31 August 2007 – O ILUZIE DAUNATOARE : terenurile de margine de drum

Intre legendele ce si-au facut loc in lumea speculantilor amatori de la noi una mai cu seama se bucura de o trecere bizara si este evocata pe soptite ca si cum ar ascunde un secret de stat cu totul infricosator : ” banii multi ce se vor castiga din terenuri de la margine de sosele”. Contribuie la aceasta notorietate un complex de imprejurari alimentat de alianta neagra dintre „neo-jurnalismul de consum ” , agentii ” facuti pe puncte ” si tagma „analistilor ” cu opera alcatuita din citate , o specie a ideologilor de cafenea ce socratizeza nemilos dar ignora scrierea sau o detesta ; si totul se inflameaza periodic cand Ministerul Agriculturii mai face public cate un fel de raport de unde rezulta ca ” terenurile agricole se vand scump ” iar in anumite regiuni – pur si simplu incredibil ( desi ” tot ce e scump pe hartie ” nu-i decat „fost agricol ” si actual „poligon pentru dezvoltari „.
Indiferent ,insa, de motive ideea simplista a castigului fara sa se consume nici un efort atrage si tulbura iar ideea ca pe ogorul astazi parjolit de seceta s-ar putea primi,maine, mari sume de bani cand vor aparea investitorii face sa le ia mintile foc celor cu fantezie bogata si un scazut simt al realitatii. In aceasta materie, este cautata ” pozitia” ( sau, cum se spune astazi, in jargomul dambovitean , „locatia „) iar „marginea de drum ” , unde descaleca „investitorii ” este cea mai cautata . Dar cand auzi felul cum se descriu viitoare mari desfasurari de forte in locuri dintre cele mai extravagante din aceasta tara , te cuprinde intai rasul si apoi un sentiment de jale istorica. In aceste ipoteze , cam tot ce este ” margine de drum ” se va popula cu hoteluri si moteluri , restaurante si benzinarii , ” parcuri comerciale ” si „industriale ” de toata mana daca nu chiar cu intinse orasele insirate pe langa sosele ca docurile in lungul raurilor. Fiind, deci, ” zone de dezvoltare clasice ” -cum se precizeaza in limbaj savant – nu ar mai ramanea decat sa apara platitorii si, deci , investitiile iar ” desteptii” ce au intuit in chip iscusit ” sensul” afacerii- sa se umple de bani.
Pe aceasta tema, concluzia este in afara de orice indoiala : ” platitorii ” vor veni din loc in loc dar in procent atat de minor incat nici nu merita a fi calculat iar cei ce pun miza in aceasta speculatie vor trebui sa cultive orz, porumb si grau ori sa re-vanda „pamantul de cultura ” asa cum l-au luat . cu un mic castig -ori ceva mai marisor maine- insa fara a face ” afacerea vietii .

30 August 2007 – Ce se vinde si ce se cumpara in luna septembrie ?

„Casă în străinătate”

Sfârşitul verii aduce, în materie de casă de vacanţă, unele re-aşezări noi dar mai recent una dintre ele a apărut şi se dezvoltă într-un anumit mod, trebuind, bineînţeles, să fie observată mai bine şi explicată. Aceasta este tema „casei de vacanţă în străinătate”. Cred că prin 1995, pe la începutul anului, când, apărând recent, revista „Casa Lux ” se desfăşura cu o anumită energie surprinzătoare, am reuşit să ne înţelegem cu câteva companii străine (una dintre ele – foarte prestigioasă, un „developer” din Marea Britanie) în ideea de a prospecta interesul românilor faţă de cumpărări de „vile pentru loisir” în ţări europene „turistice şi pitoreşti”, precum Spania dar, mai cu seama, Portugalia. Origina acestei cereri ce a venit „de la ei”, stătea în fenomenul pe atunci uimitor de puternic al „descălecării Şeicilor Roşii”. În doar câţiva ani, aproape toată Coasta de Azur-şi, mai apoi, regiunile cu caracter mitologic din Europa luxului de vară, se umpluseră literalmente de bogătaşi vorbitori de limba rusă care nu doar că frecventau restaurante ultra-elegante şi locuiau la hoteluri pe care numai „americanii” le înţelegeau, dar începuseră chiar să se şi împământenească în felul cumpărării de proprietăţi. Astfel încât, prin 1997,nu doar că în restaurantele din Cannes lista de meniuri avea ataşată explicaţia în ruseşte a felurilor de mâncare dar şi anunţurile de vânzare de proprietate ce se afişau de către companiile cu activitate în imobiliar se făceau adeseori în limba lui Cehov şi a lui Gogol, lată, deci, că, gândind analogic, cei ce construiau „cartiere” şi mici orăşele în Portugalia, la Oceanul Atlantic, îşi închipuiau că acelaşi fel de cumpărători risipitori ar fi trebuit să existe şi în România, de vreme ce această categoria se revarsă ca din Cornul Abundenţei din Rusia tipică. La drept vorbind, schema istorică era ingenioasă căci în Est, la marginea Imperiului, îmbogăţirea se produsese galopant şi într-o manieră uimitor de energică astfel încât, teoretic, ar fi trebuit să existe încă de pe atunci destui „români cu bani” capabili să cumpere bine şi scump cam orice clădire medie în Europa şi chiar în lume. Aceasta era, în acea vreme, şi opinia mea dar cu timpul mi-am dat seama că, într-anumită măsură, mă înşelasem. Povestea, scurtă, a acestei ipoteze este în sine semnificativă. Vreo câteva luni, până către sfârşitul lui 1995, am tot publicat şiruri întregi de oferte, una mai interesantă şi mai atrăgătoare decât alta, şi am aşteptat să apară cumpărătorul înlesnit şi extravagant. Aşteptarea nu a fost în zadar.

Numărul celor ce se arătară interesaţi nu era scăzut şi nici fluctuant şi aş zice că, dacă am lăsa deoparte pe cei care pescuiesc deobicei în orice fel de ape, erau fără îndoială „cumpărători capabili”. Dar nici unul dintre ei nu înainta mai departe decât o pură şi simplă vizionare de fotografii, relevee şi contracte posibile de „antrepriză”; să fi fost atât de neinteresantă „casa de vacanţă la Atlantic” ce propuneam şi o desfăşuram în forma publicitară? Cred şi acum că nici vorbă de aşa ceva şi că, mai degrabă, destui dintre „Şeicii Dâmboviteni” ce mă vizitaseră au şi cumpărat, până la urmă, ceva, undeva, cândva. Dar nu ştie nimeni – sau aproape nimeni – unde anume s-ar afla aceste proprietăţi „de refugiu” şi nicidecum de vacanţă.

Fapt este că, astăzi, faţă de acele vremuri indistincte când „robinetul de bani fără şir” nu mai este atât de furtunos şi când apar într-adevăr( pe langa grossul alcatuit din hoti ignari ) si personagii ce au câştigat din inteligenţă, efort, sacrificiu şi, până la urmă, capacitate-neromânească – de a finaliza, apare, în sfârşit, omul potrivit spre a-şi cumpăra şi o „casă în străinătate”. Aceasta este, deci, o atitudine recentă. Ea provine nu doar din motive de „modă de viaţă înlesnită” ci şi din raţiuni ce se înţeleg de îndată când se compară „cum se trăieşte aici şi cum se trăieşte acolo”. De obicei, gândul de a cumpăra „ceva” în lumea largă apare atunci când se călătoreş te turistic şi, locuindu-se la hotei ori în pensiunile diversificate de genul „ail inclusive” sentimentul că acolo s-ar putea petrece timp mai mult şi mai „aşezat” apare şi stăruie. Bineînţeles că erorile sunt posibile, căci una este „viaţa de hotel”, cu tot ce presupune aceasta şi altceva este „viaţa de comună”, printre localnici unde, până la urmă, veneticul va trebuie să se îngăduie şi uneori chiar să se şi acomodeze, lată o temă ce se examinează foarte rar dar este, până la urmă, esenţială. Dar acesta este numai începutul dificultăţilor ce se întâlnesc atunci când se doreşte o „casă în străinătate”. Mulţi uită să se gândească-exaltaţi numai de ideea însăşi că vor deveni „proprietari pe Coasta de Azur” ori la Atlantic, – ca o proprietate trebuie îngrijită, supravegheată şi chiar întrebuinţată astfel încât să existe măcar garanţia ca, anul viitor, se va găsi măcar ia locul ei şi că nu se va transfer ma, prin participare de aborigeni, într-o fostă clădire de unde nu au mai rămas decât pereţii. Sunt unii care cred că aceste incidente şocante s-ar putea produce numai în Africa sau în cine ştie ce fund uitat de lume dar există o universalitate a hoţiei despre care trebuie să avem reprezentări fiindcă altfel în locul realităţilor ar apărea doar iluzia. Astfel încât esenţial este a spune că abia acolo unde există şi s-a dezvoltat administrarea de imobile ca profesiune şi s-ar putea contracta servicii sigure în această materie se poate cumpara „casa străină” fără riscuri evidente. Dar, pe lângă aceasta, mai apare încă o temă, care şi ea se evocă foarte rar şi adeseori se uită cu desăvârşire. Conţinutul ei este în aparenţă şocant: „accesul liber la proprietate”. Dar ce ar fi aceasta, de fapt? Inseamna a putea sa-ti intrebuintezi casa proprie fara a trebui sa stai sluj pe la ambasade in ideea de a obtine o viza si , daca se obtine , sa astepti in aeroport cu pantofii in mana ingaduinta de la Marele Stapan.

29 August 2007 – Ce inseamna 3 miliarde de Euro ?

Concluzia emisa acum vreo zece zile de doi manuitori de condei ce ar fi calculat in sudori „ cam cat valoreaza averea Bisericii Ortodoxe Romane ” obtinand cifra de 3 miliarde de Euro , a parut deopotriva scandaloasa si incriminatorie unui numar oarecare de cauzasi din aceeasi faina , de fapt niste aparitii famelice si aproximative la fel ca si calculatorii . Evocata cand vrei si cand nu vrei si de catre te miri cine ca o dovada peremptorie de hotie dezmatata , „uriasa bogatie ” se arata a fi – incepand de ieri – ca fiind de tot modesta , facand complet ridicule opiniile contrare emise , de fapt , de niste sarantoci marunti ce considera ” suta de dolari ” un fel de iarba a fiarelor ce deschide orice usi .
Caci devreme ce astazi ” cel mai bogat roman ” detine o avere echivalenta ( si chiar mai mult ) cu ” averea Bisericii ” , castigand in mai putin de un deceniu ceea ce Bisericii ii ramane dupa acumulari de macar sase sute si ceva de ani de documente conservate , orice discutie nu-si mai are rostul iar incheierea se poate face acum in chip net : avem , din pacate , o Biserica saraca , ori mai bine zis ” o Biserica saracita ” iar slugusoarele intarite in rele ar trebui sa puna privirea in pamant de rusine desi evident ca n-o vor face.

