investitorul ” ( de fapt o mafie internationala ) ar fi fost inregistrat in ” Antilele Olandeze ” ( paradis fiscal, asadar loc traditional de spalat banii si de invartit afaceri necurate ) , ar avea conturile bancare in „Estonia „(desi insasi notiunea de paradis fiscal asociaza inregistrarea cu banca si deci cu circulatia banilor – dar , de fapt, de ce nu in Pakistan ?sau in Columbia , sediul propagandistic al traficului de droguri ? ) si , ” dupa cum se stie ” (formula sacra a oricarui denunt lipsit de orice proba la dosar ) , ar fi fost implicat in afaceri suspecte in Nigeria ( o geografie care evoca insasi notiunea de „escrocherie ” prin notoriile scrisori nigeriene care fac ravagii in posta electronica ) .

Dar fiindca suntem in tara unde si ticalosiile sunt facute de imbecili infumurati , citind acest denunt isteroid este cu neputinta sa nu te umfle rasul caci , la drept vorbind, multimea de prostii rostite cu o atitudine grava si voce cavernoasa e impresionanta. Schema de frauda , ( sau , mai bine zis , montajul juridic ) ar fi fost redactata nu de un cabinet de avocatura -o categorie care , indiferent daca place sau nu , este prezenta in mai toate afacerile mari de aici , oricat de curate sau suspecte – ci , soc maxim !, de „un cunoscut samsar de terenuri , cel care a furnizat solutia deposedarii muzeului de teren ” . La atata „competenta „, bineinteles ca solutia atinge un ridicol patent , aflat la marginea umorului caragialian daca , totusi, I.L . Caragiale ar fi avut si momente cand geniul epic somnola . Caci , pentru a pune gheara pe terenul Muzeului Satului (cum se exprima atat de literar jurnalistul cu scoala de sapte clase ) , ” samsarul ” uns cu toate alifiile ar fi recomandat sa se infiinteze o fundatie care , capatand prin lege dreptul de a se socoti succesoarea detinatoarei initiale a acestor parcele , ar avea motive sa solicite retrocedari multiple de proprietati intre care si aceasta (dar , cu vremea , probabil ca si altele din uriasa lista de proprietati ale ” Fundatiei ” in chestie ,precum e usor de dedus ). Bineinteles ca acest mecanism s-a intrebuintat in unele situatii (desi tehnica furtului legalizat este ceva mai baroca in realitatea administratiei de Bucuresti ) insa aici numai sa fii nebun sa il incerci fiindca ” fundatia ” invocata se chema , la origina , „Fundatiile Culturale Regale ” si nimic altceva !! Acestea se constituisera in felul unei federatii de „ONG”-uri (cum am zice astazi ) si , la drept vorbind, pentru a le reinvia ar fi fost nevoie de re-crearea tuturor componentelor ca si , bineinteles , de acordul daca nu chiar de complicitatea unora din titularii traitori acum . Caci iata ce citim in cele dintai dispozitii privitoare la „constituirea ” legala a proprietarului acestor terenuri privite astazi cu lacomie de nenumarati „investitori ” intre care , fara nici o indoiala , si cei ce gazduiesc denunturi ridicule precum cel evocat aici : ” Legea pentru Fundatiile Culturale Regale, data in Bucuresti la 14 aprilie 1933, stipula (2, nr.88/14 aprilie 1933):Art. 1. Fundatia Universitara regele Carol I, Fundatia Principele Carol din Bucuresti, Fundatia Ferdinand din Iasi si Institutul de cercetari experimentale Regele Carol al II–lea din Cluj formeaza o uniune cu numele Fundatiile Culturale Regale ale Romaniei.
Art. 2. Pe langa Fundatiile Culturale amintite in art. 1 se infiinteaza in Bucuresti, potrivit unui statut special, si intra deopotriva in uniune, Fundatia de literatura si arte Regele Carol al II–lea, cu scopul sa ajute prin toate mijloacele dezvoltarea inaltei culturi in Romania…
Art. 11. Fundatiile Culturale Regale si Asezamintele infiintate de ele pentru implinirea menirei lor statutare sunt persoane juridice. „
In fata acestor documente ce lichideaza dezvaluirile ubuesti ce le-au dat ocazia evocarii , nici nu mai are cine stie ce importanta ca denuntatorii nu au reprezentari elementare despre istoria regiunii care , inainte de a intra in patrimoniul ” Fundatiilor Regale „, fusese o intindere de pasuni , liziere de padure si , in partile dinspre Bd. Maresal Prezan, de numai cateva ulite dintr-un catun ( Bd. Calarasul , Fundatura M. Bunea etc. – pentru curiosi, a se vedea „Planul Bucurestilor editat de Socec & Co , 1914 ) . Ceva mai tarziu , vis-a-vis de ” Strandul Kiseleff ” (astazi strandul Tineretului , acesta -obiect de hotie recenta ) gasim , una dupa alta , „Statiunea Agronomica ” si „Scoala de Horticultura ” , daca e sa ne incredem in planurile Bucurestilor din 1939 , in marginea de apus a noului pe atunci „Parc National Carol I „, mai apoi denumit ” Parcul Herastrau .
Aceasta pentru a nu spune ca insasi ideea de a construi cladiri de 40 de etaje pe un sol nesigur -care , la randul lui , s-a format prin asanarea baltilor din anii 30 si din intarirea terenului fragil prin lucrari minutioase si grele facute in vremea lui N.Gr. Caranfil – denota o forma stranie de fabulatie deliranta .
Dar peste numai cateva zile , si fara sa fie o replica la ceea ce considera ca va fi ” dezvaluirea secolului „( desi s-a observat ca nu era decat o stupiditate de amatori ) , un alt denunt de moda noua , cu , insa , alt obiectiv  , a putut arata -prin alaturare de tema – care este realitatea in speta expusa de maruntii tobosari platiti destul de sgarcit . Pe scurt , aceasta privea o complicata manevra -organizata dupa tipic si bineinteles ca de profesionisti ai jafului si nu de un eretic de partid , precum era in calomnia ,foarte grosolana , initiala – privitoare la o margine de lac pe care stiutorii in „ale Bucurestilor” se si mirau pana mai ieri cum de a scapat inca neatinsa de furia retrocedarilor cu destinatie precisa dar oculta . ” Investitia in doi peri ” privea „ridicarea unui ansamblu rezidential, a unui hotel, a doua restaurante si a unei baze de agrement sportiv pe terenul de pe Aleea Matelotilor „ , adica (mai putin „locul ” ) cam tot ceea ce denuntau anterior agentii electorali disperati de pierderea timpilor optimi pentru candidatii imbratisati contra plata .
Vasazica , la fel ca in anecdota notorie pe vremuri prin care nu se stia daca ” a furat sau i s-a furat ” , de construit se vor construi blocuri , dar cinci si nu sase , iar acestea se vor imprejmui cu restaurante , hotel , teren de sport si , mai mult ca sigur, „debarcader ” -asa cum stiau denuntatorii . Insa , lovitura de teatru : fara nici o legatura cu „doctorul demonizat ” si nicidecum in locul Muzeului Satului si in marginea Lacului Herastrau ci pe langa Gara Baneasa , in spatele Palatului Scanteia si in lungul unui lac , dar cu alta asezare si , de buna seama , cu alt nume . Inutil sa spun , insa, ca ticalosiile initiale circula , creeaza ecouri si reactii (desi sunt o simpla vehiculare de dejectii ) si pana si un ministru ce se ocupa de cultura in felul care este prea bine-cunoscut a socotit util sa se arate razboinic agitand o sabie in vant intr-o maniera inca o data ridicula , luptand cu fantasme inventate de mistificatori .

26 Mai 2008 – Pretul secret al parjolului din Bucuresti

Un ” neica nimeni „de o obraznicie patentata adus intr-un scaun destul de inalt in aceasta tara de multimi prostite prin minciuni , sustinea cu aplomb , mai acum o vreme , ca iarba ar fi de vina pentru mizeria incredibila din Bucurestii unde , insa , aerul de vesnic santier a devenit irespirabil si unde cad zeci de mii de copaci sub drujbele bandelor de „curatatori de terenuri ” pentru uzul dezvoltatorilor din Cartel . De fapt , aceste teorii de inventie ad-hoc dezvaluie dezlantuirea de satanism isteric ce ne stapaneste azi (dar poate ca nu si maine ) fiindca atacul sistematic la tot ce este viu si natural – si , prin insasi formula ei de viata organica, nu se supune mecanismelor de stapanire carora omul le raspunde cu supunere si idiotizare – nu poate fi intamplare si nici macar nu are un temei cat de nesemnificativ in perspectivele ce se arata unei colectivitati pur si simplu terorizate de haite definite numai prin instinctele de pradator .

Aici incape si modificarea sistematica – prin aculturatie , preschimbari de componente de mediu locuit si , de fapt , de neo-miciurinism social si natural uluitor de virulent – a tot ceea ce este constituit firesc intr-o lume al carei principiu de inaintare istorica depaseste cu mult notiunea de „uman” si o pune la locul ei proportional intre miliardele de forme diverse ce au acelasi drept de a exista . Insa desi absurda si ilegitima , atitudinea are raspandire si uneori da chiar sentimentul viziunii oficiale prin slugarnicia ce o manifesta caile de comunicatie ce ii stau la indemana si prin impresia ca numai jaful institutionalizat are dreptul sa vorbeasca iar opinia contrara ar fi „inconforma ” si eretica . De fapt , la noi , pradatorul ce parjoleste pare a fi devenit regula sociala dominanta . Iata intre altele , o alta caricatura de cabinete , cu aspect de Falstaff nadusit , care instiga recent la o campanie sistematica de distrugere formuland , in maniera petulanta a categoriei de ocupanti ce s-a pripasit prin scaunele de aici , aceste indemnuri incredibil de absurde : ” Sa mai terminam odata cu plopii astia in Bucuresti. Sa-i scoatem si sa punem in locul lor platani. Platanul este simbolul Bucurestiului „. Cand citesti aceste bazaconii rostite despre orasul unde salciile ,plopii , stejarul si teii sunt arboretul clasic lasat de Dumnezeu , in locul carora ar fi necesari artari canadieni si platani in ideea ca ” platanul ar fi ” simbolul orasului ” (o idee de o stupiditate greu de egalat chiar si in catre gandirea acestei categorii de personaje grobiene ) sentimentul ce te cuprinde este deopotriva de indignare si de sila universala in fata sfertodoctului neispravit si guraliv. Caci daca , in locul invoielilor de familie economica (unde incurajarea vanzarii de arboret greu vandabil se „coteaza” , ca in orice operatiune cu implicatia unui agent de vanzari ), asemenea creaturi ar mai pune mana si pe carte , nu doar pe bani, facand planuri macar verosimile si nu de tot prostesti precum aici , ar mai fi ramas o tema comuna de polemica unde se participa aducand argumente si, deci, nadejdea unui rest de buna-credinta ce ar mai trebui banuita . Dar ” la carte ” scrie exact ceea ce obraznicaturile de azi , usor alfabetizate dar nu mult , ignora sfidator si , ma rog , multi-cultural . Intr-o sinteza apartinand lui Vintila Mihailescu ( clasic al geografiei de la noi – care nu trebuie confundat cu maruntul autor de articole recente ce semneaza cu acelasi nume in scopul de a deruta, uzurpand o notorietate ce nu i se cuvine ) oricine poate afla ce concluzii exista in materie de geobotanica de Bucuresti . Aici , zice savantul ( ” Geografia fizica a Romaniei” , 1969 , pag. 236 -238 , a se vedea in tema si P. Enculescu:”Harta zonelor de vegetatie din Romania „, 1938 ) , avem , intre altele , ” salceturi ” ( adica mai bine de 10 varietati de salcie , fiindca asezarea orasului e in lunci de riuri paralele ) , salcami , tei , plopi , marul si parul salbatic etc. dar nu artari si platani . Bineinteles ca , pe langa acestea , mai exista sporadic ulmi si jugastri , frasini si otetari care nu dau preponderenta ci doar element de decor si diversitate , pozitiv pentru game extinse si potriviri de viata inradacinata . Suntem , deci , o provincie floristica din categoria ” daco-ilira ” , unde salciile se asociaza cu plopii albi si negri si unde categoria reprezentativa este nu „platanul ” ( simbol scornit cu gandul la combinatii aiuristice ) ci stejarul in varietati de stejar brumariu ori stejar pufos. De altminteri , chiar si numele Dambovitei indica astfel de compatibilitati caci , in vorbele slave , aceasta insemneaza apa care curge prin padurea de stejar .

Stricarea nu doar a obiceiurilor ci a insusi „locului ” , cu tot ceea ce il defineste dar mai intai de toate fiintele vii crescute natural , nu-i , in ultima analiza , o tema culturala oarecare asa cum se vehiculeaza ca versiune fabricata in scopul de a minimaliza efectele ci insusi modul de a actiona al unui parjolitor iresponsabil si pentru care orice viitor colectiv nu are nici cea mai mica insemnatate daca buzunarul propriu se umfla si inlauntrul lui incap sume exorbitante iesite din vesnicul robinet al hotiei sistematice . Putini inteleg ,insa, ca pretul secret al parjolului de la noi nu este o tema ce priveste banii ci insasi viata noastra istorica , sacrificata cu cinism de mainile apucatoare ale caror unghii vor trebui taiate intr-o zi , alaturi de mana toata care a apucat .

23 Mai 2008 – O afacere imobiliara neasteptata : ” casele parohiale ”

Pentru ca tot i s-a dus vestea ca ar fi un “manager ” iscusit care stie sa faca bani din piatra seaca , actualul ocupant al scaunului patriarhal de pe Dealul Mitropoliei din Bucuresti se tot chinuie cum sa mai faca rost de bani pentru faraonicul proiect denumit pompos ” trustul media ” (unde , pe langa un ziar si un post de radio , a aparut recent si o statie de televiziune cu destinatie destul de nedeslusita ) . Si fiindca bani nu prea sunt (sau , cel putin asa se spune ), sunt cautate tot soiul de solutii, una mai baroca decat alta . Printre acestea s-a calculat recent cat s-ar obtine daca , printr-o manevra destul de rudimentara , casele parohiale ar fi considerate proprietatea Bisericii si , ca atare , preotii care le locuiesc ar trebui sa se mute in alte locuinte (daca au vreuna in proprietate ) sau sa plateasca o suma “conforma cu piata ” reprezentand chirie (iar daca nu ar putea plati , acestea ar fi scoase la licitatie ). Ideea nu este noua caci , in vremea cand era mitropolit de Iasi , ” actualul ” aproape a rechizitionat – introducandu-le volens nolens intr-un Fond silvic bisericesc – toate padurile parohiilor din Moldova in ideea de a le administra mai bine (desi aceasta insemna sa tina toata suflarea bisericeasca din regiune la mana lui , cum bine se stie pana azi in satele din Carpatii Rasariteni ). Dar e cu putinta ca aceasta tehnica bizara sa mai fie aplicata si acum ?

La drept vorbind , atitudinea managerului in sutana (care , ca orice „om nou ” din vremurile noastre stapanite de panglicari si irozi din organizatia auto-intitulata ” clasa politica „, daca nu are legislatie o fabrica sau o adapteaza ) s-ar potrivi perfect cu aceste rumori si este mai mult decat probabil ca o evocare a „traditiei ” bisericesti in materie de proprietate se va face neintarziat de catre specialistii de porunceala , capabili sa dezvolte oricate sofisme sunt de trebuinta . Dar indiferent daca hotararea ce va urma se va dovedi ca are reazem sau va fi o simpla decizie de stapan cu vederi arbitrare , sigur este ca fondul imobiliar eliberat in ideea valorificarii prin incasare de chirii nu va fi nesemnificativ . Aici vor intra mai degraba „casele parohiale ” urbane unde foamea de spatiu atinge uneori cote enorme , rezultand deci ca va fi o afacere de Bucuresti sau de ” orase mari ” (caci la sate ” casa popii ” nu va fi , mai mult ca sigur , preluata de „investitori „in ideea cuviincioasa a unei blasfemii-ceea ce , in fond , si este daca ne gandim bine ). Dar , de buna seama , in caz de lipsa de clienti si „popii de tara ” vor fi obligati sa plateasca de unde au sau de unde nu au (desi imaginea comuna , gresita si ticaloasa , este ca „popimea se scalda in bani „) si atunci –spre a stabili „pretul pietei ” devenit astfel un pret de mercurial patriarhal – vor aparea ” evaluatorii ” ( o casta de sacali ce au nenorocit Romania si or s-o mai nenoroceasca ) . In teorie , sumele totale ce ar rezulta din aceasta interesanta afacere popeasca s-ar ridica , dupa unele calcule preliminare , la aproximativ 2.500.000 de Euro pe an , aceasta daca ar intra la socoteala cam 4000 de case parohiale pentru care minimum de chirie nu ar depasi 50 de Euro pe luna . Cam mult pentru nevoile unui post de televiziune cu obiectiv confesional !

22 Mai 2008 – OPERA NON GRATA. Eseuri despre „geografia jafului“, ocupaţie şi „neo-migratori“-o noua carte de imobiliar de Artur Silvestri

A aparut la ed. Carpathia Press o noua carte de Artur Silvestri , o recapitulare a unor eseuri in tematica imobiliara publicate din 2003 pana azi . Volumul se poate descarca gratuit aici:

• OPERA NON GRATA. Eseuri despre „geografia jafului“, ocupaţie şi „neo-migratori“

Prefata cartii o publicam aici : „ZICEREA IN CODURI ”
Ideea de a-mi pune la un loc eseurile ce formeaza ” rama  cartilor de imobiliar ”  mi -a venit recent cand mi-am dat seama ca , desi exista o anumita notorietate in materie de comentariu specializat , nu s-au observat inca indeajuns – asa cum as fi voit – principiile si , de fapt, doctrina ce oranduiesc asemenea scrieri socotite indeobste -si mai ales de cititorul ” estet” – a fi numai  punctul de vedere al unui afacerist . Caci , la drept vorbind , aceasta parte din opera ce am cladit in mai bine de 35 de ani de scris incontinuu inca  traieste in limbul definitiilor confuze avand pentru nu putini o infatisare ce contrariaza si un aspect exterior de baroc si de iregular care probabil ca si nelinisteste unele spirite obisnuite cu speciile definite . Sunt si unii care , avand bunavointa de a intelege , ” nu stiu de unde sa le ia ” si considera ca ar fi fost mai bine sa fac studiu academic , ” cercetare ” si analize cu rigiditate de compozitie scrobita spre a dovedi stiinta de carte si , prin aceasta , ” seriozitate de savant ” uitand ,insa, ca nu iese nimic vizibil fara efort si ca o cladire fara fundatie si  pereti nu ajunge niciodata la acoperis . Abia mai deunazi , si din motive care imi scapa , sentimentul ca in cartile de imobiliar as fi vorbit in „doua limbi ” -si ca , dincolo de examinarile cu caracter de afacere si consilierea de castigat bani  , ar exista si un alt strat mai putin vizibil – a inceput sa-si faca loc si sa fie observata si doctrina ce le insufleteste . Caci o doctrina exista -desi nu prea de tot izbitoare – fara sa fi nutrit intentia initiala de a practica ” zicerea in  coduri ” si misionarismul de sens ocult  . Ea s-a inserat , in fond , in moduri consubstantiale si , daca ma gandesc bine , nici nu ar fi putut sa lipseasca de vreme ce  intocmirile omenesti sunt pretutindeni in lume  formulari cu organicitate unde este de neimaginat a avea parti sanatoase -si cu functiuni autonome – intr-un intreg bolnav. Rezulta ca , desi scapa concluziei curente , prezenta  jafului institutionalizat si  a deposedarii planificate de munca nationala consumata alaturi de  arvunirea muncii noastre de viitor prin indatorare , declasarea sistematica a unor categorii sociale ce au tinut odinioara  aceasta tara in locul ei  si neo-iobagia unui tineret halucinat de consumismul salbatic sunt mecanisme ce s-au dezlantuit in forme specifice deopotriva in asezarile umane , in natura si cultura si  in „imobiliar” , de buna seama , lucrand generic si parjolitor . Caci , in fond , „imobiliar ” insemneaza „salas ” (adica locuinta , adapost si „loc” ) si „munca” , adica efort desfasurat in istorie in scopul supravieturii si stabilitatii ,  iar esenta acestei teme este , in ultima analiza , „sociala” si nu e fara reazem a spune ca , asa cum am si spus demult si astazi e un simplu adagiu din folklor , imobiliarul este hartia de turnesol a unei societati .
Am scris, deci , despre case (cum mi se pune eticheta uneori) vorbind insa  despre  o realitate de ansamblu ce se  evidentiaza in masurile ei de tipologie arhi-cunoscuta si pe care numai fiindca Fanarul insusi a devenit o formula curenta o numim ” neo-fanariotism „.  Impresia aceasta se confirma la o lectura contemporana unde prejudecatile s-au inlaturat  intrucatva .Privite acum , si adunate in ordinea cronologica a nasterii pe lume , aceste mici eseuri  formeaza un mic breviar care nu -i atat un indrumator  in materie academica ori practica ( desi este , in partea ce foloseste ) caci au , unificate si fara desfasurarile ce le introduceau la vremea lor , aspectul unui   sir de declaratii de principii si de culegere de concluzii morale .Acestea scapasera adeseori vederii scriitoricesti dar nu si Stapanirii de ocupatie recenta si slugilor ei nepricopsite  si fara indoiala explica salbaticia de deunazi  a unor sfertodocti fara nici o opera ce au ajuns sa ma satanizeze si pe mine facand -dintr-o lucrare dedicata binelui public – un obiect de injurie si de ridiculizari prostesti  . Situatia este cu atat mai definitorie  cu cat intr-o tara unde s-au furat si ouale de sub gaina si s-a creat onorabilitatea prin hotie si nu prin dedicatie si contributie la binele colectiv ,  a starui in slujire fara nici cel mai neinsemnat castig si cheltuind din buzunar si , pana la urma ,  din zilele ce ti s-au dat , incepe sa fie socotita atitudine eretica si gest condamnabil si sa se pedepseasca. Dar , la drept vorbind, in tara noastra amarata unde haimanalele creeaza opinia si ignorantii obraznici ajung sa dea indrumari sfatuind in secret pe jefuitorii patenti ce se imbuiba din smecheria sfidatoare si parjol satanist , prigoana  impotriva celor de conformatie ininteligibila nu putea sa nu se produca . O privesc si eu , cu amuzament , fiindca stiu ca pleava necontinutistica se va risipi deodata in vant  si ca , vorba lui Alexandru Nemoianu , „cu diavolul nu se intra in dialog”. Viata noastra istorica nu a inceput ieri ci demult iar lucrarea noastra tacuta , senina si ravnitoare nu se va sfarsi maine si va dura mult in timpul unde  se aseaza  orice contributie jertfelnica , indiferent daca i se stie autorul ori a devenit anonima . Caci , batjocorita sau uitata de raul ireductibil , fapta buna ramane ; si ” cine a facut- o stie Dumnezeu ” .
ARTUR SILVESTRI , Aprilie 2008 , in zilele de Sfintele Pasti

