~In Romania, mai are ” casa de vacanta ” un viitor ?

ARTUR SILVESTRI

Cam pe la începutul acestui deceniu ideea de „casă de vacanţă” părea să se fi împământenit în chip definitiv în România şi ajunsese să creeze o adevărată „modă” în mediile înlesnite de la noi şi, de bună seamă, şi o febră neobişnuită în materie de achiziţie. Rând pe rând, mulţimi destul de indefinite ce alăturau afacerişti şi politicieni, „vedete” şi jucători de fotbal, „funcţionari de stat” mai înalţi ori mai mărunţi, ca şi veşnicii „pierde-vară” cu bani dobândiţi prin nu se ştie ce mijloace se străduiau să cumpere „vile” cât mai aspectuoase, de obicei de dimensiuni urieşeşti, ori teren potrivit cu scopul de a ridica repede o clădire impunătoare şi „reprezentativă”.
Gândul însuşi că „reşedinţa de vară” ar fi însuşi semnul blazonului de nobleţe neo-burgheză făcuse sâ se cheltuiască excesiv şi să se irosească bani care, dacă ar fi fost câştigaţi cu mai multă sudoare, s-ar fi administrat mai socotit.
Această febră s-a consumat ca orice „maladie de creştere socială” în ritm accelerat şi nu aduse decât efecte previzibile în ordinea „consumării fireşti” şi, până la urmă, un fel de descumpănire ce i-a cuprins nu pe cei ce au o „casă de vacanţă” pentru uz propriu, ci categoria speculatorilor care visau la îmbogăţire prin re-vânzări ce nu s-ar mai fi terminat decât în viitoarea sută de ani. Astăzi acest proces s-a temperat şi se aşază în datele ce se pot înţelege şi care se şi puteau prevedea, cu o oarecare vreme în urmă; căci şi aici, ca în orice altă reacţie ce se defineşte social, apar saturaţia şi împuţinarea masei de cumpărători, atitudinea selectivă şi alternativele, precum şi o altfel de mentalitate ce nu se bănuia măcar în intervalul anterior. Unii cred că această „scădere de ritm” s-ar explica printr-un fel de „europenizare” şi pun aceasta în seama modului de viaţă occidental, unde „vacanţa” este o „marfă de consum” şi arareori doar se produce în reşedinţa personală. Ideea că, mai la vest de noi, „casa de vacanţă” aparţine numai protipendadei ori „celor mai bogaţi dintre pământeni”, fiindcă nu doar costă mult când se cumpără, ci se şi întreţine greu şi cu cheltuială, s-a formulat în moduri diferite şi la noi, deşi nu s-a demonstrat. Şi, la drept vorbind, nici nu se putea demonstra în chip convingător, căci nu este adevărată. De fapt, pretutindeni „casa de vacanţă” este o realitate de „mod de viaţă particular”, ce se poate explica din perspectiva socială fără, însă, să se determine cu stricteţe în acest fel. Îşi au „casa lor de vacanţă” şi o păstrează prin utilizare continuă atât „bogătaşul excentric”, cât şi „funcţionarul harnic”, atât „intelectualul iubitor de retragere periodică în natură”, cât şi mai tânărul ce îşi doreşte „loc de desfăşurare liberă”; aceasta spre a nu spune, ceea ce totuşi este esenţial, că peste tot „casa de vacanţă” ilustrează „sentimentul familiei” şi îl defineşte în ceea ce are acesta ireductibil. Diferă, evident, procentul şi proporţia, care pot fi mai ridicate în Franţa ori Germania şi mai puţin definite la alţii, unde „consumismul turistic” se impune, pe moment, şi dezvoltă altfel de filosofìe a loisirului, unde petrecerea timpului liber se împleteşte cu „foamea de geografii noi” şi cu un gen de curiozitate epistemică atrasă de cunoaşterea „diferenţei”. Rezultă, deci, că şi în această materie nu există reguli de fier şi că felul cum se concretizează„posibilul” depinde nu doar de tradiţii locale, ci şi de contextul istoric. Acestea merită să se examineze spre a se vedea dacă şi la noi, aşa cum se spune astăzi, cu mai mare stăruinţă, „mai are casa de vacanţă un viitor”.