28 August 2007 – Primejdii oculte : ” tigrul bulgaresc ” si ” dragonul vietnamez „

Indiferent de felul cum se analizeaza de obicei , epoca este definita prin disparitia „pietii imobiliare clasice”,o idee despre care nu se vorbeste desi se constata . Aceasta nu mai este acum decat o anexa a pietii financiare iar dictatura creditului ipotecar modifica radical structurile traditionale si chiar si anumite mentalitati si asezaminte sociale.
Noi ne aflam intre al treilea si al patrulea val al expansiunii financiare si de intindere „globalizata” ,un ciclu recent inceput aici ca „ocupatie insidioasa”prin injectia brutala de bani din vara lui 2003 si care ne-a adus de la o piata imobiliara alimentata cu precadere de economii la o anexa a pietii de bani , cu toate consecintele acestei situatii insolite aici .
Comparand realitatile , rezulta ca suntem la 2-3 ani in urma fenomenelor produse in Occident desi diferenta se recupereaza in crestere geometrica la periferie si astfel s-ar putea prevedea o posibila stagnare abia catre sfarsitul lui 2008 sau chiar in 2009 ,daca nu vor interveni „variabile „intre care una este , insa , absolut sigura in urmatorii ani :” Marele Cutremur „.
De altfel ,toate „inlesnirile de creditare ” ce sunt resimtite aici drept „noutati ” – ori apar curand – sunt etape consumate in Europa ( imprumutul ” fara avans ” fiind un exemplu ) si vor ajunge pana la creditul ipotecar complex , constand in plata lunara numai a dobanzii si restituirea imprumutului ( „indexat ” )abia la final ( asa cum se practica in Spania si a generat o ingrijoratoare crestere a indatorarii , denuntata inca din octombrie 2006 in analizele economice locale ) .
Din acest motiv , mai departe decat pana catre sfarsitul acestui deceniu nu se poate incerca nici macar o schita de previziune caci astazi suntem si noi intr-o piata imobiliara „globalizata ” unde banii sunt mecanismul capital iar perspectiva nu este decat aceea a castigului perceput ” la rece” . Privite in acest fel , sansele Romaniei raman relative si nu depinde de noi decat in proportie redusa de a le mentine . Ca in orice afacere , si in materie de „vanzare de bani” esentiale sunt „cresterile de profit ” si ,deci,”randamentul ” care exclud orice interventie de viziune filantropica ori de intelegere sociala . Oricand , daca piata stagneaza sau nu mai „produce”pentru marii jucatori , fondurile se pot retrage de pe „masa de joc” si se pot re-orienta impartindu-se , ca sa exemplificam , intre „tigrul bulgaresc”(ieftin) si „dragonul vietnamez” caci in tematica ” manipularii de bani ” nu exista sentimente si nici chiar prejudecati ideologice ci doar profit.

27 August 2007 – In America este criza , la noi totusi preturile cresc !

Fiind inca o ” piata de mituri , legende si rumori ” , preturile vor creste la noi in materie de locuinte chiar si fara a mai socoti un spor inevitabil cu origina in majorarile de fiscalitate , „asigurari obligatorii ” , taxe notariale si catre alte structuri parazitare si care ,insumate,conduc la mai mult de 5 % in afara de orice mica inflamare de pret , inevitabila pretutindeni . Aceasta , deci , va aparea in orisice caz si orice estimare de evolutie , facuta realist , include aprioric acest procent ocult . Insa , mai mult chiar , exista si argumente de natura obiectiva ce incurajeaza „sporul de bani ” , desi acestea se prezinta deobicei deformat si fara o staruinta analitica elementara . Ele ,insa, trebuie evocate printr-o sumara subliniere.
Intai de toate , prin comparatie cu o Europa abstracta , preturile sunt la noi scandalos de scazute , deci exista ” interval de crestere ” . Aici , un apartament de lux „bucurestean ” in Dorobanti ( bineinteles ca ” lux a la roumaine ” si cladit recent ) se vinde cu nu mai mult de 2200 E /mp de constructie dar in Paris acesta este cel mai scazut pret posibil , intalnit in orase- satelit ,precum Bagnolet si numai dupa ce locul a devenit notoriu in rau prin rascoalele periferiilor pigmentate cu incendieri de masini si violente de strada.
Apoi , pretul ascendent se impune fiindca acolo unde exista massa de cumparatori ( generatia tanara salariala , care traieste in conditii de provizorat socant , cu chirie la valori considerabile si procentual halucinante fata de venit ) nu apare oferta noua si nici nu sunt semne ca va aparea mai repede de cativa ani si poate nici atunci .Aceasta se explica si prin aceea ca noi nu avem nici o strategie in materie de locuinta altfel decat prin miluirea relativa cu locuinte sociale care nu insemneaza nimic si nu acopera catastrofa unei intregi generatii care a fost sacrificata , cu cinism , de o stapanire nepasatoare .
In sfarsit , pretul in crestere se datoreaza bancherului , unde se afla „sediul banilor „( decisiv pentru piata stapanita de creditul ipotecar ) iar cel ce”vinde bani” staruie in a mentine un nivel ridicat si chiar il si majoreaza ca sa nu piarda nimic intr-o ipoteza de „prabusire de piata ” . Aceasta ,insa, nici nu se poate imagina intr-un interval rezonabil caci la noi piata nu se va aseza mai repede de doi -trei ani atata vreme ce exista si „atractiozitate ” si propaganda ,alaturate unor platitori care acum inca nu sunt atat de diversi ca origina insa maine vor fi deopotriva romani si straini .
Deocamdata , raman apreciate „apartamentul popular „( cu cresteri , totusi modeste ) si apartamentele „burgheziei interbelice” ( in foste case de raport ori in vila traditionala familiala ,unde ,intervenind cumparatorul strain , procentele posibile s-ar putea sa fie mai ridicate ) . „Strainul ” monitorizeaza aceasta piata de prestigiu dar nu se rezuma la ea astfel incat optiunile lui vor face sa se pretuiasca si mai mult ” condominium”- ul ( alcatuit din asa -zise „apartamente de lux „, noutatea deceniului ) cumparat acum inca de la etapa de „case pe hartie ” chiar daca se banuieste ca acest plasament se va dovedi impulsiv si , deci , presupune riscuri inca incalculabile.Sigura va fi ,insa, investitia in „traditional” ( vile cu vechime si „istorie ” , case boieresti , conace urbane) unde „principiul prestigiului”,foarte raspandit in Europa , se va impune .
Invocate adeseori drept solutie si obiect de plasament inteligent ,”casele noi ” in „complexe ” si „parcuri rezidentiale” ,asa- numite ” dezvoltari ” (de fapt alaturari de case insiruite , modeste prin comparatie cu lumea traditionala ) raman o ipoteza mediocra pentru investitia calculata corect .

24 August 2007 – ” Maladiile sociale „: casa de consum , „turbarea de trafic ” , ” viata in santier ”

In fond , totul devine la noi o simpla si elementara schema de castigat bani si pe nimeni nu pare sa intereseze ca ,din aceasta febra a unei piete intensificate si ” liberalizate ” fara nici un motiv valid in termen lung , apar maladiile sociale oculte si formule istorice fara precedent si inca prea putin adaptabile la o traditie ce , totusi ,nu poate fi strivita oricat efort se depune in vederea stergerii ei .
La drept vorbind , „americanizarea” vietii sociale – care este doar o ipoteza istorica si nu ” sfarsitul istoriei ” – se insoteste si de un fel de sincronism bizar , unde incap destule idei bizare , cele mai multe de tot nepotrivite .Reflexul apare , bineinteles , si in imobiliar unde circula , cu o insistenta demna de o alta cauza , mai sanatoasa , cateva opinii ce merita examinate .
Una dintre acestea sustine si incurajeaza ” casa de consum „, o solutie stranie , constand in a face apologia constructiei cu ” o viata scurta ” , ridicata din ” materiale usoare ” si impodobita cu ornamentatie ce ” sclipeste si ia ochii ” dar croita in materie trecatoare si firava intr-o tara unde urarea maritala tipica este „casa de piatra”, unde inradacinarea burgheza in „casa parintilor” a facut epoca si unde in mediul rural orice familie noua isi lua -ori primea -” loc de casa „.
In raport cu traditia de la noi , unde a exista ” definit ” si constituit inseamna a avea o casa pentru generatii , aceasta ideologie a sumarului este de neconceput dar , in fond , este si lipsita de spirit practic si efect stabil . Intai de toate , apare argumentul schematic ce ne spune ca o casa nu se schimba precum camasa si, dupa cateva perioade de intrebuintare , nu se face ” carpa de sters pe jos ” . Cine gandeste altfel , confunda ” moda de croitorie ” cu ” filosofia casei ” care nu se supune modei decat in materie de stil , poate in materiale si , in orice caz , ornamentatie , unde apar ipoteze si noutati ,formuland o anumita diferentiere dedusa din context si „epoca ” . Dar acestea nu atrag dupa ele modificarea constitutiva care este consecinta unui mod de a intelege lumea pe care nu il pot preschimba cutare antreprenori sau nu stiu ce arhitect grabit ori venal .
Noi vom avea , nu doar prin continuitate de mentalitati ci prin asezare , clima si oranduire sociala ,” casa de piatra ” drept mitologie fundamentala a familiei si a omului roman si cat de ” recent ” si incoerent ar putea sa fie cate un specimen de pe aici , doctrina consumista nu se va impune prin raspandire in procent de majoritate macar in cursul vietii acestei generatii daca nu chiar niciodata (caci istoria e lunga si ” variabilele ” – prea de tot impenetrabile ) .
Insa pe langa traditie si obiective cu origina in sufletul colectiv si in asezarea geografica , apare criteriul „verificabilitatii ” , pana astazi inaplicat dar esential . Noi cunoastem prea bine ” cat” si ” cum” rezista caramida clasica , zidita ” italieneste ” in Bucurestii interbelici , stim „pana unde ” face fata glass-wandul cu lemn de stejar si cristale insa nu avem ,inca, o foaie de temperatura in materie de ” gips-carton ” ( ce se garanteaza pe doua decenii ce inca nu le-am petrecut pana azi ) . Rezulta ca nu putine din „materialele la moda” au , ca sa zicem asa , o perioada limitata -si deobicei nu foarte indelungata – de folosinta si ” de serviciu” care , totusi,oricat ar fi de scurta in absolut inca nu si-a aratat si efectele ori , mai bine spus, „reversul” . Pe scurt , ignoram in ce mediu traim si stiind ca exista in Bucuresti vile splendide unde si astazi iti este mila sa calci pe parchetul vechi de saptezeci de ani , ar trebui sa ne gandim de cateva ori inainte de a alege , astazi , fasia de parchet ” din cataloage de importator ” , subtire ca o foita de ceapa , numai fiindca despre acesta ” se vorbeste” in cercurile mondene si in civilizatia superflua ” de televizor „.
Dar atitudinea nu scandalizeaza decat prin superficialitate si violenta in a impune ” modelul unic ” caci astazi se raspandeste si se cultiva de nevoie provizoratul absolut , care se intalneste la toate nivelurile sociale ( si nu doar in clasa de angajati tineri ce duc o viata „de chirias grabit” ) dar mai ales la „burghezia tanara” care , stabilindu-se in „noile dezvoltari” nu isi da seama ca va fi condamnata sa traiasca ani de zile in conditii de santier . Climatul social devine nesanatos si , in chip paradoxal , se ingaduie cu o populatie pasiva si parca hipnotizata .
Orasele in schimbare irationala ,fara planuri de folos cetatenesc ci doar indrumate de hotarari ale marilor bonzi ai investitiilor cu skepsis devin la randul lor o expresie a provizoratului si a unei supra-aglomerari care genereaza efecte adeseori imprevizibile aici , totusi prea-bine cunoscute aiurea unde aparitia lor creeaza ingrijorare si reactie in scop de repede inlaturare . La noi , prea putin se vorbeste despre maladii ale aglomeratiei – precum „road rage ” care apare de timpuriu si afecteaza azi 15 milioane de americani fiind mult mai raspandita decat schizofrenia, de fapt o „dezordine exploziva intermitenta ” – insa discursurile stupide despre ” modernizare ” pasioneaza si lasa fara grai o lume tot mai ne-asezata si fara busola .

23 August 2007 – ” Mitul strainului ” – este acesta chiriasul canonic?

Mitul strainului continua sa dicteze la noi desi o anumita nerabdare a vanzatorilor care asteapta „marele castig ” ce nu mai vine se inregistreaza inca de pe acum. In ciuda acestor iluzii , „structura clientelei” nu se va schimba deocamdata in chip esential desi nu se poate exclude un anumit aflux de straini , de fapt personagii de toata mana , de la aventurieri si speculatori „pe picioar mare ” si pana la naivi si idealisti , dintre care , in chip putin explicabil , unii nu vor gresi .
Investitiile straine se intensifica acum nu strict din cauza ” integrarii ” ( desi o explicatie de context exista ) ci datorita unei uimitoare campanii de natura
propagandistica inceputa in Occident de oarecare timp dar intensificata treptat si inteligent ; ea are ,fara nici o indoiala,o componenta „mediatica ” si obiective precise care presupun atragerea de fonduri in tari de periferie cum sunt Bulgaria si Romania . Pentru Bulgaria , sloganul curent este ,de fapt,o evocare a Spaniei de acum un deceniu si jumatate iar amintirea acelor plasamente istorice , produse cu un rezultat multumitor , impresioneaza mai ales in mediile anglo-saxone , unde pasiunea pentru exoticul semi-virgin inca este foarte vie . Dar atat la noi cat si la „Nisipurile de Aur” sau la Burgas si Varna ,nu vom avea o invazie de englezi,asa cum se imagineaza,fiindca noi nu suntem Proventa care astazi este locuita -ca efect al unei mode ce persista -de britanicii care fug de frigul si ceata de dincolo de Marea Manecii . Exodul catre Mediterana ,intr-un mediu climatic ingaduitor si fara iarna grea ,asa cum este pe Coasta de Azur sau pe Costa Brava ,in Spania,nu se va produce la noi,unde ,inca o vreme,iernile sunt „scitice”,ca pe vremea poetului Ovidiu,exilat in salbaticie la Pontul Euxin.
Noi vom avea,deci,investitii moderate in „imobiliarul vacantier” si destul de sustinute intr-un fel de imobiliar speculativ ( unde strainii se vor grabi , gresind , sa cumpere apartamente noi pentru a le inchiria ulterior tot unor straini care insa nu vor aparea in proportia de massa care se imagineaza astazi in mod triumfalist ) ; cat priveste ” imobiliarul de investitie ” ( birouri , hipermagazine , parcuri industriale ) , acesta se dezvolta inca accelerat insa cu un coeficient de risc care se va putea observa mai clar in viitor ,dar , in orice caz , nu pana la sfarsitul acestui an .
Aceasta situatie se observa in modul cel mai elocvent in piata de chirii caci ” strainul ” nu vine deocamdata aici ca sa locuiasca fiindca Romania nu e Proventa ( dar Maramuresul este un fel de Proventa dar nu stim sa o afirmam !) decat numai daca are „afacere ” sau lucreaza la patron si numai atunci va inchiria. Atat cat se va dezvolta „inchirierea” , se va dezvolta datorita unui principiu de o bizarerie uluitoare care spune ca ” multinationalele „nu prefera proprietatile in materie de birou si locuinte ( alocand pentru ” staff ” un buget pentru vila unifamiliala si pentru managementul intermediar ( de obicei necasatorit )-plata unui apartament ultracentral elegant ) .
In aceasta baza , apar si sunt la moda schemele de castig ce vor aduce pe straini ca investitori in apartamente de „condominium ” foarte accesibile la comparatia de pret cu „marile capitale ” si placute pentru chiriasul „european „, dar speranta ca exista cerere la nesfarsit si ca strainii -deveniti proprietari -vor avea drept client tot straini pentru a inchiria se va dovedi desarta ,precum s-a probat in alte parti , unde in ” blocurile pentru europeni ” aproape ca fluiera vantul.
Si totusi , cel mai numeros solicitant ramane in continuare nesatisfacut caci datorita legendelor ,ce fac din strain platitorul generos si naiv , s-a pierdut din vedere ” platitorul popular” roman , de obicei tanar debutant in cariera si lipsit de locuinta .Si aici se greseste din ratiuni de doctrina si privire scurta in imediat . Caci in loc sa se examineze realitatile , se prefera scheme propagandistice de felul aceleia care spune ca unul din sapte englezi „cumpara” in Romania si Bulgaria si ,deci , ar trebui sa prevedem exod , un potop de bani si chiriasi nenumarati .
Rezulta , deci , ca de fapt ” consumatorii de chirii ” sunt categoriile extreme ( „romanul burghez”ori bogat este proprietar): salariatul sarac roman – gazduit in conditii aproximative ,ilustrand cea mai halucinanta si persistenta evaziune fiscala ingaduita – si ” strainul ” subventionat cu pret de chirii de „capitala europeana”.

22 August 2007 – ” Rascoala florareselor ”

Indiferent daca se va extinde ori va ramane un acces cu victime colaterale si armistitiu intre caizi ( cum se intampla adeseori ) , recenta ” rascoala a florareselor ” din Bucuresti nu-i decat un episod dintr-un lung razboi purtat de cetateni cu o stapanire care ii hartuieste . Obiectivul acestuia este ,in fond, de natura imobiliara iar schema se regaseste in nenumarate situatii cu aparenta de ” intamplator ” din strania realitate de la Bucuresti . Caci ” lupta pentru pamant „, constand in ocuparea unor fasii de teren din ceea ce se cheama ” domeniul public ” ( tinut cu dintii de slujbasii ce rezolva cererile ” de la caz la caz”, in conditiile ” obiceiului locului ” ) constituie origina acestei vociferari vehemente care nu se explica sistematic si se comenteaza emotional .
Speta nu-i intamplatoare . In aceeasi categorie trebuie incluse „locurile de parcare de domiciliu ” ( tema imobiliara capitala la Paris dar nu si la Bucuresti ,unde este ” monopol de grup ” si , deci, se rezolva pe cai misterioase ) , ” spatiul pentru terasa stradala de restaurant ” ( aproape inexistenta la noi pana in aceasta vara , cand probabil s-a mai deschis si acest ” robinet ” cu destul debit , la drept vorbind ) ,” terasele din parcuri ” , bibliotecile de Herastrau si de Cismigiu , ” fauna constructiilor publicitare ” ( cu ,mai incoace, psihedelicele ecrane de cinematograf publicitar ,rasarite unde vrei si unde nu vrei ) etc.
Modelul istoric ramane lichidarea chioscarilor , produsa cu violenta acum cativa ani prin interventia unui demolator patent care a facut loc , prin asemenea proceduri , marilor stapani de mall-uri si de hipermagazine incurcati in proiecte de negustoria marunta si ” ne-europeana ” facuta in pravalia de colt de strada (care , zice-se, ca nu exista in Europa, dar evident ca exista ).
Acum mecanismul se reia ,prin formula repetitiva (caci , vorba unui filosof , diavolul e prost , nu are imaginatie si repeta ceea ce a mai facut ) . Ca si atunci , apare teoria tipizatelor , constand in ” mobilier urban ” de ” model unic ” ( de tipul ” Decaux ” ori din aceeasi faina ) , asezat ” ca sa dea frumos ” dar tocmit prin tehnica licitatiilor ( sursa clasica ) . Urmeaza efectul concentrarilor comerciale , tradus in formula „zece negustori mari , nu zece mii de pravaliasi marunti ” , adica triumful de cartel , ” organizatia ” , cupola si nu „afaceristi din toate zarile „, sustrasi privirii prin radar , de fapt necontrolabili .
Oricine recunoaste aici , daca gandeste cu capul lui si nu dupa nebulozitatea propagandistica de jurnal de stiri , invoiala ce a intors Bucurestii cu fundul in sus si l-a adus in starea de azi , cand nu-i altceva decat un spatiu agitat scenografic de stapani unde locuitorii abia daca reusesc sa se sustraga unei nevroze colective rezultata din sentimentul mainilor legate : ” teoria celor zece arhitecti „ care hotarasc ; filosofia ” cladirilor inalte ” asezate tocmai acolo unde strica diferenta prin caracterul lor ” tipizat ” ; „imparteala pamantului „ dupa reguli secrete ; Si,in fond, un tribalism resuscitat din cele mai desgustatoare straturi de istorie negativa locala . Lipseste , abia mai recent , ” argumentul dogmatic ” , adica ” adaptarea la normele europene ” care , fiindca acum nu mai suntem ” aspiranti ” ci „membri ” , pot fi verificate si s-ar dovedi ca sunt numai inventii ” de quatre sous „.