21 Mai 2008 – Bucuresti :Ce trebuia sa se faca si nu s-a facut ? Si ce trebuia sa nu se faca si s-a facut ?

Catre sfarsitul lui Mai 2008 (intr-un moment crucial pentru Bucuresti cand trebuie optat pentru continuitate in dezastru sau ruptura brutala ) a mai aparut inca o teorie bizara vehiculata de aceeasi presa de porunceala ce ne mananca zilele. Este asa-zisa necesitate a ” dezbaterii pe programe ” . O mai mare absurditate demult nu am mai auzit si socotesc ca e momentul pentru a formula cateva clarificari . Caci mai inainte de a examina orice fel de program , indiferent cat de ingenios conceput de fabricantii de imagini , esential este  bilantul atata vreme cat , spre a inainta , noi trebuie sa avem o reprezentare precisa despre punctul de unde pornim . Insa o linie trasa in vederea concluziei de etapa este tot ce poate fi mai indezirabil pentru ca abia atunci s-ar putea observa ce trebuia facut si nu s-a facut si ce nu trebuia facut si s-a facut cu o lipsa de responsabilitate pur si simplu scandaloasa . De fapt, ce programe ar putea aparea aici , unde in aproape doua decenii de aproximari , dibuiri initiale si combinatii aflate in chip sfidator la vedere ,nu avem in functiune nici macar o idee generala care aceasta ar fi trebuit elaborata  si astazi lipseste total ? La drept vorbind, in istoria recenta a Bucurestilor (care este inca prea putin cunoscuta iar detaliile s-au uitat ori se ignora ) noi am avut numai doua propuneri ce puteau modifica radical desfasurarile ulterioare si , din pacate , amandoua au apartinut unor candidati perdanti , ale caror ipoteze (totusi, cu efect practic mai mult decat probabil ) au devenit „document de epoca” si obiect de reflectie pentru exercitii de imaginatie . Amandoua apartin unor personaje destul de putin simpatizate in cartelurile ce formeaza opinia  dar  staruind o clipa in a desparti „omul” de „idee ” este obligatoriu a le expune spre a se intelege starea de fapt si erorile comise .
Intaia dintre acestea a aparut cred ca in 1996 cand Dinu Patriciu ( astazi cel mai bogat roman de pe planeta dar pe atunci un politician de orientare liberala dizidenta ) a candidat la Primaria Bucurestilor  precizand ca deziderat capital  recensamantul general al patrimoniului imobiliar al municipalitatii . Aceasta ar insemna , traducand pe inteles , cunoasterea tuturor proprietatilor apartinand ” comunitatii ” , atat cladiri (de toate felurile , de la locuinte si pana la magazine , hale etc. ) cat si terenuri de constructie , asezate sau intinse in tot Bucurestii , indiferent de sector . Daca un asemenea recensamant s-ar fi facut si ar fi devenit public ar fi fost cu neputinta a  se constitui mai tarziu si cu atata eficacitate sfidatoare intregul mecanism de redobandiri „facute pe banda rulanta ” (cum sustinea un primar de pe la inceputul acestui deceniu ) , de fapt improprietariri ce au adus in mana unor personaje definite valori de necrezut ( ce se castiga prin efort si risc , in capitalismul asezat , in cel putin doua-trei generatii ) ; nu am fi avut parcuri lichidate pentru a se ridica ” dezvoltari ” de catre ” cine trebuie ” ; nu ar fi disparut ” spatiile verzi ” de colt de strada pentru a deveni ocazie de „plaza” si de „condominium”  dupa ce si-au gasit „proprietari ” ad-hoc ; nu ar fi fost posibile „participatii ” incheiate in penumbra intre „oras” si ” afaceristi ” pentru terenuri despre a caror existenta stiau numai cativa initiati . Inutil sa spun ca nici pana in ziua de azi aceste catagrafii nu s-au alcatuit (facand posibil dezmatul de improprietariri ce a urmat ) si , desi ar fi acum prea putin de inclus (caci hemoragia din proprietatea comunala a fost uriasa si inca nu s-a incheiat ) , nu se vor face nici in viitor daca vom avea ” continuitate ” , asa cum se cere .
Cea de -a doua idee pierduta in mod vinovat a aparut in anul 2000 , cand – la alegerile , de altfel bizare , care au certificat inceputul sfarsitului pentru Bucuresti – Sorin Oprescu a  sustinut ideea ” Marelui Oras ” , denumita ulterior de mine , in cateva carti si destule analize in materie de imobiliar , ” Noul Bucuresti ” sau „Megapolis valah ” . Desi prea putin explicata in acel timp , cand , la fel ca si azi , controlorii ideilor lasa sa patrunda in examen public numai ce nu e cu adevarat important , ipoteza era esentiala si a fost confirmata abia catre jumatatea deceniului , cand ,in mediile administratiei centrale ,in Parlament dar si in unele puncte de vedere calificate si fara interes direct in combinatii de culise , a devenit teza ” zonelor metropolitane „. Inutil sa adaug, de buna seama , ca pana azi „zonele metropolitane ” sunt inca niste planuri de viitor , prezentate ( in mod propagandistic desi cinic ) ca solutii sigure (ceea ce teoretic si sunt ) insa lasate pentru inca multa vreme la „dosare” ca sa nu strice „jocul de castigat bani ” si „nevoia de continuitate ” . Si de ce aceasta ? Pentru ca , daca in preajma anului 2000 , Bucurestii ar fi capatat un plan local de dezvoltare care sa federalizeze comunele nesemnificative din imprejurimi (oricum -anexe minore la „Marele Oras” ) si sa sistematizeze dezvoltarea pe cartiere noi ,legate de o retea de sosele conceputa apriori si nu la spartul targului , astazi nu am fi avut in Dorobanti teren de 10.000 de Euro pe metrul patrat ; nu am fi avut intre cele mai absurde preturi pentru locuinte in orasul supra-aglomerat ; nu am fi vazut ridicandu-se „zgarie-nori ” fara rost (care vor avea o valoare impatrit mai mica destul de curand ) ; nu am fi asistat neputinciosi la distrugerea  „Micului Paris” (de fapt , o ipoteza de oras traditional , batjocorita de cate un sfertodoct cu conduita de apucat ) sub asaltul buldozerelor conduse de „investitori strategici ” din casute postale de pe mapamond ; nu am fi trait intr-o eterna „cursa de sobolani ” care este traficul bucurestean cotidian ( o realitate insolubila , oricate minciuni sfruntate s-ar auzi prin intermediul televiziunilor din „organizatie ” ) ; nu am fi avut „mall”-uri in centrul orasului cum nici in tarile ocupate nu se intalnesc frecvent ;
In schimb , poate ca nu doar prin coincidenta , sensul desfasurarilor  ce au urmat  a fost radical diferit  in ideea de a face imposibile astfel de idei chiar si daca , printr-un complex de imprejurari  putin probabil, acestea ar fi reusit totusi sa iasa din nou la suprafata .
La doar cativa ani dupa ce se formulase ideea”recensamantului general de proprietati comunale ” in Bucuresti , un ministru al Justitiei din acel timp (care azi se face ca uita si acel episod dar si altele, care au stimulat „privatizarile ” prin lichidatori ) a formulat inovatia legislativa care desparte proprietatea  publica (ne-vandabila ) a Statului de „proprietatea privata ” (expusa vanzarii, de fapt sustragerilor ) , legalizand practic metodele marelui jaf ulterior . Si peste inca o vreme , printr-o lege aiuristica de „retrocedari ” (care s-a zis ca ni se cere de catre ” Europa” desi nu mai exista nicaieri in forma aparuta la noi ) , a devenit impracticabil orice proiect de largire sistematica a Bucurestilor altfel decat prin exproprieri dificultuoase si costisitoare , platite azi, daca s-ar face , totusi, catre ” proprietari ” care nici nu stiu prea bine unde isi au bucata de pamant .
Rezulta , asadar, ca astazi nu mai e nimic de facut si ca reaua croiala ce inca mai lucreaza salbatic a devenit de neschimbat ? Momentul este crucial si daca dreptele asezaminte ,inca posibile , nu vor aparea , atunci cu siguranta Orasul , care , la fel ca orice fiinta vie , reactioneaza cu oricata intarziere sau rabdare , isi va vedea de ale lui , indiferent daca ocarmuirea de cateva clipe istorice va apartinea unor neispraviti .

20 Mai 2008 – Scandalul”Canalului Bucuresti – Dunare ” merita urmarit

Abia dupa aproape douazeci de ani de ideologism iresponsabil in numeroase teme intre care unele sunt definitiv compromise si pierdute , Stapanirea de la Bucuresti s-a dezmeticit si , in luna Mai 2008 , a hotarat valorificarea „Canalului Bucuresti -Dunare ” , formuland aceasta intr-un document deopotriva sumar si incoerent . Acesta ne instiinteaza in langajul birocratic ca ” Guvernul a aprobat, printr-o hotărâre, transferarea Canalului Bucureşti – Dunăre din subordinea Ministerului Mediului în cea a Ministerului Transporturilor, urmând ca studiul de fezabilitate pentru realizarea unui canal navigabil să demareze în aproximativ o lună de zile / ../fiind transformat – ca obiectiv de investiţie – din canal de irigaţie în canal navigabil ” . Comunicatul are un aer destul de ubuesc , dezvaluind, intre altele , ca pana astazi ” Canalul ” s-ar fi aflat in administrarea Ministerului Mediului (??!) si ca ar reclama ” un studiu de fezabilitate ” ( ??! ) in ideea de a se incepe „cât mai repede construcţia”(?) . Citind aceste fraze debitate in ton aulic si reproduse fara nici un comentariu de jurnalistii sfertodocti ( care nici macar slugi sarguincioase nu sunt in stare a fi ), oricine cunoaste istoria recenta -de dincolo de etichete si legende – ramane inmarmurit si pentru o lamurire macar elementara cateva precizari ar trebui facute .

Despre ” Canalul Bucuresti -Dunare ” , considerat ani de-a randul o „constructie megalomanica ” , absurda si „ceausista „, s-au emis multimi de aiureli care , la fel ca si in alte cazuri , au condus la concluzia inutilitatii „obiectivului „, lasat , ca urmare , sa se distruga lent ( asa cum se preconizase si in privinta Casei Poporului pe care , in 1990 , cateva mici secaturi din ” breasla arhitectilor ” ar fi voit s-o acopere cu pamant ) . Unii au pus acest dezinteres oficial in seama unui fost presedinte al tarii care , avand legatura cu domeniul ” Apelor ” , s-ar fi opus „delirului dictatorului ” si care , deci, ar fi avut nevoie de o confirmare istorica in materia sustinerilor lui de ” opozant ” (desi aceasta opinie nu s-a probat pana azi ). Altii , facand pe ” specialistii „, s-au incercat in demonstratii baroce destinate in a se demonstra caracterul retardat al acestui gen de cale de comunicatie desi era evident ca lumea inainteaza catre solutiile traditionale si ieftine sau , cum se spune azi , ” ecologice ” . In realitate , cam tot ce s-a invocat pe aceasta tema nu era, pana azi , decat un sir de prostii cu staif , agravate si de o brutalitate de ignoranti doctrinari al caror purism stupid ne-a condus la ceea ce avem acum fara sa intelegem inca origina si virulenta maladiei . Caci, in realitate , „Canalul ” era efectul unui plan care azi are aproape un secol si fusese macar schitat in teorie in admirabila doctrina indigena de evolutie romaneasca unde scoala de inginerie locala si gandirea economica aflata in conjunctie cu domeniile apropiate ajunsesera la solutii solide si pe termene lungi . Iata , ca sa exemplific , un scurt rezumat de caz , aflat la indemana intr-o cercetare de acum mai bine de un sfert de veac :„Canalul Bucureşti-Mostiştea-Dunăre, într-o variantă, are ca folosinţă de bază irigaţiile, în cadrul marelui sistem Mostiştea. Lungimea căii navigabile este de aprox. 100 km, din care 75 pe Valea Mostiştei şi 25 între Bucureşti şi lacul Cernica. Dar este posibilă şi o altă variantă, pe Valea Belciugatele. De fapt acest canal a comportat numeroase discuţii tehnice încă din prima jumătate a secolului nostru. Prima propunere aparţinea tot inginerului Al. Davidescu, în cadrul proiectului său pentru irigarea Bărăganului; dezvoltă apoi această primă propunere într-o conferinţă ţinută în oct. 1925, printr-o soluţie complexă. Un alt proiect, al ing. D. Leonida, începea printr-un canal industrial deviat din Argeş (la Buda-Mihăileşti) spre Bucureşti. Ing. Caranfil, autorul reuşitei acţiuni de asanare a lacurilor Capitalei, propunea în 1940 un alt traseu pentru acest canal: lacul Cernica, de-a lungul Dîmboviţei pînă la Budeşti şi apoi pe dreapta Argeşului. Un studiu oficial a fost iniţiat în 1951, la nivel de memoriu tehnico-economic. Reluarea problemei poate schimba însă în mod substanţial concluziile acelui rnemoriu, dată fiind evoluţia concepţiilor tehnice şi progresele realizate în mijloacele de execuţie în ultimii 30 de ani.” ( Marcu Botzan :„Apele in istoria poporului roman ” ,1984, pag.325 ).

Dar intr-o tara unde ” formatorii de opinie ” sunt noii enciclopedisti de mahala -care isi dau cu parerea despre orice si la orice ora din zi si din noapte in cadrul noilor instrumente de idiotizare in massa care sunt televiziunile- nu uimeste defel vehicularea imaginilor deformate , a prostiilor patente si a violentei agramate .Inutil sa adaug ca nici macar o umbra de dezbatere publica serioasa in aceasta materie nu s-a facut pana acum desi subiectul era cunoscut iar cei ce aveau cu adevarat perspectiva cu largime il cunosteau perfect . Unii dintre acestia nici macar nu erau romani si ,deci , nu pot fi invinuiti de inclinatii „nostalgice” , „nationalism ” sau , cu o vorba devenita in gura intelocratiei de doua parale o injurie , „protocronism”. In primavara lui 1997, cand compania ” Casa Lux” a participat la MIPIM , targul universal imobiliar de la Cannes ( unde daca nu participi se cheama ca nu existi in acest domeniu ) , cea mai frecventa intrebare pusa de mandarinii banului nu privea ” dezvoltarile ” sau ” zgarie-norii ” ci ” Canalul ” despre care unul dintre pretendenti avea si reprezentari precise asupra sumelor de cheltuit : „600 de milioane de dolari ” pentru a se incheia totul in datele proiectului initial . Acest mod de a intelege realitatile fara a pune drept stavila nici un fel de prejudecati l-am avut si eu atunci cand, ani de-a randul , am tot scris despre largirea Bucurestilor prin investitie pe picior mare si cu urmari de timp lung , intre altele intr-o carte care , citita azi , pare a contine o multime de profetii : ” De obicei – ziceam pe la inceputul acestui deceniu , cand Bucurestii erau stapaniti , ca si azi , de un delir al jafului – contează potenţialul dacă nu chiar o dezvoltare începută dar întreruptă ori suspendată şi , spre a se înţelege mai bine, voi explica . Dacă prin 1990 despre Canalul Dunăre – Bucureşti opinia curentă era negativă şi , evident, „doctrinară” spre a nu zice de-a dreptul stupidă , a devenit evident, un deceniu mai tîrziu, că acesta deţine „potenţial” şi un viitor ce va fi manifestat, chiar dacă nu ştim astăzi data de „reabilitare”. Dar apare acum noţiunea de regiune „vacanţieră” şi nu doar aceea iniţială de cale de transport ieftin şi nepretenţios, ceea ce modifică, deodată, croiala şi o îmbunătăţeşte. Cu certitudine, deci, cîndva – de nu chiar mai repede decît 2010 – marginile acestui drum lichid se vor putea popula, mai întîi cu timiditate, iar mai apoi cu decizie, adaugand „căsuţe” şi poate chiar proprietăţi mărginaşe, în realitate „case de vacanţă” ce fructifică mediul înconjurător. În Belgia şi Alsacia, ca să nu spun Olanda, canalul navigabil este „autostrada” ce înaintează tangenţial cu tot felul de cătune înrădăcinate ori „vacanţiere” şi, deci, nu-s motive spre a nu închipui şi la noi asemenea desfăşurări ce aparţin evoluţiei naturale şi nu modei perisabile. „( „Romania in anul 2010 „, 2003, pag . 30 ) In toamna lui 2004 , doua dintre cele ” o suta de principii doctrinare pentru Noul Bucuresti ” adunate in micul studiu eretic ” Megapolis valah ” precizau si ele acest deziderat : „75. „Noul Bucureşti” va integra şi două cursuri de apă, astăzi extra-urbane (Argeş şi Ialomiţa) şi un şir, devenit central, de lacuri ne-exploatate actual. 76. El va trebui să beneficieze şi de aportul economic al Canalului Dunăre-Bucureşti. ” . Acum , in aparenta , totul pare a fi intrat in normal (desi cu o intarziere condamanabila ce insemneaza pierderi de „tempo istoric ” si de bani ) insa, din pacate , impresia cea mai puternica este de noua invarteala de cartel. De obicei acestea se realizeaza prin hotie intelectuala ( ” consultanta „, „studii de pre-fezabilitate ” si , bineinteles , de ” fezabilitate „) pusa in practica atunci cand toate combinatiile si invoielile sunt facute iar mecanismele formale nu au decat rostul de a pecetlui ceea ce s-a hotarat in spatele usilor inchise . Caci oare din ce motiv apare aici mistificatia grosolana a modificarii destinatiei (din ” canal de irigatie ” in „canal navigabil „, acesta , deci, un trouvaille recent ) cand este de notorietate tocmai navigabilitatea iar pozitia antrepozitelor , a schelelor portuare si a sistemului de investitii conexe era arhi-cunoscuta de mai bine de doua decenii ? Si, de fapt, ce studii de fezabilitate ar mai trebui facute (corectii, da ) cand planurile exista, mai bine de treisferturi din „obiectiv ” se afla „pe teren ” iar proiectul are , cum se zice, realitate ?

19 Mai 2008 – Un model pentru Bucurestii delirului anti-traditie : “Centrul istoric al Brasovului “

In vreme ce Bucurestii se schimonosesc de la o zi la alta tot mai pronuntat prin asaltul unor haite ignare si incapabile sa inteleaga materialul istoric de unde altii castiga bani multi prin valorificare inteligenta (dar „bani ritmici ” si nu „bani gramada si imediat ” , cum este doctrina aici ) , alte locuri din Romania par a fi mult mai europene prin ideologie , reveland tocmai diferenta si identitatea si, deci, spectacolul orasului reconstituit .
Caracterul ” austriac” al Brasovului , unde trebuie vazute nu atat urmele cat o anumita psihologie de breslas urban si mai apoi de burghezie inlesnita rezemata pe dezvoltarea organica , nu pune in penumbra defel nota de metropola a negustoriei regionale care , istoriceste privind, se observa pretutindeni si da nota impresionanta . Cine ar inainta pedestru din Piata Sfatului catre strazile desfasurate in cautari de simetrii neconsumate integral de-a lungul acesteia si pe langa Biserica Neagra si , mai incolo , catre Scheii post-cneziali , nu se poate sa nu bage de seama multimea de semne de indemnari catre comert , meserii si manufactura ce se presimt la tot pasul deopotriva prin ecou cat si prin viata cotidiana imediata . Caci acestea sunt factori de pulsatie ce se conserva si impun prin ideea insasi de continuitate si intocmire asezata care , confirmand etape anterioare carora le-ar fi de trebuinta sute de pagini de evocari , se conserva in forme ce nu au nici o trasatura de muzeistic .
Traiesti aici in aceeasi realitate paralela ca de extract de timp vechi ca si cum ai fi trait in vremea juzilor si a parcalabilor si pe timpul cand bastioanele si casele de bresle constituiau insasi geografia ireductibila a orasului din epoci nedefinite; caci acestea dau si astazi materia principala de agregare . Un gen de spirit al locului cu patrundere continua si capilara insufleteste totul , de la Casa Hircher , Biserica Neagra si Schei si pana la intinsele sate cu aspect de asezari de auxiliara ce inconjoara din toate partile Urbea de resedinta de tinut .
Universul insusi de cuvinte – care traduc realitati de epica fantasmatica de felul lui Ernst Junger ori Julien Gracq – impresioneaza si parca se concentreaza pana la oul originar al unui poem grifonat prin doar cateva indicii de nucleu: Portile ramase in imaginar ori in memorie , aurarii si curelarii , targul cailor , turnurile albe si negre in misteriosul joc de sah al Timpului impenetrabil , tesatori , postavari , strajeri , patricieni si carturari , oameni de manastire , diaconi si calugarite , donjoane , fortificatii si bastioane.
Iar cand , din cine stie ce insemnari din alte vremuri care nici nu se mai stie daca sunt consemnare ori fictiune , aflam despre cladirile zugravite in culorile cameleonului , ne dam seama ca ne aflam pentru aproape o fractiune de secunda undeva in afara timpului , in locuri de o imaterialitate romanesca unde abia ca spiritul povestii sa se fi organizat in masuri inteligibile .
Caci indiferent de preschimbarile de stiluri care , printr-un soi de anamorfoze cu mecanism secret se petrec din ciclul pietrei medievale in deliciile de ornamente ale rococoului de periferie de imparatii , un ” ceva ” staruitor se mentine – pe deasupra oricaror infatisari inedite ori corectate – prin acel spirit de „comuna ” de Renastere care , daca ar fi cunoscut oriunde exista vointa de a se dezvolta , ar aduce de la sine reperul verificat si , la drept vorbind, ” sectiunea de aur” potrivita pentru asezarile omenesti .

16 Mai 2008 – Se poate calcula nivelul „coruptiei oficiale” din Bucurestiul imobiliar ?

Desi impresia curenta este ca marile combinatii se produc in Bucurestiul imobiliar  prin mecanisme complicate care ar fi cu atat mai dificil de intrevazut cu cat se traduc in valori mai ridicate , totusi realitatea nu -i nici pe departe aceasta , cotele de participatie aflandu-se la vedere daca se cunosc  bine concluziile de manual . Caci , la drept vorbind, pana si hotia reflecta aici „stofa proasta ” a celor ce administreaza invartelile in ciuda amestecului de gulere albe specializate european in circulatie baroca de fonduri ce urmeaza sa intre treptat in eclipsa pana la aparenta lor disparitie .

Iata, de exemplu , „blocurile inalte ” rasarite de cele mai multe ori acolo unde nu isi au rostul si cladite cu o repeziciune care poate spune multe despre ceea ce se petrece in spatele usilor inchise in materie de compunere de dosar si de acuratete de aprobari . Daca vom privi atent cateva din aceste temple ale banului care depasesc cu multe procente aliniamentul cladirilor apropiate , spargand ,deci, ceea ce se cheama „regimul de inaltime ” curent prin crearea , prin precedent , a altei reguli fabricate ad-hoc , vom observa ca surplusul depaseste adesea un sfert din cladire , ba chiar 30 sau chiar 35 % ; acesta este materialul supus ingaduintei sau , cu o formulare birocratica , ” derogarii ” . Iar daca si stapanirea terenului unde se cladeste intra in categoria ” asocierilor ” , „concesiunilor ” ori „atribuirilor „para-legale prin „compensari ” , „schimburi de necesitate ” sau ” redobandiri cu dedicatie ” , totul incepe sa devina clar .

De fapt , schema principala consista in dobandirea construibilitatii pe terenuri ori „bine -asezate ” ,ori extrem de intinse  si unde „pseudo-participatia comunala „ramane un simplu element decorativ cu , insa, o semnificatie oculta . In aceasta materie , calculul de imparteala este chiar si mai evident fiindca atunci cand apare triumfalista solutie  a unei concesiuni de 49 de ani  se intelege de la sine cam ce valoare de piata ar putea avea un „ansamblu” care a dat bani proprietarului timp de o jumatate de secol de exploatare nemiloasa si cat ar mai obtine , intr-un viitor indefinit , o Primarie care , la vremea desnodamantului , ar putea administra un oras radical modificat . Mai mult chiar , la comparatia de sume vehiculate  in vederea constructiei diferentele de valori se observa cu usurinta . Sa zicem ca un „intreprinzator ” ar urma sa inalte in chiar mijlocul Bucurestilor un ansamblu de cam 1-1,2 miliarde de Euro intrebuintand un teren concesionat care, daca s-ar fi cumparat „la pretul pietii ” ar fi condus la cam aceeasi valoare (deci 45-50% din total ) ; dar cum la carte scrie ca nu aduce profit convenabil decat ceea ce se ridica pe un teren cu valoare de nu mai mult de  8-20 % din total , rezulta ca terenul trebuia sa coste , in proportii medii , cam 100 de milioane de Euro pentru o ” dezvoltare” de  un miliard. Ceea ce era de demonstrat .