Cei care pun această întrebare, totuşi nu mulţi, invocă „accentul” ce se pune acum, cu o subliniere nediscutabila, în materie de „imobiliar turistic” şi observă cum, în locul „febrei cumpărării de vile”, a apărut „febra pensiunilor” şi chiar un fel de modă a construcţiei de hoteluri. Concluzia se confirmă. Astăzi cei care, având bani şi voind să-i plaseze în „imobiliar stabil”, gândind uneori să şi continue afacerea în turism fără a vinde „pensiunea” sau „hotelul” (sau alegând vânzarea ca să câştige mai puţin, dar rapid), nu sunt puţini şi fiindcă aparţin „categoriei formatoare de mitologii” şi, deci, având influenţă prin gest semnificativ, fac să se nască impresia ca acesta ar fi „sensul curentului”. Într-un anume fel, acesta şi este ; însă, la rândul lui, se va consuma într-un viitor oarecare, nu foarte îndepărtat. Situaţia era, de fapt, inevitabilă, căci noi aveam un deficit izbitor în materie de fond hotelier, iar în ceea ce priveşte „pensiunile”, această realitate era, acum zece doisprezece ani, sublimă dar… lipsea cu desăvârşire. Apare, deci, ceea ce „se cere” şi „se cere” ceea ce nu era suficient de dezvoltat. Aici sunt însă unii care spun că noi nu am avea ce să arătăm în materie de turism şi că, prin urmare, nu doar serviciile ar fi de calitate îndoielnică (aşa cum şi sunt adeseori), scumpe şi fără atracţie, ci însăşi „materia”, care, la alţii, ar avea diversitate, tradiţie şi „poveste”, astfel încât cine construieşte astăzi pentru turism riscă, întrucât afacerea în sine nu-i decât o simplă iluzie. Mâine, dacă nu chiar astăzi, inaderenţa la realitate s-ar răzbuna şi ceea ce astăzi se ridică rapid şi cu bani mulţi se va dovedi un simbol al dezamăgirii şi chiar al descurajării.
Explicaţia este barocă şi complicată, fără α fi cu totul exagerată, dar, indiferenf dacă acesta va fi motivul, „accesul de febră în imobiliarul turistic” nu are cine ştie ce viitor în imediat. Ca să se dezvolte , acesta are nevoie de „geografie civilizată”, de căi de comunicaţie, de reţele de alimentare cu electricitate şi gaze naturale; nu de confort urban, până la urmă, dar de acces lesnicios şi de îngăduinţă în a trăi mediu, ceea ce în peisajele de-a dreptul miraculoase din multe locuri ale României este aproape de neimaginat.
Există, deci, o anumită „rămânere în urmă” în materia dezvoltării „vacanţierului”, aşa cum se spune adeseori cu dreptate, însă aceasta nu se explică prin aceea că nu suntem îndeajuns de „moderni” şi că, prin întârziere, nu ştim să atragem pe cei care ar dori să întâlnească băi ca la Hotelul Ritz în creierul munţilor. Această mentalitate, când apare, nu arată decât o gândire de o insondabila stupiditate .Nicăieri în lume nu se practică reţeta în materie de conţinut, ci doar în ceea ce priveşte un anumit strat comun de confort mediu şi de la sine înţeles; dincolo de acesta rămâne „diversitatea”. Noi, ca şi toţi acei care au o îndelungată istorie şi o geografie cu desfăşurări neliniare, impresionând tocmai prin multicategorial, vom putea afirma acest rezervor natural deopotrivă pentru folosul „omului român”, dar şi al „cumpărătorului străin” de poveste şi de exotic întâlnit rar şi de-aceea şi apreciat. Dar această valorificare nu se poate face în chip eroic şi limitat şi prin efortul particular sau „local”, aşa cum se mai invocă uneori dintr-un sentiment de iresponsabilitate socială de către unii din Stăpânii Clipei. În această materie, nouă ne trebuie o strategie care să pornească de la o cunoaştere măcar mediocră a realităţilor, a rezervorului şi a potenţialului care, prin stăruinţă conjugată, programe şi creaţie de imagini, să atragă şi să aducă „efectul de seninătate” definit prin „vacanţă”. Elementar este de a se începe cu caile de comunicaţie, unde, fiindcă reparăm la nesfârşit ceea ce există şi, astfel, putem ascunde „banii dumneavoastră”, avem o geografie atât de fracturată cum nici în ţările africane nu se găseşte. Bineînţeles că prin confort nu se înţelege numai „drum de piatră” sau „drum de fier”, ci şi reţele de apă şi canalizare, introducere de gaze naturale pentru încălzit şi, în general, cam tot ce poate uşura viaţa cotidiană făcând-o nu luxoasă ci decentă. Aici, însă, unde câteva şiruri de guvernări au tocat mărunt, până i-au adus la invizibilítate, banii pentru „alimentarea cu apă a localităţilor rurale” (cum se zice în limba de metal de azi), ţăranii scot apa din puţ cu ciutura ca şi acum o mie de ani şi privesc cu stupoare ţevile care ruginesc în săpătura superficială fiindcă prin ele nu curge nimic. Suntem în veşnica „ţară a formelor fără fond”. Aceasta strică totul, până la urmă şi nu doar întrucât „străinul cu bani” nu se va aventura nicăieri mai departe de „drumul mare” dacă nu are în biografie explorări în spaţii indicate pe hartă cu pata albă; dar nici „românul” capabil să cumpere un teren şi să clădească o „căbănuţă” ori să plătească pentru o casă veche renovată inteligent nu va insista atunci când nici drum, nici apă, nici căldură nu doar peste iarnă, ci şi în luna iulie, în nopţile reci, nu ai de unde găsi.