21 August 2007 – ” Vin investitorii „: dar cat de atragatoare este piata imobiliara romaneasca ?

” Atractiozitatea ” romaneasca in ” imobiliar ” nu se rezuma , totusi, la deficite de completat si preturi de colonie unde se cumpara totul cu putin , adeseori ” pe nimic „. Aici elementul şocant este constituit de „argumentul marilor investiţii” ( confundate inexplicabil , si in mod primitiv , cu „blocurile de zgarie -nori ” visate aberant in „capitala europeana cu cel mai ridicat risc seismic „) care vor trebui sa existe fiindca sunt si cerute si posibile, desemnand ” depozitul potential de valori ridicate „. Pe această temă, noi avem nu doar potenţial ci şi proiecte suspendate -sau amanate -ce vor interesa, cu siguranţă . Unele pot sa re-organizeze teritoriul si sa modifice accentul pe o piata unde inca mai sunt posibile ” distributii noi de forte ” iar cei ce privesc cu jind catre Canalul Dunăre – Bucureşti ( care, în sine, poate aduce dezvoltări şi consecinţe ce s-au analizat foarte rar şi fără un răsunet corespunzător ) mai mult ca sigur ca nu gresesc . Potenţialul rămâne capital, mai ales când se întrevede anvergura cu caracter de unicat desi marile proiecte inca sunt privite cu nepasare ori neglijate fiindca nu exista un argument tradus in concretul interesului propriu .Dar când mâine se va agrega şi se va înţelege obligaţia de a constitui „Noul Bucureşti”, ce va organiza desfăşurarea de megapolis care, în nordul vechii Capitale, se produce încă haotic, şi care, poate, va constitui cea mai mare investiţie europeană a deceniului viitor, ideea însăşi că avem argument „mic”, cu dezvoltare limitată şi de interes pasager va putea fi privită cu neîncredere şi chiar ignorată, după cum merită.
Rezerva in a vedea intregul in probabila lui dezvoltare trebuie insa derivata din ceea ce indeparteaza pe marii investitori (inlocuiti de pradatorul de tipul „ia si du-te „) : lipsa strategiilor de ansamblu , dezarmarea Statului incapabil de organizari sistematice si coerente, „atomizarile ” ce genereaza un neo-feudalism incorent , infrastructura medievala ,ideologia ” modernista” gresita a administratiei si anti-traditionalismul ei completamente pagubitor , reflectate in turism precar si in organizarile urbane heteroclite . Altii valorifica din plin ceea ce la noi este considerat de o Stapanire creola si ignoranta ca fiind ” primitivism ” desi din aceasta se castiga de catre cei ce nu absolutizeaza ideologiile bani multi si primiti in mod constant ; nu insa si la noi , unde nu se cunoaste inca faptul ca ” ideologiile nu tin loc de mancare „.
Decurge , astfel, ca va trebui re-descoperit ” potentialul fara prejudecati ” si , in aceasta materie , principii sanatoase ce fac din ” diferentiere si identitate ” – obiective stabile si cu rost in directia castigului colectiv , vor contribui poate hotarator , disciplinand pe cei carora nimic din ce este ” local ” nu le place daca nu apartine cartelului unde domnesc.

20 August 2007 – ” Crima fondatoare „. De ce nu au tinerii locuinte ?

Pe la începutul anilor ‘90 cînd se cumpărau apartamente „de la stat“ în nişte condiţii scandalos de aproximative şi la preţuri fracţionate ce conduseră curînd la mărimea unei rate lunare echivalente cu un pachet de ţigări, noţiunea de „locuinţă ieftină“ părea un gînd de pe altă planetă ce ajunse, totuşi, astăzi abia, a se exprima cu necesitate şi arătînd un grad de oareşicare urgenţă. Tema se evidenţiase şi altădată şi se rezolvase parţial, prin anii ‘30, în condiţiuni relativ inteligente care s-au uitat, din păcate, iar acum nici măcar nu se mai studiază spre a sluji drept sugestie dacă nu chiar de model. Pînă şi frecventele „analize de piaţă imobiliară“ pe care le mai publică unii ziarişti, de fapt nişte improvizaţii făcute cu un urechism demn de o cauză mai înaltă, nu evocă mai nimic despre acestea deşi sînt destui cei ce deplîng „creşterea preţurilor“ şi incapacitatea omului obişnuit de a se împroprietări. Altele sînt temele ce ţin afişul în calitate de vedetă. Dar într-o lume unde „monstruoasa coaliţie“ dintre agenţii lacomi şi pregătiţi aproximativ şi antreprenorii excitaţi de cîştig uşor – şi în orice conjunctură – este indestructibilă, „locuinţa ieftină“ va rămîne multă vreme proscrisă, fiind doar subiect propagandistic, cînd „cade bine“.

În realitate, aceasta este însă tema capitală din punct de vedere social desi nicaieri nu se vorbeste despre crima fondatoare faptuita cu cinism de Statul roman ” democratist ” . Căci fondul imobiliar sustras de generaţia părinţilor, prin împroprietărire la preţ absurd de scăzut şi prin iresponsabilitatea Stăpînirii, creează criza ce chinuieşte azi generaţia copiilor, incapabilă, din păcate, a se scapa din situatia nesigura cu procedurile „vechi“, care nu mai funcţionează . Statul „nu mai dă“ case azi ( asa cum ” dadea pe vremuri „) şi nu va da în vecii vecilor altfel decît „locuinţe sociale“ cu chirie mică şi pe termen definit, spre a nu mai evoca „sita“ de atribuire, foarte deasă de obicei dar larga numai pentru ” cine trebuie ” . Rămîne, deci, soluţia cîştigului în vederea unei atitudini descurcăreţe şi dinamice, alungînd „politica mîinii întinse ca milogeală“. Însă în această materie, starea de fapt nu încurajează pe tînărul harnic şi cu spirit de iniţiativă căci „banii nu ajung“ iar „mecanismele financiare“, care sunt elogiate adeseori (sub forma „creditului ipotecar“) au un grad de complicaţie şi făcură, mai recent, o piaţă calmă de vînzări de apartamente să devină o junglă unde în mod vădit trebuie să plăteşti cît nu face.Exista,insa solutii realiste ? Evident ca exista ins acestea ori nu se cunosc ori sunt ascunse cu grija pentru a pastra o piata imobiliara aproape lipsita de repere in starea ei de astazi, care este aproape devastata .

17 August 2007 – ” Falimentul pietii imobiliare bulgaresti „

Cu vreo cateva zile in urma, o jurnalista ce isi exercita meseria cu acuratetea ingaduita de vremurile ce le traim , m-a cautat la telefon ,intrebandu-ma cu voce alarmata daca stiu ceva despre ” falimentul pietii imobiliare bulgaresti ” .In primul moment , am luat totul in usor insa mi-am dat seama repede ca aceasta formula trebuia sa apara si sa capete circulatie neintarziata. Ea corespunde unei metode ce capata traditie la noi si este considerata ca fiind imbatabila.
Caci pana abia acum cateva luni , autori de televiziune cu atitudine tocmita din stravechime ,dregatori de diferite grade , gazetari cu pregatire tipica( deci aproximativa) si chiar ” analisti imobiliari ” ce se documenteaza numai prin cautare cu motorul „google ” nu mai pridideau sa ne laude superioritatea turismului bulgaresc de litoral si, cand se mai facea loc pentru o completare de sare si piper , „oportunitatile de piata imobiliara” de la vecini . Acum pare ca nimic din acestea nu mai exista si nu doar ca sunt pline „comentariile de internet ” de felurite istorii depreciative despre mizeria din statiunile de la Marea Neagra si despre hotiile „bulgaresti ” fata de vilegiaturisti dar amploarea rumorilor negative ce patrund si in ziare se simte si probabil ca va creste pas cu pas.
Fenomenul ar fi bizar daca nu si-ar evidentia schema de ” contra-propaganda” organizata .Caci in loc sa trateze cazul romanesc dupa cum ar trebui si sa se trezeasaca la o realitate uneori respingatoare dar corectabila inca , „mai marii” de la noi ” s-au orientat” . Rezulta ca temele lor ar fi nu examinarea situatiei izbitoare pe o gama larga ( ce include prabusiri de faleze , preturi mari si servicii rele , climat moral sinistru intetit de un „manelism ” ce nu se mai tempereaza etc.) ci „invoielile ” in maniera damboviteana in scopul aratarii ” raului ” descoperit la concurent .
Asadar, de la ” Bulgaria mirifica” am ajuns ,in conditii de mic razboi mediatic , la un straniu ” faliment al pietii imobiliare bulgaresti „. Dar de ce ” bulgaresti ” si nu americane , unde exista fenomene ce prezinta un grad inalt de pericol si pentru ” pietele emergente ” cum este si cea de la noi ? Acesta nu se observa cu ochelarii monocolori utilizati la Bucuresti ? Bineinteles ca nu, fiindca se supara ” stapanul” si la indemana ar fi sa demonizam numai pe cel care, in conceptia rudimentara , ar fi mai slab si mai expus desfasurarilor campanistice.
Desgustatoare aici nu-i , de fapt, slugarnicia ( care ,aici, pare sa fi devenit in unele medii – a doua natura ) ci lipsa de temperanta , excesul nechibzuit „in bine ” si „in rau ” . Caci , de oriunde am privi starea de fapt, un ” faliment imobiliar bulgaresc” nici nu poate fi invocat iar cei ce , totusi, staruiesc in aceasta exprimare ignora in mod vizibil continutul acestei notiuni. Ai ” faliment” atunci cand , dupa o vorba inteleapta , ” te intinzi mai mult decat ti-e plapuma ” si gresesti calcule , accentuezi cu iuteala in ” dezvoltari riscante ” si , daca ai un plan de anverguri mai putin comune , nu il sustii in masura ce acesta o cere. Nimic din toate acestea in materie de ” Bulgarie imobiliara” , sau de ” imobiliar bulgaresc de litoral”, asa cum se vorbeste. Cateva ” cvartale ” denumite ” dezvoltari ” sau ” arii rezidentiale „, constand in ” condominium”-uri situate in apropiere de statiuni mai recente, sau putinele agregari de ” case insiruite ” aflate la pana in 10 kilometri de plaja, „pe continent” , acestea nu sunt riscuri si nici investitii masive care sa prejudicieze in chip hotarator ” credibilitatea” , pretinzand sa se declare falimentul : sunt etape , in fond de anvergura destul de marunta, ale caror posibile sovaieli pot aparea si , uneori, sunt inerente. Imprejurarea ca vanzarile nu-s mari ori se amana apartine acestui gen de afacere care pretutindeni reclama nu doar „pozitie „, ” conform” si ” soliditate” ci si suport sistematic , care exista – poate chiar exagerat – la sud de Dunare unde promotia catre Occident nici nu se poate compara cu cea facuta de romani, aceasta -aproape nula . Asadar , ” amanari ” , „incetiniri” , chiar ” stagnare ” nu insemneaza ” faliment” insa invocarea temei cand nu este cazul ” inseamna ceva „.

16 August 2007- Luxul costa : o vila de inchiriat la Saint-Tropez pentru o luna ” face” cat un apartament luxos in Bucuresti

In cateva ziare ce se indeletnicesc cu vietile tocatorilor contemporani de bani ca si in unele reviste colorate despre care nimeni nu stie cu ce bani se editeaza si mai ales cu ce scop precis , apar de cum da caldura siruri de relatari privind „vacantele milionarilor ” care , la noi, par sa aiba o destinatie canonica : cei mai multi nu se simt bine decat la ” Saint Tropez”. Astfel de istorii ce se considera ca ar interesa pe cineva apar, desigur, si astazi , fiind pigmentate cu cate o mica descriere de jaf ce te tine cu pumnii stransi de emotie sau cu aluzii la dregatori cu anumite contacte de penumbra ce isi „sparg” milioanele pe Coasta de Azur.Indiferent daca acestea sunt simple fabulatii ori dezvaluiri ce incendiaza anumite biografii , fascinatia temei ramane si subiectul staruie in mitologiile curente .
Cum de obicei vacantele se petrec nu ” in casa proprie” ( caci rusii si englezii dicteaza pe Coasta de Azur in materie de proprietati, de fapt ” ei cumpara” ) , nu-i fara rost sa ne lamurim si privitor la preturi : cat, deci, costa o casa de inchiriat la Saint Tropez?
La o repede privire , s-ar putea zice fara nuante : „si mult , si putin”. Putin costa daca nu este ” o vila ” ci un apartament , de felul unuia care, situat intr-o casa de oras (cu mic ” sejour”, o camera, anexe si balcon) , te face sa scoti din buzunar 4700 de Euro lunar ,pentru ” virf de sezon ” care si aici se socoteste a fi in iulie si august . Altul , cu o camera suplimentara, aproape ca dubleaza pretul , solicitand plati de 5760 de Euro in iunie si septembrie insa 7200 in miezul verii.
Sunt,insa, sume incomparabile cu ceea ce insemneaza ” mult”,ce se plateste , bineinteles, pentru ” pozitie”, tinuta , echipamente si, pana la urma, confort. Uneori cotele ridicate produc soc prin valorile privite in absolut si la Bucuresti ar fi uimitor sa se afle ca pentru un ” bastide provencale ” (cladire traditionala in spiritul locului , cu 5 camere dar si cu ” tot ce es de trebuinta „) chiria intr-o luna de vara poate ajunge pana la 120.000 de Euro, adica un pret de cumparare pentru un apartament romanesc foarte ravnit la noi si situat central .Cam la tot pasul bursa caselor de inchiriat traduce preturi in zeci de mii iar ” luxul ieftin” insemneaza mult chiar si cand ajunge la aproape o treime din ceea ce ar fi ” luxul scump” . La Cap Tahiti , de pilda, o proprietate cu doua gradini intinse pe aproape 2000 de metri,cu incaperi insumate la aproape 300 de metri patrati , cu piscina, anexe si atenanse nu se poate folosi cu mai putin de 10.000 de Euro pe saptamana, echivaland chiria lunara platita aici cu o garsoniera cumparata definitiv la Bucuresti.
Mai modesta ar fi o cladire inchiriata „in sezon” cu 28.000 Euro pe luna ( adica 4.000 saptamana) si in cele trei camere – fiecare cu baia ei- piscina in gradina dintre palmieri si terase, sederea ar putea fi placuta. Aceasta s-ar gasi ” nu propriu-zis in statiune ci la intrarea in Saint Tropez”,langa Route des Plages ” astfel incat pentru a face bai de soare va trebui fara indoiala sa se recurga la transport cu automobilul.
Dar in aceste conditii sunt de preferat multimile de vile din regiune , despre care in versiunile ofertei de agentie conteaza a fi tot in Saint Tropez desi , cand se verifica si se ia la bani marunti, se dovedesc simple ” case luxuoase din satele turistice ” precum Ramatuelle , Grimaud ori Cogolin , unele fiind adevarate bijuterii. Nici banii ceruti nu ar fi peste masura de multi desi in iulie si august rar se poate afla un chilipir. Intr-acolo, de fapt, migreaza vilegiaturistii inlesniti – insa iubitori de liniste – care detesta spectacolul bizar al defilarii ” vipurilor ” multinationale ( o specie nedefinita unde incap de ” copii de bani gata „,rentieri , aventurieri si cocote ) si adeseori impresioneaza , mai ales serile , aerul cosmopolit din restaurantele satesti cu terase ( dar de un lux nebun) unde se vorbesc toate limbile europene si nu se aud manele .

15 August 2007 – „Vanzarea Institutelor de cercetare „- o „afacere desteapta” , o ” invarteala” sau o pierdere de multe sute de milioane de dolari ?

Intr-o recenta emisiune de stiri de televiziune , un reporter – sfatuit vizibil de ” specialisti initiati „- facea un scurt recensamant triumfalist al ” afacerii cu terenuri ” rezultate din vanzarea de institute de cercetare in vederea lichidarii cladirilor si inlocuirii lor cu ” dezvoltari ” si , evident , ” blocuri de birouri „; bolile epocii . Si spre a convinge ca Statul nu greseste cand vinde institutiile cu aparenta nefolositoare – prin traditionala masinarie de invarteli denumita AVAS – ” formatorul de opinie” convoca si pe un ” activist de imobiliar „( devenit deputat ) sa-si dea cu parerea si sa intareasca impresia ultra-pozitiva care trebuia obtinuta neaparat. Caci in materie de propaganda nici un element nu este lasat deoparte : nici ” autoritatea profesionala ” a datatorului cu parerea, nici invocarea valorilor ” de piata ” ce par foarte ridicate ( dar sunt simple ” pourboire” -uri fata de nivelul de aiurea) si, in cele din urma, nici pronuntarea de sume cu aspect socant. In aceasta materie, zice reporterul , Statul destept ar castiga 43 de milioane de Euro – o cifra rostita cu o intonatie fluctuanta , de tremolo gatuit de emotii ( o reactie de baiet pentru care 10.000 de dolari este o avere ) . Insa nimic despre ” cat se va cere ” de fapt ( de buna seama-mult mai putin si ” „se va obtine ” mult mai putin) atunci cand, foarte curand, astfel de ” obiective” vor aparea ” pe piata gris „,asa cum apar toate chilipirurile puse deoparte pentru cand va veni momentul si, dupa o licitatie desfasurata in felul unei piese de teatru ( cu actori stabiliti atent) , se va afla odata, tarziu, cine si ce construieste.
Ideologia lichidatorismului nesabuit ce transforma in ” afacere imobiliara ” orice se poate inchipui nu mai este , bineinteles, o noutate in tara unde ” privatizarea ” imbratisata ideologic a nenorocit nu doar o generatie de romani si i-a alungat din tara lor dar a imbogatit felurite personagii aproximative ce petrec week-endurile la Milano si isi beau cafeaua la Tour d’ Argent din Paris. Uimitoare este ,insa, iresponsibilitatea de a proceda cu totul altfel decat se procedeaza in orice societate asezata unde oricat ar fi ” furia privatizarii ” de intinsa ( caci „epoca” o cere ) nu se fac atatea gesturi prostesti cate se fac la noi . La noi, deci, se vand ” institute de cercetare „( care, astfel , dispar definitiv , caci ” toaca banii degeaba ” ) , transformandu-le intr-un vast teren imobiliar ,adica ” golind locul ” , cum se zice cu cinism.
Dar aceste evenimente bizare se produc la Bucuresti tocmai atunci cand China cheltuieste peste 200 de miliarde de dolari ( din rezerva totala de 1300 de miliarde ) pentru a cumpara laboratoare , companii de cercetare si orice priveste acest sector , in orice punct din Europa . Sunt asa-numitele PME , incapabile de a se finanta fiindca sunt abandonate cam de un deceniu si jumatate ( in genul celor de la noi ) de proprietarii de companii avizi de castiguri imediate si dispretuitori ai ” cercetarii ” care nu aduce in imediat decat cheltuieli . Insa nu pe termen lung, cand de fapt se castiga ; si se castiga mult . Rezulta ca noi , lasandu-le in paragina, am procedat in maniera ” occidentala ” fara insa nici un fel de castig iar acum procedam in stil dambovitean, bucurandu-ne ca vom primi cateva milioane de Euro , nu vom mai avea ” cercetare „( adica ” dureri de cap „) si o sa vindem ” prietenilor si acolitilor ” in loc sa facem afacere solida , cum ” Europa” nu se sfieste sa faca , lipsita cum este de orice prejudecati. Si aceasta se chema aici ” afacere triumfala ” , facuta de un Stat destept.

_________________________________________________________________________________________

Fragment dintr-o carte in pregatire, in tematica imobiliara, intitulata ” Prostologhikon . Cum se fabrica suprarealitatea de ziar “; ea va aparea in a doua jumatate a acestui an.

14 August 2007 – ” Normele europene in materie de birouri ”

Intre multele teme conspectate spre amuzament sau, daca va fi cazul , pentru o corectie produsa cand o sa-i vina vremea, se afla si una invocata destul de des , tratand despre asa-zisele ” norme europene ” privitoare la birouri . Acestea , isi inchipuie ganditorii bucuresteni in materie de imobiliar , nu ar avea ingaduinta sa functioneze decat in ” blocuri inadins construite „( renumitele ” centre de afaceri „, cum se numesc aici ) si in nici un caz in orice alte parti caci altfel erezia s-ar lasa cu penalizari .Iata , de altfel , si un extras tipic din aceasta filosofie aproximativa care ,insa, creeaza curent de opinie in massele credule ce trateaza asemenea aceste aberatii ca o axioma : Cererea de spatii de birouri va creste anul acesta si in 2008 in principal ca urmare a aplicarii normelor Uniunii Europene, ce impun firmelor sa se mute in cladiri specializate de birouri, ar fi declarat „cutarica” unui ziarist ce il inregistra cuvintele cu religiozitatea practicata in sedinta de la saman.
Recitind aceasta aiureala recent , la Paris, intr-o bibliografie electronica de uz posibil in viitor, m-a umflat rasul.Privind de la fereastra odaii unde scriam – in Rue de Caumartin , din cartierul La Madeleine – nu vedeam decat blocuri haussmaniene ori ceva mai recente unde coexista , fara sa se supere reciproc, locuinte si birouri. Nici pomeneala, asadar, de ” norme europene ” ( o notiune cu aspect sacrosanct pe Dambovita cea lenes curgatoare , indemnand si la o lene de gandire).
Mai mult decat atat, la Viena nu se considera bine cotat in materie de imagine decat cine primeste vizitatorii in birourile situate in cladirile cu aspect impunator , din epoca imperiala , unde multimea de cabinete, ” oficii ” si ” sedii” ( cum se zice la Bucuresti ) uimeste pe neofitul de la noi care nu a trecut de Crevedia nici macar cu imaginatia iar la citit intampina greutati.
Acesta insa repeta obsesiv refrenul desgustator al ” normelor europene ” ticluite dupa cum ii stabilieste stapanul .Caci daca motivul acestor bizarerii – uneori de neiertat – ar fi doar ignoranta si reaua stiinta de carte s-ar mai putea trece cu vederea dar la noi cine nu este atins de ” stultitia” este in proportie ridicata ticalos ( si , uneori, conjuga amandoua pacatele ). Astfel incat numeroase din aceste fabulatii au explicatie intr-un propagandism desantat care nu apartine unor ” jurnalisti” ( cum se inchipuie asemenea personagii aproximative ) ci unor slugusoare marunte de antreprenori cu dare de mana ce stabilesc sensul opiniei si oranduiesc campanii executate umil.
_________________________________________________________________________________________

Fragment dintr-o carte in pregatire, in tematica imobiliara, intitulata ” Prostologhikon . Cum se fabrica suprarealitatea de ziar “; ea va aparea in a doua jumatate a acestui an.

13 August 2007 – CORECTARI : ” Patriarhul „- proprietar de case ?

In dezmatul propagandistic dezlantuit de succesiunea de patriarh apar , ca deobicei , numeroase dezvaluiri pline de extravaganta iar , dintre acestea ,tema imobiliara nu putea lipsi . O aflam intr-un articol cu aspect denuntator ce trateaza ” cazul” unui ierarh ( originar din Banat si asezat acum la celalalt capat al tarii ) , invinuit de purtari rele fata de familia ” pamanteasca ” si de sustrageri de proprietati in dauna unui frate, devenit acum acuzator. Acesta ar fi fost deposedat de cateva hectare de teren , de un procent -nu scazut- din mostenirea pentru casa parinteasca si chiar de unele acareturi , caci frate-sau ( „popa”) , iscusit in cele lumesti , s-ar fi dovedit abil , nemilos si venal si s-a ” improprietarit ” prin abuzuri si invarteli produse in sir.
Totusi, oricat de emotionala sa fie pentru cititorii obisnuiti, istoria se reduce la o materie stricta , ” birocratica” , unde insa manuitorii de condei – ignari si in aceasta speta – nu se pricep si nu fac macar minim efort sa se lumineze .Indiferent daca – asa cum zice acuzatorul – frate-sau ( ” mitropolitul”) este sau nu un om rau ( si chiar” diavolul in persoana” , cum il gratuleaza ruda lui ) , birocraticeste aceasta nu are nici o relevanta . Esentialul sta in alta parte : daca acesta detine ” acte de proprietate imobiliara ” ( rezultate din succesiuni , contracte de vanzare-cumparare etc. ,incheiate cu numele propriu si nu prin interpusi , cum se practica frecvent ) sa fie sanatos in calitate de laic si sa se bucure de ceea ce i-a dat Dumnezeu. Insa in calitate de calugar ( ceea ce si este, fiind ierarh) , acestea nu sunt cu putinta . Caci, din doua-una : ori , fiind monah,nu are proprietati, respectand calugareste ” votul de saracie ” depus la intrarea in cin , ori are proprietati si atunci nu mai poate fi monah ; si nici mitropolit sau, cum se aude , „patriarh”. A treia varianta nu exista.
________________________________________________________________________________

10 August 2007 – „Bucuresti – Isteria cladirilor inalte ”

Ideea de ” zgarie-nori in Bucuresti ” apare cateodata ,in cate un articol de ziar, si pare a nu se putea contesta de vreme ce a devenit aproape o formula de fapt-divers.
Insa aceasta concluzie ar trebui corectata caci desi exista ambitie si o anumita trufie, totusi – in valori de manual – este evident ca Bucurestii nu au ” zgarie-nori”. Ceea ce noua ni se pare a se include in aceasta categorie nu-i decat o simpla ” cladire inalta ” ce nu depaseste doua treimi din ceea ce este , ” dupa carte ” ,un ” gratte-ciel ” , care, spre a fi cuprins in aceasta categorie , ar trebuie sa se inalte la mai mult de 500 de picioare.
Insa , dupa cum merg vremurile intensificate peste masura , va fi in afara de discutie ca ii vom avea. Aici a aparut si se manifesta constant un soi de isterie a cladirilor inalte a carei explicatie nu consta doar in spiritul grandoman motivat psihologiceste ( ” visul mitocaniei” ) ci si prin calcule elementare in materie de bani derivate din pretul disproportionat de mare al terenurilor fata de costurile investitiei in intregul ei . La noi, schema tipica – care spune ca pretul terenului ar trebui sa acopere cel mult 15-18 % din totalul costurilor -a devenit o iluzie de vremuri fericite atata vreme cat , acolo unde parcelele sunt ravnite si exista cerere mitica, un metru patrat se vinde cu 3500 de Euro si,poate,maine si cu mai mult. De aceea sporesc si planurile de creare a unui Bucuresti al constructiilor inalte.Aproape in fiecare luna apar tot soiul de anunturi de proiecte , declaratii si rumori care adeseori nu sunt decat niste versiuni de presa cu caracter de intoxicare ce sedimenteaza notorietatea emitatorului si impun, in cele din urma, sentimentul gresit ca ” asa trebuie sa fie ” si ca ” ne aliniem si noi la randuiala de aiurea”.Dar multe din acestea nici nu se vor realiza , urmand a ramane o simpla fila de dosar de epoca prea repede uitat ; sindromul Illinois ( desemnand uriasul bloc de tip sageata proiectat acum jumatate de veac de Frank Lloyd Wright si care, daca se ridica, ar fi avut exact o mila terestra ) functioneaza si aici.
Oricat ar fi astfel de ipoteze de frecvente si de atragatoare pentru unii jurnalisti ce confunda „imobiliarul” cu rubrica de „mondene ” , totusi „dezvoltarile pe verticala ” se vor amana la aceasta anvergura neverosimila insa ceea ce apare , „moderat de inalt” , strica prin incompatibilitate si lipsa de traditie .
Prudenta , ce va aparea totusi destul de curand , se explica si altfel decat prin ” respectul pentru traditie ” care aici este absolut nul . Noi avem, din pacate , intre cele mai putin potrivite structuri de sol din aceasta regiune pentru a se ingadui asemenea cladiri altfel decat cu costuri suplimentare ce strica socotelile si musca din profit ; avem un oras inghesuit unde, pentru a se obtine „spatiu vital” , va exista si un masacru urbanistic al „vechiului ” emblematic si definitoriu pentru o traditie care, la randul ei,poate aduce bani ; avem chiar si un mod de viata care, daca ar fi inteles in esenta lui organicista ar arata ca ” viata la bloc” este incomparabila cu „viata in casa pe pamant „.
Unii, confundand „modernizarea ” cu preluarile mecanice de model unic socotit astazi a fi eminamente occidental , sustin astfel de ipoteze in ideea ca astfel doar vom intra si noi in randul lumii.
Dar ,in fond, cat de ” sincronista” ar fi aceasta etapa de triumf al locuirii in turnuri ce se confunda (oricum – fara sens) cu ” americanizarea ” de vreme ce cladirile cele mai inalte de pe mapamond nu sunt in America , asa cum se crede, ci in Asia ?

9 August 2007 – ANTOLOGIA MINCIUNILOR SFRUNTATE: ” Dispare magazinul de cartier „

In cateva ziare de la Bucuresti – care fac de obicei propaganda usurateca insa probabil ca nu gratuita – apare periodic o aiureala formulata intotdeauna pe un ton doct de cate un „autor recent ” care, manifestandu-si adeziunea pentru ” modernizarea prin mall-uri” ( noua pasiune a noilor ” vite de pripas” ) , prevesteste in tonuri apodictice ” disparitia magazinului de cartier ” . Ca intotdeauna, nu lipsesc de aici ideile creole curente intre care ” alinierea la modul de viata occidental”, ” civilizarea ” si alte gugumanii de acelasi fel au locul de capatai si poate se si impun in mintile mai putin organizate.
Alteori , formula generica devine „disparitia micului comert” care , de buna seama , ar fi lichidat de”marile lanturi”si de supermagazine ,ceea ce insemneaza de fapt aceeasi Marie cu alta palarie .
Desi atat de staruitor invocata , aceasta schema sociala nu se confirma insa nicaieri caci peste tot ,in Europa,” mic-gross „-ul este o afacere , adesea controlata de emigrantii harnici (maghrebini-la Paris , turci-in Germania si in Austria , indieni si nepalezi -in Londra etc) , dar constanta si stabila , la nivelul ei mediu lipsit de castiguri uriase dar si fara fluctuatii primejduitoare .
Orisicum ar fi, pentru mine care calatoresc mult si cunosc indeaproape ” marile capitale „, lectura acestor bizarerii emise de oameni care probabil ca – dupa ce s-au asezat in Bucuresti – nu au iesit mai departe de Chitila nu conteaza caci , fiind simple ” fictiuni ideologice” , nu se confirma la comparatia cu realitatea. Pe aceasta o cunosc direct iar detaliile ce decurg din aceasta tema le cunosc ” biograficeste „.
In Bruxelles, de pe bulevardul Ansprach – unde locuim de obicei- si pana in Grand Place se gasesc nenumarate magazine de dimensiuni mici iar noaptea si duminica , pe o raza de cam doua sute de metri , se afla cel putin 3-4 magazine ” cu de toate” , unde si la ora tarzii gasesti fructe , lapte,paine ,branzeturi , apa minerala si cam tot ce trebuie intr-o gospodarie ca aport elementar . Indieni ,turci ori arabi , vanzatorii- de regula ” patroni”- sunt saritori , amabili si atenti .
La Londra , unde preferam Russell Square, cu imprejurimi calme si cu British Museum in apropiere , nu exista nici o grija daca ziua sau noaptea e nevoie de alimente, fructe, tigari si orice alte maruntisuri gospodaresti . Pe ” turcul nostru ” din Viena , care tine un magazin deschis zi si noapte in apropiere de Kartnerstrasse , il revad cu placere ori de cate ori petrecem cateva zile in oras caci , locuind de obicei in apropiere de Opera , nu e nevoie decat de o scurta plimbare in cartier pentru a cumpara o fructa si un lapte si ca sa mai schimbam o vorba despre jucatorii de football din Romania caci omul,ca orice turc, este pasionat dupa acest sport si ii iubeste pe Hagi si pe Lucescu.
Nu altfel reactioneaza si doi algerieni, sot si sotie, care tin magazinul din Ilot,in Rue de la Huchette, si de unde- fiindca e foarte in apropiere de hotelul nostru de vis-a-vis de Notre Dame – cumparam cam tot ce ne trebuie in timpul petrecut la Paris.
La Madrid, strazile ” Centrului”sunt impazite de ” magazine mici ” ; ca, de altfel, si la Barcelona , unde am fost mirat auzind vorba romaneasca la o pravalie mica, deschisa si noaptea, in apropiere de Teatrul „Lyceu” ,la cativa pasi de Rambla de Catalunya.
De fapt,acestea nu sunt situatii intamplatoare ci „tipicul” iar ideea ca ar fi ” magazine turistice” pentru uzul industriei calatoriei -daca ar aparea- nici nu poate fi invocata caci ar fi abisal de stupida. In fond, societatile asezate traiesc prin colectivitati definite care fiind”sate” ori ” cartiere” , au un caracter comunal precis si institutii complete intre care magazinul local se mentine. Insa pentru cata vreme ? Atata vreme cat vor fi ” comunele „.
_________________________________________________________________________________________

Fragment dintr-o carte in pregatire, in tematica imobiliara, intitulata ” Prostologhikon . Cum se fabrica suprarealitatea de ziar “; ea va aparea in a doua jumatate a acestui an.

8 August 2007 – COMEDIA ERORILOR : Doctrina pămîntului pîrjolit

În ideea că „românii e deştepţi“ – vorba lui Camil Petrescu – procentul de atitudini „inteligente“ ce se află aproape de limita şmecheriei infracţionale nu-i redus la noi şi, atunci cînd se întîlnesc oprelişti diverse şi neinteligibile, se dezvoltă incomensurabil şi se produc soluţii ingenioase dar impracticabile fără un risc nu de tot neglijabil. Totul se întemeiază, evident, pe voinţa de a cîştiga, dacă se poate mult, repede şi fără nici o răspundere, dacă, Doamne fereşte!, apar complicaţii.

Doctrina pământului pîrjolit se observa , mai an , în vînzările – intensificate cu cat termenul de ridicare a interdictiei se apropia – de apartamente şi case întregi cumpărate de foşti chiriaşi „pe legea 112“ şi puse în vînzare, ca proprietari, fără a se clătina vreo secundă îndreptăţirea că acest gest este corect şi … fezabil. Mulţimea de oferte impresiona şi s-a intarit continuu, astfel încît, de acum trei-patru ani şi pînă recent , numărul celor ce voiau să scape de o povară cîştigînd bine s-a multiplicat într-un chip şocant. Şi diversitatea de ofertă era întrutotul remarcabilă astfel încît adeseori aparuse impresia că se vinde tot deşi acest sentiment nu a fost confirmat de realităţi şi, pînă la urmă, nici nu ar fi fost posibil. Invazia de vînzători urma sa se produca – in felul celui de-al doilea val – mai tîrziu cînd , de fapt, „se va da dezlegare“, venind momentul fiecarui obiectiv in parte. Atunci apareau numai „pionierii“, ofertanţii „deştepţi“, mînuitorii de retorică fină şi adeseori frauduloasă. Căci, de fapt, participarea oratorică este esenţială în această materie ca şi argumentul pseudo-realist ce se invocă spre a convinge că „nu există probleme“ iar atitudinea ar fi lucidă şi conduita – „serioasă“. Iată, de altfel, cîteva specimene. Un domn cu voce languroasă, dar fermă în convingeri, propunea un apartament „de lux“, undeva în Parcul Bonaparte – „cumpărat, desigur, ca fost chiriaş“ şi solicita,prin 2003, cam 120.000$ , o suma mentionata semi-neglijent şi „en passant“, ca şi cum această valoare s-ar înţelege de la sine. O doamnă bună de gură, ce ar fi putut deveni – dacă era mai tînără cu vreo patruzeci de ani – un excelent comis-voiajor, pretindea că „vila ei“ – din Parcul Domenii – evident „cumpărată ca fost chiriaş“ – s-ar fi putut vinde atunci cu vreo 250.000$ dar, de bună seamă, „ar mai lăsa“, căci, „sîntem oameni realişti şi ne vom înţelege“. Un tînăr, nepot de „fost chiriaş devenit proprietar“, vivace şi nepăsător asemeni lui Laerte din „Hamlet“, oferea într-un stil destul de obrăznicuţ un apartament splendid, la vreo 90.000$, aparţinînd unchiului plecat în America; el admitea,totusi, să mai discute, „dar nu prea mult“ căci „se ştie care sînt preţurile“.

Din păcate, acest punct de vedere este absurd căci „preţurile“ invocate,la acea data , de astfel de „vînzători“ nu aparţineau acestei realităţi. De fapt, aceste oferte nu puteau avea nici un preţ căci – fiind interzis expres să se vîndă înainte de a se împlini zece ani de la cumpărare – ele nu faceau parte din circuitul civil şi, deci, nu se puteau „înstrăina“ – după expresia limbii de metal a legiuitorului astfel încît nici nu s-ar fi putut evalua în conformitate cu piaţa generală unde încap în exclusivitate case ce se pot vinde şi nu ficţiuni. Din păcate, nu acesta este şi punctul de vedere al vînzătorului universal de ficţiuni, stimulat adeseori de binevoitori lacomi şi lipsiţi de scrupule căci şi în această materie – de îndată ce s-a putut crea confuzie spre a se acţiona gangstereşte – s-au formulat şi arguţiile avocăţeşti, făcute spre a se vinde ceea ce, totuşi, „nu se poate vinde“.

Astazi, cand aceasta este „istorie” , ele se pot dezvalui fiindca nu mai incurca pe nimeni si nici numai stimuleaza ” aranjamentele istete” . Spre a satisface pe clienti ,”inginerii limitelor legale „creasera un vast mecanism perifrastic ce conţinea un contract de închiriere încheiat pînă la termenul legiuit de vînzare, cu plata integrală în avans, însoţit imperativ de o înţelegere de împrumut ce traducea diferenţa de la chiria totală „de cules“ la preţul total „de primit“, întemeiată pe gaj imobiliar, „gajîndu-se“, de fapt, obiectul vînzării reale. Alţii, mai cutezători, înlocuiau de-a dreptul „chiria“ cu „comodatul“, spre a nu mai „fiscaliza“ inutil ceea ce, de fapt, nu era decat o pură şi simplă ficţiune deşi însăşi ideea de „a da“ în folosinţă o proprietate fără a se plăti nimic este, de la sine, o bizarerie ce bate la ochi in orice timp si in orice loc . Dar pretutindeni izbea iscusinţa de a se crea confuzie prin perdele fumegoase de cuvinte. Clauze împovărătoare şi formulări în doi peri se subînţelegeau, deşi, la o examinare atentă, acestea erau- si sunt oricand – o curată apă de ploaie. Căci, în fapt, ce s-ar fi întîmplat dacă „obiectul vînzării“ ar fi fost redobîndit deja de un urmaş de fost proprietar care avînd şi hotărîrea judecătorească în mînă ca şi „punerea în posesie“ făcută de cîte un executor judecătoresc abil, ce nu se teme de nimic, nu s-ar fi deranjat să-şi înregistreze proprietatea nici măcar la Administraţia Financiară, tăcînd şi aşteptînd asa cum au facut multi ?

Şi dacă vînzătorul „proprietar fost chiriaş“ s-ar fi sfîrşit din viaţă înainte de „liberalizarea“ la vînzări şi urmaşii – legali şi ei – faceau „canossa“ şi reziliau „chiria“ şi fara a mai recunoaste împrumutul? Bineînţeles, partenerii de ieri – deveniţi adversarii de mîine – se vor judeca ani buni, cheltuind şi scoţîndu-se din minţi reciproc în ideea că o semi-hoţie învestmîntată atrăgător de cîte un avocat hulpav ce şi-a luat comisionul ar trebui recunoscută şi ratificată de judecători.

Ce este, de fapt, aceasta? Este „doctrina pămîntului pîrjolit“, ce ne spune că esenţial este a lua banii şi a-i prădui, fără vreo responsabilitate şi, evident, fără garanţie faţă de cel care plăteşte, îmbogăţind pe cine nu trebuia.

7 August 2007 – ETERNUL TAP ISPASITOR : ” agentul imobiliar ” ( I)

Pe la inceputul acestui deceniu , cand un grup de personagii de extractie pestrita pregateau o ” conspiratie economica” ( in forma unei ordonante de guvern ce trebuia ” sa puna saua pe cal ” , conducand la sclavie agentiile imobiliare si pe agenti ) incepuse o campanie desantata , facuta de tinatori tocmiti de condeie a caror obsesie devenise ” escrocheria imobiliara ” unde agentul ar fi avut un rol capital in teatrul sirului urias de fraude ce nu mai conteneau. Obiectivele acestei isterii colective se vazura curand iar rasunetele ei au tinut mult si nici acum nu au incetat de tot . Ba inca , recent , aceasta vociferare pe ton acut pare sa se fi reluat ceea ce denota ca , vorba unuia , ” iar se pregateste ceva „.
Aceasta fiind astazi situatia , cateva disociatii trebuie facute si ,pas cu pas , incercate anumite clarificari fiindca mitologia de presa inca lucreaza si adeseori lucreaza aiuristic ori ” prelucrat ” .
De obicei , dezbaterea calma evoca , in limba de metal a presei contemporane , ” avantajele” si ” dezavantajele ” recursului la un agent imobiliar de parca un bolnav de dinti s-ar gandi cat este de avantajos sa deschida usa cabinetului stomatologic in loc sa-si scoata maseaua cariata folosind tehnica medievala a dintelui prins cu sfoara si smuls prin inchiderea usii . Bref, este ” avantajos” sa ” colaborezi ” cu o agentie imobiliara ori aceasta iti incaseaza banii fara nici un sens ,
Aceasta intrebare mi se pune si mie de obicei , desi nu mai lucrez de cativa ani in tranzactii , si intotdeauna raspund cu calm evocand teoria caci , nu doar la noi , practica te omoara . Intai – ” avantajele „.
Acestea sunt cele uzuale atunci cand exista un „mandatar platit” care scuteste de efort iar natura ” serviciilor ” o descrie cam in aceleasi formule orice agent imobiliar mai rasarit : „ prospectie a pietii in numele solicitantului , documentare si estimare de oferta sau de cerere , asistenta tehnica , birocratica si in negociere„etc.,in general”prestari de servicii uzuale”.Anvergura si valoarea propriu-zisa a serviciilor fiind diferite este firesc ca si valorile ” tarifare ” ( desi adeseori se vorbeste numai despre ” comisiona”) ale acestora sa prezinte diferente . Din pacate , in mediul ne-educat din Romania , se cere de la agentia imobiliara ceea ce aceasta nu poate face(ex :garantarea transferului de proprietate,care,prin natura legii,cade in sarcina Statului , depozitar al documentului de proprietate ) sau servicii numeroase si gratuite ,ca si cum „agentia”ar fi organizatie filantropica ori subventionata din sursa publica.
Asa-numitele”dezavantaje”decurg din serviciile adeseori aproximative care , insa,pe o „piata libera a serviciilor”se rezolva pretutindeni in lume prin apel la „solutia concurenta”daca exista nemultumiri .
Iata puncte de vedere elementare care ,insa, nu multumesc . La noi , unde a te scumpi la tarate este o regula de fier , inainte de a vedea ” ce se face ” pentru tine se pun intrebari insondabile care nu o data se dovedesc fara rost ; le vom examina atunci cand le vine randul .