15 Mai 2008 – Spania: nu mai incape indoiala , este „prabusire de piata imobiliara ” !

Confirmarea necontestabila a realitatilor dezastruoase se produce in Spania pe la jumatatea lui mai 2008 , cand , in fine , ceea ce parea numai un vis urat s-a deslusit intr-o maniera cruda si cu efecte inca imprevizibile . Caci , desi exista supozitia unor concluzii anterioare gresite sau exagerate , proba scaderii cu peste 60 % in materie de tranzactii imobiliare in cel dintai trimestru al anului a confirmat „prabusirea de piata ” profetita de observatorii lucizi . Urmarile apar in lant , reveland scaderi de pret de pana la 20 % si o prognoza de mai bine de 250.000 de locuri de munca eliminate in domeniul constructiilor unde mai mult ca sigur numarul va fi evident mai ridicat atata vreme cat inca si la ei mai sunt angajati cu vorba si cu contract aproximativ sau absent . Acum abia se vehiculeaza cote mai precise care indica o scadere de cam 200.000 de santiere noi ramase inchise in acest an , ceea ce arata cam doua treimi din totalul trimestrului analog din anul precedent . Ca si in alte parti , origina acestor fenomene consta in lipsa de finantare ( adica , in traducere populara : ” nu mai sunt bani ” ) caci deficitul de lichiditati in materie de imobiliar ar putea sa se ridice la multe zeci de miliarde de dolari exprimand modul direct de inraurire al „crizei americane” , care ramane, totusi, o maladie produsa la bancher .

Printr-o miscare de joc de biliard care , in desfasurarile „globaliste” , pare a fi mecanismul ireductibil , dezastrul spaniol va avea ecouri neprevazute pana la noi , producand paradoxal scumpiri in materie de „nou” , desi inca fara un procent ridicat , caci revenirea muncitorilor romani ramasi pe drumuri in Spania va insemna aici salarii mai mari si de buna seama corectii in pretul final ( ajustat pentru a pastra profitul , oricum aproape incredibil , al „dezvoltatorilor din El Dorado „de la Dunarea de Jos si din Carpati ). Sigur este ca astfel de episoade vor aparea ceva mai tarziu si abia atunci cand bejenarii vor avea certitudinea ca ” spaniolul a ramas fara bani „; dar nu atat de tarziu incat sa nu se simta defel .

14 Mai 2008 – Cat se castiga din case in „dezvoltari ” ? 40 % pe an ? 60 % pe an ???

Iesirea creatorilor de cartiere noi din Bucuresti (si, prin aceasta , razboiul pentru orasele importante din provincie ) aduce fenomene nu lipsite de interes si , in destule cazuri , unele situatii paradoxale ce se traduc prin castiguri – cu caracter specific – uimitor de ridicate , care pot , la drept vorbind , sa si alimenteze legende si iluzii de etern robinet deschis . Iata, de pilda , felul cum se intinde Ramnicu Valcea , intre altele si printr-un fel de dezvoltare in etape care , desi nu si-a gasit un nume convenabil ( caci i se zice „cartierul Morilor ” ) exista si are geograficeste o anumita greutate locala .

Pe la inceputul acestui deceniu , pe o coasta de deal in margine de oras dar dincolo de periferie , pe un teren in pante line care fusese pana atunci pasune si se invecina cu largi spinari de maguri usoare unde iarba crestea nestavilita , s-a alcatuit o aliniere de cladiri de mici dimensiuni (de fapt stramte in latime dar inaltate pe etaj ) care apartineau programelor de epoca inventate pentru asa-zisul ANL . Erau niste „case insiruite ” cam in genul celor londoneze din amurgul ottocentesc si , ca si acelea , aveau la origina o cota modesta , de ” locuinte ieftine” , cum se si chemau in Bucurestii interbelici . Pretul lor era , de altminteri , destul de scazut (de cam 27.000 de dolari americani ) dar costurile finale raman si astazi indefinite avand in vedere adaosurile diverse ce apar , prin majorari felurite inerente in astfel de combinatii cu aspect destul de obscur . Fapt este ca astazi o astfel de cladire s-ar vinde usor cu peste 75.000 de Euro (adica peste 100.000 de $ ) , ceea ce arata o crestere de cam 300 % in doar sapte ani si, deci , cam 40 % anual .

Initial solitare , „casutele de stat „(cum le zic unii , in deradere) devenira mai recent simple rude sarace , de cand , pe la inceputul anului trecut , un „promotor de la Bucuresti ” care avusese grija sa cumpere teren ieftin – cand Primaria adusese si gaz natural dar si alimentarea cu apa , canalizarea comunala si reteaua de electricitate pentru primul lot de cladiri subventionate ! – si-a organizat santierul in ideea de a extinde ansamblul cu inca putin peste douazeci de „vile ” ( de fapt -niste cladiri” spate in spate ” , denumite in mod curent de catre mai toata lumea ” duplex”-uri ) . Prin martie 2007 , o astfel de cladire in aspect de structura inchegata pana la acoperis , se putea cumpara cu 65.000 de Euro urmand sa se mai plateasca pas cu pas tot ce privea „casa in terminare ” (de la instalatii si pana la toate finisajele de interior si exterior , cu diferente relativ mari fiindca viitorii proprietari vor fi avut preferinte si gusturi ce nu se potrivesc mereu ). O medie de costuri finale ar fi totusi posibila , conducand la aproximativ 150.000 de Euro pentru achizitie completa , ” les clefs a la main ” . Bizar este , insa, ca , desi loc pentru extinderi de noi cvartale exista si planurile nu-s putine , daca astazi vreunul din cumparatorii de ieri ar vinde in chiar momentul de dinainte de curatenia de dupa lucrari , ar obtine pe loc in jur de 240.000-250.000 de Euro ( cam de trei ori si jumatate mai mult decat a platit initial si cu o sporire de in jur de 2/3 din costul final ) .

Situatia , destul de neobisnuita , arata insa o anumita nervozitate de cumparator nesatisfacut care ar plati cat nu face pentru a se muta imediat si intr-un cartier aflat aproape de constituire , aratand ca amanarile in decizie incep sa se respinga iar „viata in santier quasi-interminabil ” sa nu mai fie inghitita . Dar , oricat de atragatoare , vor continua astfel de castiguri sa se produca ori raman o simpla mitologie , de fapt inca una in lumea romaneasca atat de confuza azi ? Iata o tema ce merita examinata .

13 Mai 2008 -O diversiune sinistra:” Cainii , si nu hotia organizata a Stapanirii , sunt vinovati de dezastrul din Bucuresti “

In modul cel mai bizar cu putinta , si in acest an – si tot in Postul Mare, ca si in 2001 , urmand probabil aceeasi indrumare de tip satanist de atunci – mai multe slugusoare nepricopsite din “ presa de porunceala “ au nascocit iarasi o pseudo-tema desgustatoare prin ticalosie : vasazica , nu hotia sistematica, asaltul organizat de bande de pradatori si prostia incomensurabila a Stapanirii ar fi vinovate de dezastrul Bucurestilor unde domnesc intre cele mai abjecte personaje din istoria acestei tari , ci amaratii de caini fara stapan care s-au trezit pe strazile unde omul lacom si stupid i-a adus faptuind o faradelege. De aceea , ma vad silit sa re-public un fragment din volumul ” Deceniul straniu ” , scris in chiar acele zile cand , acum sapte ani , o creatura caricaturala conducea masacrul inocentilor in felul unui spectru demoniac.

SUFLETUL CASEI

Eseu despre lumea fără totem

În gospodăria tradiţională condusă de calendare şi soroace, a cărei activitate are o precizie matematică, totul este orînduit în ritmuri vechi şi nestrămutate ce s-au încetăţenit prin confirmări ce dau echilibru şi stabilitate. Pînă şi animalele răspund acestei rînduieli neclătinate. Calul şi măgarul transportă omul şi felurite acareturi, ca şi boul, care uneori trage la jug sau la plug. Aceştia sînt „forţa motrice“. Vaca paşte ca să facă lapte, găina produce ouă, porcul se îngraşă ca să fie tăiat, albina culege polen spre a se obţine miere; aceştia sînt „producătorii“. Dar cîinele? Acesta este păzitorul gospodăriei, prestatorul serviciilor de pază, protectorul proprietăţii imobiliare cu întregul ei. În ciobănime, cîinele mînă oi, deci organizează şi îndrumă pe „producători“ dar, mai cu seamă, păzeşte „stîna“, adică, de fapt, „casa“ productivă, fabrica de produse. Loialitatea lui faţă de proprietate este totală iar naraţiunile despre „ciobăneştii“ ce şi-au dat viaţa ca să apere stîna sînt realităţi şi nu poveşti.

De aceea, „casa cu cîine“ denotă, de fapt, proprietate stabilă, viaţă „cu rădăcini“ şi o societate agregată, pe care omul locului o înţelege şi o cultivă spre deosebire de vagabonzii ce merg dintr-un loc în altul pe pămînt sau pe ape.

Dar pentru a-şi defini complet misiunea, cîinele are nevoie de „stăpîn“, deci de un „proprietar“. Spaţiul lui este proprietatea, deţinută cu un drept incontestabil şi în acest loc el se socoteşte legitim, traducînd legitimitatea în toate acţiunile posibile. Păzitor de spaţiu propriu, acesta îşi cunoaşte „limitele“ iar dacă un vecin lacom se apropie de gard cu gîndul de a-l muta mai încolo, stăpînul casei „pune cîinii pe el“. Cîinele ştie nu doar „locul lui“ dar şi locurile înconjurătoare, identificînd cu precizie pe proprietarii acestora pe care, în calitate de vecini, nu-i atacă ci îi întîmpină cu simpatie şi solicitudine. Cine este „nou“, „străin“, „necunoscut“ este supravegheat atent, ca un hoţ potenţial iar dacă bănuiala se întăreşte, este alungat cu atitudini ferme iar, dacă este nevoie, violente. Pentru mai multe proprietăţi imobiliare apropiate, spaţiul comun este spaţiul cîinilor comuni, ce formează un fel de „cordon sa- nitar“ moral, protejînd „clanul“. În absenţa acestora, satul este „deschis“ şi expus, este un „sat fără cîini“. Cîinele simbolizează, deci, gospodăria, de fapt proprietatea imobiliară dar, observaţie capitală, proprietatea definită şi locuită. El trăieşte cu două principii definitive: „loc“, deci „proprietate“, şi „om“, deci „stăpîn“. Orice modificare esenţială suferită de acestea atrage, pentru cîine, sfîrşitul reperelor cunoscute, însoţit, de regulă, de căutarea unor repere noi. Rămas fără „casă“ sau pierzînd stăpînul, el pare că „vagabondează“, dar, în realitate, merge din „locul pierdut“ către „locul dorit“. La scara istoriei umane, aşa s-a clădit America.

Cînd se produce şi se confundă cu un fel de vagabondaj, această conduită arată, de fapt, dezorientarea ori un fel de dorinţă de a se stabiliza în datele constitutive şi de a-şi îndeplini o misiune genetică pe care cîinii nu înţeleg că nu o mai pot duce pînă la capăt în mod tradiţional. Cînd rămîn fără casă sau stăpîn, aceştia devin nişte fiinţe denaturate ce nu au nici o culpă directă dar sînt, fără nici o îndoială, consecinţa unor fenomene sociale şi a unui şir de maladii ce aparţin, întîi de toate, de lumea oamenilor dar, cu precădere, de proprietatea asupra „casei“.

Iată concluzii elementare ce trebuiesc însuşite. În alte părţi, cu siguranţă mai civilizate, aceste situaţii ce angajează societatea şi îi transmit semnale de îmbolnăvire cronică sînt examinate cu responsibilitate şi rezolvate atent. Dar nu şi aici. Căci, evident, şi această temă este tratată în România fără competenţă şi iraţional, în ideea absurdă că, lichidînd efectul, dispare cauza. Din păcate, ignoranţa gălăgioasă nu ajută nici în acest caz la nimic: cauzele rămîn nemodificate, ca şi legendele, create, de regulă, prosteşte.