De fapt, prin „strategie” ori prin program nu trebuie înţelese textele recitate într-o păsărească indigestă la televizor de câte un „om al zilei” incapabil de o gândire macar elementară dar animat, de obicei, de un ciocoism canonic; acestea ar cuprinde (dacă am avea o „ţară normală” nu o ţară în prelungă prăduire), sănătate, învăţământ, civilizaţie medie, dar „funcţională”, iar nu oratoriile superficiale despre „acquis-uri”, fonduri structurale şi alte asemenea formulări ininteligibile prin aspectul de un birocratism straniu.
Acum câtăva vreme, un „stăpânitor” mărunt (de fapt o componentă ancilară) era de părere că obiectivul capital la români ar fi împânzirea ţării cu reţele de internet spre a se uşura comunicarea la orice distanţă . Şi aceasta acolo unde există câte un medic la şapte sate şi doar câteva ore pe zi (acolo unde încă mai există), şi unde şcoala, pe care un alt personagiu de acelaşi soi ar fi dorit-o, prin renovare, „Ia standarde europene”, stă să cadă de vechime şi de întrebuinţare rea. Acolo unde, iarna, copiii se încălzesc în clase cu lemne smulse dintr-un gard, cutăriţă visează ordinatoare, internet şi softuri platite din greu de către minister sau inspectorat către „furnizori” binecunoscuţi şi siguri

Aceasta însemnează lumea unde „casa de vacanţă” ar trebui să se dezvolte. Este o lume de alte epoci, părăsită şi dispreţuită de „clasa parazitară” ce îi administrează banii plătiţi tributal la orice se cumpără în satul acela îndepărtat, de la pâine şi până la ţigări. În această situaţie, dezideratul „odihnei în casa ta” se restrânge la numai „staţiunile canonice” care, fiind căutate, sunt deopotrivă şi scumpe, iar cei care înţeleg că „alternativa” le scuteşte banii şi îndrăznesc să cumpere unde alţii nici nu visează sunt nişte pionieri care nu greşesc din perspectiva timpului, dar astăzi încă nu au ceea ce ar merita îndrăzneala lor.

Decurge, deci, că atâta vreme cât doctrina socială se va menţine aceea de acum, care îi face pe „cei ce au” să aibă şi mai mult, iar pe „cei ce au puţin” să nu aibă deloc, şi „casa de vacanţă” se va limita la categoria „uşor cheltuitoare”, iar mulţimile care, acum şapte-opt ani, îşi închipuiau că vor ajunge şi ele să petreacă sfârşitul de săptămână afară din oraş, dar „în casa lor” vor mai aştepta fără să ştie până când; poate că până acolo unde nu se poate străbate nici cu gândul.

%d blogeri au apreciat asta: