~PATOLOGIA PROPRIETATII IMOBILIARE -„Scriitorul cu două mîini stîngi“

Conservatorismul şi chiar o atitudine reacţionară s-ar justifica uneori, cînd izvorăsc din sentimente puternice, iluzii şi mituri intelectuale, dar acestea nu ajută întotdeauna, ba chiar încurcă şi complică.

Un faimos colecţionar de artă şi, deopotrivă, şi un poet delicat cu opera pe care am comentat-o cu înţelegere odinioară, mă convocase, acum vreo cinci ani, să-l asist în tratativele cu avocaţii „redobînditorului“, hotărîţi să-l arunce în stradă cît mai curînd şi fără menajamente. „Avocaţii“, de fapt un fel de agent imobiliar din categoria „samsarilor“, însoţit de un absolvent de Drept, „la distanţă“, pe cînd lucra în Miliţie, observară cu cine au de-a face şi, ca să scape mai repede şi fără pierderi mari, oferiră(dupa o disertatie directa si fara menajamente pe care fusera obligati sa mi-o asculte ) 38.000 $ şi cîteva luni de habitaţie spre a se putea găsi altă locuinţă. Atitudine foarte înţeleaptă, în ultimă analiză, căci, examinînd atent „documentele“, înţelesesem că întreaga „redobîndire“ era destul de discutabilă iar „proprietatea pe teren“ – inexistentă. Totul s-ar fi tradus, însă, în cîţiva ani de procese şi zeci de şicane ce ar fi chinuit pe septuagenarul poet şi delicata lui soţie şi, cu probabilitate, i-ar fi omorît cu zile. În cele din urmă, înţelegerea se făcu.

Dar abia de aici începură dificultăţile „de fond“. Ca să se strămute colecţia de tablouri, splendidă şi preţioasă, în alt spaţiu decît cel foarte generos de pînă atunci, era nevoie de „ceva“ pe măsură, accesibil şi demn. Cred şi astăzi că o „casă pe pămînt“ ar fi fost preferabilă, mai ales în ideea unui muzeu ulterior, ce ar fi căpătat contur încă din anii ce urmau, iar banii primiţi puteau acoperi, „în piaţa de atunci“, acest deziderat. Această ipoteză nu plăcu defel poetului – colecţionar după cum nu-l atraseră nici spaţiile încăpătoare ale unui apartament cu trei odăi şi numeroase anexe, la un parter în apropiere de „Şcoala Herăstrău“; o regiune ce socotea a fi „prea departe“ ( dar fara sa explice ” prea departe de care punct anume „). Abia după o lună de zile şi mai multe vizionări cu obiective diverse, omul se hotărî brusc, la sugestia unei cunoştinţe, să cumpere „trei camere pe Bulevardul 1 Mai“, la etajul al cincilea. Misterul acestei opţiuni nu l-am dezlegat nici pînă astăzi deşi m-a preocupat cîtăva vreme. Cred că vederea largă ce se deschidea, din loggia, către un parc apropiat, creînd o stare de reverie şi îndemnînd la contemplaţie şi lirism, va fi contribuit la această alegere, care, cu toate acestea, nu este cea mai potrivită.

Căci în materie de valori ce se traduc în bani care s-ar putea juca „la ruletă“ prin intervenţia oricărui gen de hazard, atitudinea scriitoricească, prea de tot afectivă şi sentimentală, năzuind la o stabilitate în contemplativ şi viaţă tihnită, ar fi de înţeles dar trebuie întărită cu paşi prudenţi pe teren sigur. Cazul nu-i „unicat“, din păcate. O familie de intelectuali, amîndoi de o mare fineţe şi „de caracter“ pe care ii preţuiesc mult şi necondiţionat, avusese de ales, într-o conjunctură uimitor de stranie prin favoritismul rarissim în ziua de azi, între două apartamente, cu dimensiuni apropiate dar complet diferite ca „zonă urbană“ şi trebuia să aleagă unul dintre ele, într-un interval scurt. Tema era interesantă, aşa cum o expuseseră, solicitîndu-mi un punct de vedere ajutător. Dar între doar „trei camere, etaj cinci în bloc vechi“ – e adevărat că lîngă Parcul CIşmigiu – şi „patru camere, etaj trei în bloc tip Centru Civic, pe Bulevardul Mărăşeşti“ eu nu aş fi ezitat o singură clipă să aleg a doua variantă. Şi, totuşi, „nelămuriţii“ mei amici au ales „dimpotrivă“. Ideea de Bucureşti interbelic ce stimula „identificarea“ cu alte vremuri şi ieşirea din timp („refuzul clipei“), parcul alăturat, celebru, la drept vorbind, şi uimitor de accesibil ca un soi de utopie gata de a fi atinsă cu mîna – iată argumente posibile, ce vor fi „lucrat“ enigmatic la formularea deciziei. Dar o decizie, vorba unuia, „cel puţin discutabilă“. Pe strada cu nume ce evocă, händelian, „muzica apelor“, curgea odată un rîuşor ce culegea izvoare mai din dealul Sărindarului şi, stingîndu-se în lacul Cişmigiului, făcu solul fragil şi destul de neprielnic pentru clădirile înalte şi „cu volum“. Curînd se află încă o noutate care contrazise impresia de temeinicie în lucrarea antreprenorului interbelic: block-hausul, proiectat pentru cinci etaje, căpătase, la final, încă două pe deasupra, nesocotite nici la fundaţie şi nici „la structură“. Parcul Cişmigiu însuşi nu mai era populat, ca odinioară, de domni distinşi în veston şi pantaloni de drill şi de doamne cu tailleur şi nici măcar de soldaţi în permisie şi slujnice în ziua liberă, o lume pestriţă dar cuviincioasă, ci de turme de rapperi şi cete de punkişti agresivi, ce stîrnesc repulsie chiar într-o vedere îndepărtată.

Dar, întîi de toate, „banii“. Apartamentul din Cişmigiu nu era „cumpărabil“ încă (la acea vreme, sa tot fie vreo sase-sapte ani ) din raţiuni de birocraţie, şi, deci, nevandabil şi chiar dacă, după o cumpărare ipotetică, s-ar fi vîndut, nu aducea atunci mai mult de 35-40.000 $ caci ne aflam înainte de „scumpire“ şi de „isteria ipotecară“. În schimb, „patru camere la Podul Mărăşeşti“ însemnau oricînd 55-60.000 $ (iar astazi incomparabil mai mult, chiar uluitor ) fără a se mai pune la socoteală viitorul unei construcţii „noi“, totuşi incomparabil „mai aşezate“ şi mai sigure decît cealaltă, „de o anumită vîrstă“.

Bineînţeles că, de aici, încep speculaţiile. Ce s-ar fi putut face cu măcar 55.000 $ acum sase-sapte ani? Răspuns sec: o casă de 35-40.000 $, „bună“, „la curte“ şi o garsonieră de 10-12.000 $ pentru închiriat. Afacere pierdută!