O astfel de legendă consideră „cîinii vagabonzi“ (ce, în sine, este nu doar o expresie stupidă ci probă de incultură vădită) o realitate specific orăşănească însă această impresie nu este adevărată. Cei ce călătoresc prin ţară mai recent, observă, cînd opresc pe la marginea satelor, cîini hămesiţi de foame care cerşesc, cu speranţă în ochii ce roagă sfîşietor, o bucată de pîine. Cînd nu sînt cîinii sărăcimii de la sate, aceştia sînt cîinii fără stăpîn. Dar există această categorie „la sat“, în fosta civilizaţie tradiţională întemeiată pe proprietate? Există, fără de îndoială acum. De fapt, numeroase gospodării săteşti sînt astăzi nelocuite, unele abandonate şi devin „case fără cîini“. Populaţia bătrînă dispare, tinerii pleacă la oraşe ca o masă nomadă mergînd în căutare de hrană, casele rămîn părăsite şi paznicii casei nu mai au practic ce păzi. Nu am o statistică definitivă dar o estimare – da, şi aceasta spune că mai bine de 10% din gospodăriile săteşti sînt practic „fără stăpîn“, ajungînd semi-abandonate. Cei ce le sînt „proprietari“ au, de fapt, un drept de proprietate formal ori, de-a dreptul, fără conţinut şi o atitudine socială nu doar inerţială ci şi iresponsabilă dacă nu chiar stupidă. Îndeobşte, ceea ce nu se foloseşte nici azi şi, evident, nici mîine – cînd poate se va dărăpăna în totalitate – se vinde, nu „se ţine“ ca să se strice. Acestea reprezintă, de fapt, valori ce ar trebui să circule comercial, avînd în vedere că, de regulă, orice vînzare produce „valori adăugate“ unei proprietăţi şi „mişcă“, economiceşte, ceva. De bună seamă, oricine cumpără – chiar şi pe bani puţini – nu cumpără ca să se afle în treabă ci pentru a folosi, a exploata, „a se bucura de bunul dobîndit“ cum se zicea, pe vremuri, în limba solemnă de act notarial. Dar azi inerţia prostească a „proprietarilor pe hîrtie“ împiedică faptele să se producă normal. Astfel, vreo 20-30 de milioane de dolari „stau“ în case rurale ce se ruinează iar aşezările omeneşti devin organizări lipsite de sens istoric pentru că o adunătură de inşi îşi cultivă – fără a fi pedepsiţi – lenea dobîndită şi o atitudine abisală de neisprăvit.

Şi de ce aceasta? Întîi de toate, din cauza unui fetiş al proprietăţii imobiliare ce se consideră că asigură numai drepturi dar nici un fel de obligaţiuni sociale. Într-o ţară cu populaţie tot mai denaturată ce ar dori să trăiască din salariul obţinut din oficiu dar fără nici o muncă producătoare de efect vizibil, efortul de a întreprinde ceva utilizînd orice proprietate este nul iar proprietatea – inutilă. Explicaţii există, desigur. Este, mai întîi, lipsa de educaţie socială şi un deficit de energie colectivă îndreptată spre obiective realiste, stabile şi desluşite. Consecinţa a cîtorva sute de ani de viaţă istorică fără ţel agregat, ce ar fi trebuit să cuprindă întreaga suflare şi să capete participare gene- rală „de la vlădică pînă la opincă“ se simte azi, cînd nu doar rînduielile suferă stricăciuni poate de nereparat dar şi substanţa rasială se clatină afectînd organismul pînă la celulă. Apoi, un sentiment – ce se generalizează – de „popor asistat“, ce ar prefera să trăiască din pomeni, îngăduinţe şi bacşişuri mici, fără a se înţelege că doar efortul bine canalizat dă vieţii valoare şi stabilitate şi acordă omului demnitate. Într-o lume de cetăţeni rurali, cu o morală arhaică aproape greacă, întemeiată pe o noţiune aproape de ateniana „cetate“, simţul cetăţenesc s-a atrofiat pînă aproape de a deveni cu greu vizibil, dispărînd mîine. Dar întregul social pare iremediabil bolnav căci spiritul de „lasă-mă să te las“ pe care nu îl supără nimeni, este lăsat să se dezvolte şi încurajat printr-o protecţie ce se acordă îndeobşte celor cu handicap, chiar poate fără a se voi aceasta cu adevărat. De fapt, dacă impozitele pe clădiri ar fi corecte, adică evident mai mari, arătînd că o proprietate imobiliară aparţine cui are putinţă de a o deţine, mulţi din proprietarii formali de azi ar vinde, punînd lucrurile în mişcare. Ideea constituită după care „merge şi aşa“ şi care desemnează, în ultimă analiză, un conservatorism de năravuri şi boale şi un filantropism de oploşeală ce împiedică forţele încă sănătoase să se manifeste şi să-şi definească un ţel valid îşi arată încă de azi caracterul disolutiv iar, mîine, dacă persistă, va duce destrămări ce nu se vor mai stăvili.

Lipsesc, în mod vădit, strategiile fără prejudecăţi, doctrinele simple dar aplicate la rece. Astăzi încă, adică atunci cînd încă mai e timp, ar trebui constituită doctrina reîntoarcerii la sat, tradusă în sisteme organizate fiscal, ce ar îngădui şi subvenţiona familiile ce părăsesc oraşele stabilindu-se în mediul rural. Decît un locuitor al semi-cavernelor ce au devenit – prin inactivitate cetăţenească – „blocurile de locuinţe“ de la periferii, mai bine un „ţăran“ sănătos, cu gospodăria lui, cu casa lui şi cu grădina lui, cumpărate adesea cu jumătate din banii obţinuţi prin vînzarea apartamentului „de la oraş“. Aceste sate repopulate vor deveni, mîine cu siguranţă, sate de „case cu cîini“, adică, de fapt, proprietăţi active, vii, salvate de la ruină.

• • •

Dar, de bună seamă, maladiile mortale ale proprietăţii sînt, totuşi, la oraşe. Aici, „croiala“ este de vină, de fapt strategia de dezvoltare urbană imaginată, prin accelerări succesive de ritm, în Vechiul Regim ce s-a grăbit nu să „ardă etapele“ ci să recupereze în ciclu scurt un veac de înapoiere constînd în distanţa de la potenţial la realitate. Dar, din păcate, şi în „Noul Regim“, unde croiala încă nu s-a modificat. Consecinţele acestei patologii urbanistice se văd, între altele şi în prezenţa cîinilor dezrădăcinaţi, mult mai puţini, totuşi, decît se invocă adesea cu cifre alarmiste citate, fără a se produce nici dovezi şi nici o argumentaţie care să stea în picioare. De fapt, istoria clătinată de la mişcările ei enigmatice dar coerente se răzbună din ieri către azi. Prin 1965, acolo unde astăzi este Poşta Titan se aflau case de sat, adică gospodării semi-rurale ce s-au spulberat în vînt; zece ani mai tîrziu, ceea ce astăzi este cartierul Pantelimon era, încă, un lung sat de case de periferie culcate apoi la pămînt de voinţa de a se crea „dormitoare“ pentru foştii ţărani veniţi „la fabrică“ şi care îşi lăsaseră acasă doar părinţii bătrîni sau casa părintească. Aceste exemple sînt, de fapt, „scheme“ ce se regăsesc pretutindeni în oraşul nou, „de blocuri“. „Cîinii caselor de periferie“ din orice cartier „nou“ ce s-a ridicat peste vechi uliţe şi gospodării cu puţ în curte, au ajuns în stradă. Ei sînt, rasial vorbind, „maidanezii“ de azi. Omul „vechi“ sau „nou“, dar isterizat de mitologia „progresului“, i-a adus aici.

Dar, de fapt, ce trebuia făcut? Trebuia gîndit un Bucureşti „de case“ nu de blocuri, un oraş mai întins dar mai sănătos, mai vegetal, mai „ecolo- gic“, evident – un oraş „de proprietari“, „de case cu cîini“. A rezultat un şir de „cutii de chibrituri“ suprapuse, denumite azi – pompos şi americăneşte – „condominiumuri“ adică „de proprietari“ fără conştiinţa proprietăţii, pentru care „e al lui“ doar ceea ce înseamnă „aparatul propriu de dormit şi de mîncat“. Din păcate, pînă la un alt Bucureşti, înălţat cu o strategie sănătoasă, nu se clarifică nici măcar ce este de clarificat căci lipseşte nu numai priceperea dar şi buna-credinţă, înlocuite de o gălăgie impertinentă şi bolnăvicioasă. Totul pare aici „neisprăvit“. În ţările civilizate, unde cîte un demnitar schimonosit de furie nu răcneşte la cetăţeni decît ştiind că a doua zi dispare din politică, astfel de situaţii sînt tratate „cu cap“ şi cu competenţă, prin dezbatere publică largă, de specialişti diverşi, nu doar de „cei zece arhitecţi înţelepţi“ (?!).

Iată idei:

Dacă tot s-a emis „legea cadastrului“ (care, de fapt, nu a îmbogăţit decît şapte – opt sute de funcţionari de primărie şi vreo cîteva mii de practicanţi, fără răspundere, ai acestei meserii) atunci „blocurile“ trebuie să-şi „definească“ proprietatea comună, limitele „condoniumului“ iar, odată rezultată aceasta, să se poată grăniţui terenul spre a se utiliza drept parc privat, cu alei proprii, chioşc şi toate cele ce sînt de trebuinţă. Evident, aceasta fără a se aştepta cu lunile la uşile cîte unui funcţionar de primărie, pentru „a se da“ (de parcă se dă pe degeaba!) „autorizaţia de construire“. Bineînţeles că ar trebui, în aceste cazuri noi şi „occidentale“, altfel de „administraţii de bloc“ iar nu cote- riile de azi, cu mulţimea lor de „preşedinţi“, vicepreşedinţi şi administratori necalificaţi, în general pensionari frustaţi şi apucători. O altă doctrină de administraţie orăşenească şi, de bună seamă, o altă gîndire cetăţenească şi o filozofie socială realistă. Totul începe şi se termină, de fapt, cu noţiunea de proprietate dar, de fapt, cu tratamentul ei care, de va rămînea un simplu fetiş propagandistic – fără a se înţelege că este, înainte de toate, obligaţie socială şi nu drept garantat la infinit contra oricărei stricăciuni – va ţine în loc o lume ce are trebuinţă de conţinuturi iar nu de etichete. Sînt intelectuali (arareori şi ziarişti care mai şi observă şi gîndesc şi nu înregistrează mecanic doar ce aud pe la conferinţele de presă) care deplîng aspectul mizerabil al Bucureştilor, cu case vechi ce exhibă faţade dezgolite pînă la cărămidă şi murdărite de adaosuri de depuneri istorice. Dar nimeni nu dă soluţii, deşi ele sînt. În unele „ţări civilizate“ – dar cu adevărat civilizate, de vreme ce formulează corect interesul general – proprietarii de clădiri sînt obligaţi periodic, la trei sau la cinci ani odată, să-şi renoveze exteriorul fiind, în caz contrar, amendaţi usturător. Aceasta face oraşul curat, aspectuos şi creează responsabilitate faţă de proprietate; bineînţeles, face să circule banii, să se „ceară“ materiale şi să se plătească „mînă de lucru“. Dar aici nici nu poate fi vorba măcar despre aşa ceva. Eşti proprietar şi punctum!

Din păcate, şi pe această temă sîntem rămaşi la faza fascinaţiei vorbelor. În alte părţi, este proprietar cine îşi permite să fie proprietar şi îşi poate achita obligaţiile de proprietar; sînt ţări unde moştenirea se însoţeşte de taxe considerabile, pentru a simţi că vei deveni proprietar şi, desigur, există persoane ce deliberează cu seriozitate înainte să accepte o succesiune ce conţine componentă imobiliară căci, poate, „nu o va putea duce“. Astăzi, la noi s-au redobîndit averi însumate în valoare de miliarde de dolari dar nu s-a achitat un leu în chip de taxă de succesiune după antecesorii de care „noii stăpîni“ auziseră vag ori, adesea, nici măcar atît. A pretinde să se coaguleze proprietăţi în sine, ca şi sentimentul proprietăţii în forma „casei păzite de cîine“, cînd, de fapt, ce se redobîndeşte se goleşte de chiriaşi ca să se vîndă repede iar redobînditorii să plece înapoi „în America“ este, prin urmare, absurd, idealist şi, în cele din urmă, ridicol.

De fapt, „proprietate“ însemnează muncă depusă în valori vizibile şi acumulate constant şi calculat, prin conştiinţa adaosului de ban rezultat din efort nu pur şi simplu din noroc; înseamnă societate agregată de valori nu doar băneşti ci mai întîi de toate morale, cu educaţie îngrijită şi simţ istoric ce comunică experienţe fundamentale şi poveţe de la vîrstnic la copil. Noi, în acest Romanistan, facem spume la gură că „maidanezii“ îi muşcă pe copii dar nu ne întrebăm dacă aceşti copii ştiu ce este o vacă, o cireaşă crescută în pom ori un căţel. Copii crescuţi în sălbăticia cartierelor de blocuri, pe asfaltul prin care rareori pătrunde cîte un fir de iarbă şi lîngă foste parcuri unde „redobînditorii“ vor vinde teren pentru vile cu ziduri înalte şi groase ca de cazemată. Copii care, evident, dau cu piciorul într-un căţel necăjit de pe stradă, aşa, ca să se distreze, ca „băieţii de cartier“. Şi aceasta, într-o ţară ce îşi zice „creştină“ dar al cărei copilăret poate o fi capabil să articuleze „Rugăciunea domnească“ dar nu şi-a însuşit ideea, ireductibilă, după care toate cele ce sînt, sînt de la Dumnezeu.

„Maidanezi“! Iată o mostră de cinism. Adică, într-un plan subţire, „ăia“ de pe maidan. Dar cine dacă nu omul a făcut maidane acolo unde au fost case, grădini, proprietăţi? De fapt, cîinele îşi caută „locul“ pierdut, stăpînul plecat la „condominium“ şi nu înţelege de ce i-a dat Dumnezeu o misiune ce nu se poate îndeplini pentru că lumea oamenilor – o lume de stăpîni neisprăviţi – este bolnavă.

„Maidanezi!“ Adică „ăi“ fără rasă, fără pedigree, prostimea, „ăia“ ai nimănui, cum s-ar zice alde Vasile, Gheorghe şi Ion, buni de tăiat şi de făcut făină la abator. Aceasta exemplifică, de fapt, expresia unei ideologii de neo-ciocoi complexat, după care este de preferat un „Porfirogenet“ de familie, dar idiot, în locul unui Ion de la ţară dar genial. Eu, ca neam de boieri, detest acest mod de a gîndi şi voi prefera întotdeauna privirea loială a „maidanezilor“ în căutare de stăpîn faţă de gargara impertinentă a cîte unui pseudo-urmaş bizantin sprijinit pompos în măciulia de argint de la baston.

aprilie 2001

12 Mai 2008 – RADIOGRAFIA JAFULUI: Ministerul Culturii de-clasifica monumente istorice in scopul de a fi lichidate „legal „

Tehnica aplicata in domeniul strict imobiliar- inventata de un ministru al Justitiei de dinainte de anul 2000 ,  care ne-a procopsit cu multe metode de invarteala oficializata – se reflecta in distrugerile de patrimoniu printr-o  schema intrucatva analogica. Aici nu se mai ” scot” terenuri din domeniul public al Statului pentru a se include in domeniul privat ( in scopul de a se vinde de indata , asa cum preconizase intelectualul istet si instarit ) , aici se ” declasifica ” obiective aflate in catastiful de monumente istorice (unde , insa, domneste o debandada facuta expres, in scopul de a se pierde urma oricarei masinatiuni daca , in contra curentului , s-ar interesa „cineva „) . Apoi, odata ” declasificate ” , astfel de cladiri isi pierd si bruma de protectie ce o cunosteau anterior (care , oricat de firava sa fi fost -si este !- exista )  si se afla in bataia vanturilor ; ori, mai direct spus , a buldozerelor pornite de investitorii strategici veniti din insule exotice cu nume baroce , locuite numai de cateva mii de aborigeni insa de numeroase banci in forma ” cutiei postale ” .

Din pacate , nici una din initiativele cetatenesti care se constituie ca reactie la distrugerile sistematice puse la cale de Stapanire nu a ajuns inca la momentul atitudinii de massa.Dar vor ajunge nu peste mult timp . Vremea reluarii in posesie a memoriei si a traditiei nu mai poate intarzia mult . Astazi, Romania este caracterizata de scandaluri dupa scandaluri  si nici un efect evident. Insa deznodamantul nu este departe iar germenii pieirii stau in chiar iresponsabilitatea trufasa a celor ce nu mai au limita. Rand pe rand, cad copacii tarii si se strica locurile ; se prabusesc cladiri ce constituie identitatea asezarilor noastre omenesti ; se ascund si se distrug cu vointa carti, insemne si documente ce ne atesta vechimea si staruinta in geografia proprie ; se schimonoseste insasi viata noastra istorica si morala care , odata preschimbata in forme necontinutistice , ar urma sa ne aduca intr-o sclavie de fiinte fara gand, fara memorie si fara parinti. Astfel de planuri nu sunt recente dar insasi reaua lor continuitate ce nu s-a incheiat istoriceste decat in derizoriu ne arata ca nici acum nu vor triumfa. Daca nu noi -desi noi va trebui sa o facem – atunci altii, care cred in ” diferentiere” si ” identitate” ii vor zvarli pe nesabuitii facatori de rele in toate cele patru zari , ca o pleava in vant, definitiv nefolositoare.

9 Mai 2008 – O categorie putin cunoscuta de invarteala:”declararea pretului mai mare „

In psihoza creata de jurnalisti si autoritati in materie de „frauda imobiliara” intotdeauna se evoca declaratia catre notar a unui pret mai scazut al tranzactiei decat cel platit insa , in chip bizar , sunt evitate cu grija situatiile unde „pretul oficial” este simtitor mai ridicat decat cel primit de catre cumparator . Aceasta aparenta curiozitate (caci , vorba unuia , „cine este este nebun sa dea mai mult din banii lui ?”) nu-i totusi atat de putin raspandita si se manifesta atunci cand cine cumpara plateste din ” banii numanui ” (si ,poate , urmand adagiul din batrani , isi face parte si el , caci asa procedeaza cine imparte ) . Un recensamant al acestei categorii de vanzari nu s-a facut niciodata insa materialul nu lipseste daca se va incerca vreodata cineva in acest domeniu spre a se lamuri asupra realitatilor din spatele usilor inchise .

Unele din acestea au vizibilitate si detaliile circula , fiind la indemana , lipsind numai colectarea lor si analiza .Cea mai recenta priveste un asa-numit „adapost pentru cainii fara stapan ” care ar fi fost planuit de stapanii Bucurestilor sa se ridice in afara de oras iar platile depasesc imaginatia medie prin valori . Caci dupa invartelile inca neelucidate din primavara lui 2001, iata ca altele , in aceeasi materie , se produc acum , la spartul targului , pe seama bietelor vietati ale lui Dumnezeu fiindca „invarteala „desgustatoare insemneaza a cumpara cu un milion si jumatate de Euro un teren de un hectar si cu doua hale arhaice care ar face cel mult jumatate din cat s-a platit. In Mihailesti , pretul cel mai ridicat pentru un metru patrat la soseaua principala avand si deshidere suficienta pentru a se construi extins nu-i decat 42-48 de Euro la tranzactie iar doua hale noi nu ar duce la mai mult de 250.000 de Euro fiecare . Asadar , daca s-ar fi cladit un complex incheiat ieri , avand pereti metalici , dotari si retele ” la zi ” , nu s-ar fi cheltuit decat cu putin peste 900.000 ceea ce insa nu se poate aplica aici , unde terenul se intinde „in sat” si la margine de camp iar ce inca mai sta in picioare drept constructie are o vechime de cateva zeci de ani si , bineinteles, conservarea pe masura .

8 Mai 2008 – Occident :” Bancile mari ” nu mai sunt atat de mari fiindca ” Pestele mare inghite pestele mijlociu “

Ca si cum sirurile de fraude produse de functionari , instabilitatea in materie de resurse si concurenta in evolutie salbatica nu ar fi fost de ajuns, ” criza subprimelor ” americane a adus inca o tema ingrijoratoare pentru bancile de pretutindeni care a si costat capul pe cateva care au sfarsit prin a fi absorbite dupa principiul darwinist al pestelui mare care inghite pe cel mijlociu (caci „peste mic ” nu mai exista demult in acest domeniu oligocratic ) .
Unele din aceste fuziuni disperate se cunosc iar altele inca sunt dosar de negociere si mai mult ca sigur ca vor aparea curand , cand o alta solutie realista se va dovedi de negasit .
La un examen sumar asupra acestei geografii de tertiar unde cam totul se misca in vederea unei reorganizari care , aici, este stapanita de un plan intern , ideea conspiratiei incepe sa-si faca loc mai cu seama ca efectele nu sunt nicidecum in ordinea inhibitiei isteriei consumiste ci mai degraba in sensul concentrarilor de putere si de bani in maini din ce in ce mai putine care astfel formuleaza un adevarat monopol.Astazi , deci, nu mai este suficient sa fii ” mare”, adica sa ai o greutate evidenta pe orice tip de piete , pentru a sta la adopost de atacuri si manevre nesigure  ci trebuie sa fii”cel mai mare” sau inclus intr-un club ” exclusivist” (vorba proasta si inconstineta a ziaristilor de vipuri de pe Dambovita ) pentru a mai spera in oarecare liniste pentru un interval oarecare dar nu pe vecie .

Si fiindca este vremea rapoartelor de trimestru , dupa ce se formulasera rapoartele de an , cateva noutati nu doar ca intaresc ipotezele recente dar exemplifica fenomene mai putin vizibile ce se dovedesc mai periculoase decat pareau anterior . Scaderile de profit bancar nu sunt putine iar cateva dau un sentiment straniu , de sfarsit de ciclu istoric.

Iata , de pilda, in Italia , unde Unicredit pierde in trei luni recente aproape jumatate din profit (de fapt 44% ) si il scade de la 1,78 la numai 1,01 milliarde de euro . Curios este ca , desi in Europa “creditul ipotecar de risc “(in forma ” sub-primei “) nu se practica , totusi faimoasa banca transalpina a fost obligata la provizioane masive pentru asa-numitele ABS ( “asset backed securities “) care , desi considerate ca fiind lipsite de riscuri , s-a dovedit ca produc uneori consecinte de felul “sub-primei ” americane .

Si in Germania sunt banci care nu se simt prea bine desi au notorietate si stabilitate nemteasca . Postbank, de pilda, incheie trimestrul intai cu o pierdere neasteptata, de aproape 20 % , desi are marime si este o filiala cu prestigiu a lui Deutsche Post iar “Posta” se stie ca in Occident e un fel de expresie simbolica a Statului , nu precum in Romania unde stapanirea umbla s-o privatizeze . Profitul e redus la 116 milioane de euro iar diminuarea de active ajunge la 174 milioane ceea ce indica o cota de alarma si in aceasta situatie planul initial de profit imposabil de 1,1-1,2 miliarde de Euro anual incepe sa se clatine .

Pentru unii aceste stiri sunt mai mult ca sigur neinsemnate fiindca sentimentul celui ce priveste numai pe strada lui este aproape intotdeauna acela de calm neamenintat desi furtuna se apropie ; dar , in fond, atunci cand noi nu mai avem nici o banca romaneasca (afara, poate , de CEC ) ci numai ” subsidiare ” a caror sanatate depinde de stapanul de aiurea nici la noi nu poate fi pace si concordie iar procesele ce aduc primejdia vor aparea ” fara frontiere ” , precum massele de nori ce aduc vijelie , furtuna si inghet .

7 Mai 2008 – ” Lectia Printului de Wales „este inutila in fata stapanilor surzi ai Bucurestilor

Pe la inceputul lui Mai 2008 , mai multe reportaje scurte de televiziune si cateva ziare care mai si scriu despre ce are insemnatate si nu doar despre ce au mai facut Cutarita , acolitii si tiitoarea , au descris succint o calatorie particulara in Romania a „printului de Wales ” . Scurtimea acestor relatari a fost pusa in seama ” discretiei ” care , de obicei, este solicitata de acesta atunci cand viziteaza neoficial locuri diverse din toata lumea dar materia in sine ar fi putut sa fie o remarcabila ocazie pentru dezvoltari care sa aiba cu adevarat greutate fiindca teme existau ; si nu putine . Numai cateva consemnari sumare au pomenit despre conacul de la Malancrav si despre patru-cinci case sasesti pe care viitorul probabil purtator de coroana le-ar avea ca proprietar in Transilvania si le-a si renovat cu migala in vreme de cativa ani . Macar sa fi fost atat si tot exista „un subiect ” si , fara nici o indoiala , un material remarcabil in a se face disociatii ce puteau sluji unor idei generale utile . Intaia dintre acestea ar fi putut explica motivul achizitiilor facute in regiuni indepartate , precum cele de la noi , iar raspunsul , daca tema ar fi intrata nu pe mana grabita a jurnalistilor ce caracterizeaza noul ” enciclopedism de mahala ” , putea sa ne dea o pilda ce nu se formuleaza la noi caci ar fi inconforma . Fiindca „printul de Wales” nu s-a ocupat de plasament imobiliar ci de revendicarea traditiei saxone din Ardeal , facand nu act de caritate ori ” afacere ” ci o declaratie practica de principii care , daca ar fi aparut la noi , ar fi echivalat cu protectie directa ( insemnand cumparare cu ban de Stat) in nenumaratele ” urme romanesti ” din tarile imprejmuitoare , din regiuni aromane si pana la Cernauti , in Basarabia si Transnistria , in Moravia si chiar la Viena si Budapesta . Dar modelul ofensiv este o iluzie la romani si nu il urmam in folos propriu luand indrumari de acolo unde atitudinea ne justifica desi facem caz de”sincronism” cand acesta convine psihologiei de slugusoara hoata a unei Stapaniri ce ilustreaza culmile depravarii .

Insa aceasta ar fi fost numai inceputul de ” lectie ” pragmatica pe care , daca nu ar fi fost surde si viclene , noile capetenii locale ar fi putut-o invata si de la personaje cu o conformatie mai bine definita decat euro-nomenklatura ce a capatat pe Dambovita o reprezentare de semizeu . Intre temele demne de a fi evocate cateva sunt , fara nici o indoiala , socante si stanjenitoare daca nu chiar scandaloase si , in fond , condamnabile pentru dregatorii romani sfertodocti . Caci iata cum isi incepea „printul de Wales ” o mica dizertatie de acum ceva timp ( prezentata si tradusa de Ion Longin Popescu , admirabil jurnalist de atitudine in folosul traditiei de la noi ) :„As vrea sa impartasesc cu dumneavoastra cateva ganduri despre modul in care construim cladiri noi in locuri vechi . Mai intai, sa recunoastem ca dezvoltarea durabila inseamna constructii care sa dureze cel putin 100 de ani, nu 20 de ani cat dureaza blocurile de sticla. „Insa la Bucuresti regula este tocmai contrariul acestei perspective de bun-simt elementar iar in Romania cei ce vehiculeaza astfel de idei sunt socotiti ” eretici ” si reactionari ( ceea ce nu uimeste de vreme ce stapanii orasului cunosc o gramatica aproximativa si fac apologia inutilitatii staruintei scolare ) . Dar aspectul hotarat ” reactionar ” al conceptiilor Printului de Wales privitoare la orase abia ca incepe sa se dezvaluie fiindca de indata ce s-a vestejit accentul asezat pe ” vechi ” si „traditie ” cade uluitor de clar si cu o precizie de ghilotina :” De aceea, merita sa refolosim si sa dam o noua viata cladirilor vechi. In acelasi timp, sa construim frumos, inspirandu-ne din traditie, chiar daca trebuie sa folosim materiale si tehnici noi. Merita sa intelegem ca o constructie noua trebuie sa respecte cladirile din jurul ei, sa se armonizeze cu design-ul si arhitectura inconjuratoare. Trasaturile distinctive locale trebuie protejate, cladirile vechi trebuie respectate nu numai pentru frumusetea lor, ci si pentru beneficiile de mediu pe care le ofera. Mi-e teama sa nu repetam greselile din anii 60 ai secolului trecut, construind turnuri care sa umbreasca orasele vechi, monumentale. Din ratiuni inacceptabile, se pare ca suntem hotarati sa vandalizam tot ceea ce a mai ramas, cladirile cu dimensiuni la scara umana si cu un caracter unic. Valoarea lor creste pe zi ce trece, si nu avem dreptul sa le desacralizam, sufocandu-le cu turnurile de sticla ale corporatiilor. Incurajand investitorii si corporatiile care construiesc in mijlocul zonelor vechi ale oraselor, nu numai ca distrugem mostenirea lasata de inaintasi, dar ucidem si gasca cu oua de aur a frumusetii acestor orase, care-i atrage atat de puternic pe turisti. Multi cred, in mod eronat, ca singurul mod de a crea eficienta in protejarea mediului este sa construiesti cladiri foarte inalte, dar, dupa parerea mea, a crea poluare vizuala nu este solutia unei mai mari eficiente. Este crucial sa spunem oamenilor, inainte de a fi prea tarziu si de a-i lasa sa fie manipulati de un marketing agresiv, ca eficienta in protectia mediului poate fi obtinuta foarte usor prin tipul traditional de constructii, de patru-cinci etaje. Turnurile ce rasar deja in centrele oraselor nu sunt doar furuncule pe fata unui mult iubit prieten vechi, orasul traditional, ci si o eczema care desfigureaza o priveliste pretioasa si dezmosteneste generatiile viitoare. Vreau sa fiu bine inteles: nu ma opun din principiu cladirilor inalte. Dorinta mea este ca ele sa fie judecate in contextul lor; altfel spus, sa fie amplasate acolo unde le este locul. Adica acolo unde distrugerea cladirilor istorice poate fi evitata. Este un risc enorm sa incercam sa facem din Londra sau Edinburgh „orase mondiale” in sens comercial, deoarece vom ajunge sa le transformam in orase ca oricare altele din lume, le vom discredita statutul si le vom dezonora . Oare nu a sosit timpul sa spunem, cu cuvintele lui William Cowper, ca „inima trebuie sa-i dea o folositoare lectie capului?”

Acestea par a fi scrise azi , intr-un oras unde in loc sa se prezerve traditia , istoria si memoria , se ridica in chip nesabuit (si in contra masuratorii timpului , care nu tine cu talharii ) „blocuri turn ” langa vile cochete de inceput de Novecento , ” zgarie -nori ” in parcuri cu farmec si aer romantic ( in ideea absurda dar emisa cu sfidare de a sluji la ” orientarea cetatenilor ” ) , plantatii de vile in locul plantatiilor de copaci de pana ieri , culcate la pamant cu o furie cu adevarat satanista . Bineinteles ca mai toate propozitiunile par a fi un corectiv hotarat la dezastrul bucurestean si o critica necrutatoare la jaful desfasurat cu sfidare de semidoctii obraznici si de „intelocratii ” ce ii slugaresc in a desavarsi cel mai sinistru masacru urbanistic produs in acesti ani intr-o capitala europeana . Dar , la drept vorbind, acesta este un program curent in societatile asezate , unde nu au drept la cuvant public formulat ca decizie toti neispravitii ce abia silabisesc literele de pe eticheta sticlei de alcool dar in schimb se pricep in a scrie simbolurile ce indica numerele de cont din Insulele Vanuatu.

6 Mai 2008 – Anglia : tendinta de ” recul” se pastreaza ; pana cand ?

Sperantele britanice privind „indiguirea” posibilei crize imobiliare au devenit insa , cu sfarsitul lui aprilie 2008 , ipoteza neconfirmata atunci cand s-a publicat , in fine , „indicele” de piata locala redactat in departamente de analiza cu traditie si notorietate . Concluziile apartin , prin cate un raport independent , atat Bancii „Halifax ” (cu specializare in domeniu si prestanta in examenul statistic ) cat si „Nationwide Building Society ” , organizatie prestigioasa in sistemul local si care publica periodic foaia de temperatura pentru afacerile cu case si terenuri . Ca asemenea bilanturi nu sunt propaganda ,precum cele de la noi dar si din alte parti , o confirma un sir de raportari din chiar primavara trecuta , unde , cu un timp inainte de „oficializarea crizei americane ” , existau incheieri care trebuiau sa ingrijoreze sau macar sa puna pe ganduri in privinta viitorului acestui gen de plasamente.
In mod previzibil (caci in societatile asezate statistica se face , la randul ei , cu minutiozitate si in maniera responsabila ) cele doua documente contin rezultate asemanatoare care confirma observatiile anterioare de pe teren . Astfel , pretul imobiliarului a scazut ca medie in aprilie cu -1,3 % fata de martie (cand se inregistrase deja o scadere lunara de 2,5 %) iar procentul de pierdere anual se apropie de 1 % (ceea ce nu pare mult insa reprezinta un simptom ) desi ” Halifax ” emite ca prognoza un recul de 5 % pentru acest an .In valori banesti , „pretul mediu” englez ajunge la aproape 190.000 de lire sterline (adica la mai mult de 240.000 Euro ) .
Cateva concluzii sunt necesare . „Regatul Unit” se alatura Spaniei in categoria „bolnavilor declarati ” dar nimeni nu poate anticipa azi daca „incetinirea „prevazuta se va produce brutal sau prin corectii desi nadejdea „aterizarii lente” inca mai exista si e foarte probabila , asa cum e de crezut ca va aparea si in alte parti .Efortul conjugat al ” vanzatorilor de bani ” , desi considerabil , are efect si inca e capabil sa retina urmarile europene- adesea imprevizibile -ale ” valului american ” . In fine , si in acest caz procentul marunt mensual pare linistitor desi extinderea lui la intervalul anual ingrijoreaza si fenomenul poate ascunde o maladie si mai grava care nu trebuie privita neglijent si triumfalist .

Bineinteles ca , atunci cand apar astfel de constatari ce arata o „tendinta”, multi se intreaba daca viitorul „va suna bine” sau dimpotriva , ar putea sa complice procesele inca indefinite pentru termenele lungi . In aceasta materie , este , totusi , probabil ca presiunea celor dornici de locuinta (caci Anglia cunoaste o criza de oferta cu caracter cronic , foarte asemanatoare in esenta -desi la alte proportii -cu aceea din Romania ) nu va ingadui „prabusiri ” iar piata ,desi in scadere , va ramane in continuare asa cum este , adica „foarte scumpa ” .

5 Mai 2008 – „Bucurestii : o vietate handicapata de hotie avand numai un sfert de plaman „

Un interviu aparut in ” Wall-Street ” on-line despre dezastrul contemporan al Bucurestilor ,care , in loc sa devina cea mai importanta capitala din Europa de Est , se scufunda zilnic – si din ce in ce mai mult – in mizerie , „modernism ” stupid si planificari aberante :

Bucurestii-o-vietate-handicapata-de-hotie-avand-numai-un- sfert – de – plaman ” Daca vorbim punctual, nici macar in Turcia nu exista mall-uri in mijlocul orasului, caci ‘Galleries La Fayette’ din Paris sau ‘El Corte Ingles’ din Barcelona, nu sunt mall-uri, dar la noi sunt, si intentia unora este sa le intinda pana chiar in preajma Ateneului sub privirile prostite ale unei majoritati ce isi pierde vremea cu privitul la televizor”

>>>intreg interviul >> aici

Despre situatia incredibila din acest oras  sufocant  , stapanit de ideologia jafului sistematic si deposedat de memorie de o stapanire iresponsabila – inca 50 de analize incendiare aici >>>>Bucuresti- dezastru sau „megapolis ” ?