6 August 2007 – COMEDIA ERORILOR : „Vremea geambaşilor“

În a doua jumătate a anilor ‘90, apăru în Bucureşti un fel de modă ce se intensifică treptat, căpătînd, puţin după 2000, un aspect de-a dreptul epidemic. Este maladia construcţiei noi, agravată nu doar prin rumoare, opţiune mondenă adeseori superficială şi grandomanie ci şi, mai degrabă chiar, de spaima indefinită de seism, ce generează dorinţă de stabil, solid şi garantat. Sînt destui cei ce văd în aceasta şi o „afacere“ care fixează banul în domeniu sigur şi pe termen lung căci ideea longevităţii unei clădiri în faţa oricărui alt plasament nesigur şi, cîteodată chiar, imaterial, impune şi convinge prin concreteţe. La drept vorbind, teoria este necontestabilă şi o întăreşte vederea însăşi a nenumărate „case boiereşti“ şi dîmboviţene palate ce stau în picioare de dinainte de 1900, uneori de chiar şi mai multă vreme iar astăzi au încă valoare şi „se vînd bine“. Era, cred, prin 1995, într-o primăvară, cînd mă trezi chemat să preţăluiesc un „pălăţel“ ce data de prin 1880, aşezat pe lîngă strada Italiană. Era o construcţie de o impresionantă soliditate, unde nu doar zidurile groase şi conservate perfect impresionau ci şi concepţia, evidenţiind „clasicitate“ şi prudenţă în faţa oricărui gen de aventurism tehnic. Cînd am scoborît la nivelul subsolului, am rămas cîteva minute gînditor în faţa zidurilor impecabile de cărămidă care parcă se aşezase abia ieri, netencuite şi de-aceea perfect sincere ; dar şocul major se vădise mai jos, în al doilea nivel, unde ar fi trebuit să fie dacă nu „crama“ (noţiune demonetizată, azi, de obiceiurile mitocăneşti ale noii clase) măcar un depozit răcoros, din vremea cînd nu apăruseră aparatele frigorifice. Era un şir de încăperi unite prin bolţi din zidărie „ţesută“ din cărămizi, în modă italienească, de unde nici măcar un colţ nu se desfăcuse în aproape o sută douăzeci de ani. Ei, bine, aceasta este stabilitatea ce se vizează şi se închipuie mai deunăzi cînd „noul“ contemporan e privit, de fapt, cu legitimitate, din această perspectivă şi se preferă.
Dar, din păcate, adeseori aceasta rămîne „teoria“ căci spre a se obţine soliditatea ce prezervă investiţia ar fi necesare concepţia, „materialul“ de-atunci, modul de viaţă şi, bineînţeles, „italienii“ şi „nemţii“. Toate lipsesc ,insa, şi preschimbă radical rezultatul preconizat. Şi, de ce aceasta? Întîi de toate, fiindcă nu avem nici „italieni“ (adică antreprenorii şi chiar „zidarii“ ce au făcut posibil oraşul „ottocentesc“) şi nici „nemţii“ fără virtuozitate dar executanţi perfecţi. Astăzi afacerea, în sensul balkanic aflat aproape de limita înşelăciunii, pare a dicta.
Acum mai bine de un deceniu , începu a se manifesta un „curent cultural“ bucureştean ce se traduse prin cumpărare de „case“ vechi, renovare şi re-vînzare, de fapt o procedură curentă în alte părţi, unde se cîştigă „bine“, inteligent şi adeseori, în onoare. Dar aici, unde fiind la porţile Orientului, totul se ia în uşor, „afacerea“ însemna în prea multe dintre cazuri o simplă văcsuială în culori ce păreau atrăgătoare, în fond operaţiune tipică de geambaş avid să cîştige mult, „în scurt“ şi fără nici o responsabilitate în timp. „Curentul“ nu avu nici un viitor căci, pe lîngă inaptitudinea clientului cu bani în a înţelege valoarea „vechiului“, apăreau costurile, nu chiar atît de scăzute, şi riscul vînzării mai tîrzii şi mai puţin fructuoase. Astfel încît, geambaşul de ieri deveni, în prea puţini ani, antreprenorul de vilă nouă de azi. Metoda nu s-a modificat şi nici obiectivele, bineînţeles: cheltuiala modestă şi construcţia repede , uneori cum o da Dumnezeu, combinate însă cu „proiect adaptat modei“ şi cu acel şir nesfîrşit de invenţii simplificatoare care „iau ochii“ dar sînt poate nu chiar butaforie dar scenografie – da, aceasta este doctrina. Astfel se populară cu „vile“, „dezvoltări“ şi „parcuri rezidenţiale“ (de fapt, „blocuri în comun aşezate pe orizontală“) întinse suprafeţe pînă ieri agricole, cumpărate pe bani puţini şi înzestrate cu clădiri ce nu trădează nici stil şi probabil nici cine ştie ce durabilitate care ar putea pune „investiţia“ la adăpost. În nu prea puţine din situaţii totul, de la proprietatea asupra terenului (asupra căreia, dacă se scoboară mai adînc decît antreprenorul se află întunericul inexpugnabil şi birocratic) şi pînă la „materiale“ (care, comparate cu cărămida „italienilor“ din palatul de la 1880, sînt mică agregare de nămol întărit faţă de piatră de Piramide) este aproximativ, imprecis şi in-durabil. Şi, cu toate acestea, moda persistă şi se dezvoltă iar cumpărarea, făcută cînd totul este „la gata“ şi străluceşte (pentru, vai, prea puţină vreme), se face aproape cu ochii închişi, adeseori prin licitaţie unde „vînzătorul dictează“. În această adevărată hipnoză, nici nu interesează dacă proiectul a rămas doar un număr de hîrtii într-o mapă, dacă autorizaţiile se obţinură post-festum şi nici măcar dacă garanţia ce se declară ritos ar fi vreodată întărită printr-un document şi tradusă în bani mulţi cînd există, adesea, de fapt, pagube, uneori nu neînsemnate.

Din păcate, această metodă s-a întins ca o boală încurajată de plătitori nesocotiţi, ce risipesc bani ce nu au pentru ei nici o valoare deşi reprezintă sume uneori enorme si nu o dată greu de imaginat. Moda, lipsa de chibzuinţă şi doctrina efemerului triumfă, devenind stil.

3 August 2007 – Unde se va construi , cu adevarat , ” catedrala Mantuirii Neamului „?

Sfarsitul fulgerator al Patriarhului Teoctist reia in mod necesar ceea ce trebuia sa fie porunca testamentara de capatai a marelui ierarh disparut : ” catedrala Mantuirii Neamului”. Ani de-a randul aceasta ipoteza cu caracter simbolic s-a intalnit cu reaua-vointa a dregatorilor iresponsabili , organizati intr-o adevarata conjuratie a Satanei alcatuita din rauvoitori mai mari si mai marunti, din trepadusi traitori din bani aproximativi si, in general, dintr-o fauna dezgustatoare platita din banul vaduvei si al saracimii idealiste nu pentru a o insulta cursiv, asa cum face, ci pentru facere de bine.
Astazi, cand pana si cel mai virulent agent al raului vine cu fatarnicie la catafalc razandu-si cu buzele subtiri a triumf impreuna cu o slugusoara petulanta ce pretinde ca va pune piatra de temelie dupa ce pana azi a facut nu nimic ci numai jaf si darapanare, cateva ipoteze realiste in materie sunt obligatorii fie chiar si in forma sumara.
Desi ” catedrala Mantuirii Neamului ” si-a modificat asezarea ipotetica prin Bucuresti dupa cum au batut vanturile in batjocora unei Stapaniri ce s-a jucat iresponsabil cu focul , incepe sa devina evident ca ” locul” nu va fi in orasul de azi ci pe intinderea orasului viitor. Caci de vreme ce Bucurestii sunt obligati sa se extinda ( sau, si mai clar, ” dregatorii orasului”, parcalabii , nu au alta solutie decat sa faca intocmai ceea ce vrea orasul care , fiind o fiinta vie cu o masa energetica uriasa, are „directiva interioara”) orice alta miscare , inclusiv cu aspect de schema preconceputa gandita de om, va fi o siluire si intr-un interval oarecare se va dovedi inutila .In aceasta materie , noi nu avem nici o idee despre esenta acestor „dorinte ” ori despre origina lor (desi putem presupune ) insa prin efecte observate in timp rezulta ca acestea exista si , lucrand constant in masuri organizate interior , nu se vor retrage chiar daca omul va insista si vor exista eforturi in ordinea reprimarii.
De fapt, „dezvoltarea spre Nord”, cum i se spune in limbajul curent, este un proces de o anumita lentoare putin vizibil in cativa ani dar foarte evident la comparatia ” valurilor”aparute la intervale ceva mai mari de timp. Acesta are un mister ce va trebui , poate, examinat mai atent spre a i se gasi etiologia si a se cantari consecintele insa in atmosfera de iresponsabilitate aproape generalizata ce domneste aici va mai trece o vreme pana cand sa se faca intr-adevar cu folos.
Dar sensul nu poate fi altul si nici nu va fi , aceasta incheiere devenind indiscutabila in chiar timpul vietii noastre. Daca Stapanirea ar fi mai putin hoata (caci fara hotie vad ca nu se poate) ar face inca de pe acum planul „pe hartie” al”Noului Bucuresti ” care, fiind cea mai importanta asezare din regiune, ar insemna o circulatie de bani fenomenala si orasul din viitor ar putea sa se astearna in zece-cincisprezece ani pe teritoriul stabilit anterior. Aceasta ar fi nu o stramutare ci o duplicare si din aceasta perspectiva, ” catedrala Mantuirii Neamului” trebuia gandita intr-o regiune astazi pustie ori, mai bine zis, inca ne-sistematizata , precum in imprejurimile satului Saftica, si nu pe langa Casa Poporului caci un ” totem” de aceste proportii se face pentru sute de ani , adica in ” Bucurestii viitorului vesnic ”

2 August 2007 – ” Averea Bisericii „

Un post de televiziune reputat pentru rautatile periodice difuzate contra” Bisericii” prin osardia unui raspopit ranchiunos, cativa redactori aproximativi de la un ziar financiar si un asa-numit ” analist imobiliar” cu aspect de clochard iesit dintr-un somn nocturn de sub poduri , s-au chinuit recent la o emisiune de stiri sa denunte ” avutiile Bisericii „, in felul practicat prin 1950 in ziarul ” Scanteia” de raposatul Brucan . Fiindca traim intr-o tara unde hotia a devenit aproape o politica oficiala si invartelile iau proportii ce cresc de la o zi la alta si nu dau semne ca ar inceta vreodata, astfel de ” documentare ” par a fi , chiar si atunci cand se reazema pe argumente, o simpla apa de ploaie ce nu intereseaza pe nimeni ; insa foamea ,populara, de scandal si instinctele sangvinolente ale unui sir de hiene marunte produc cateodata emotii ce nu isi au locul intr-o societate asezata insa cresc scalamb la noi, unde maladiile de ciclu istoric par sa devina cronice.
O astfel de agitatie este inutila caci de fapt, ” averile Bisericii” – asa cum sunt evocate de aceasta echipa de ignoranti in rechizitoriul scris in limbaj rezultat dupa o alfabetizare aproximativa- nu sunt decat niste mici afaceri cam de felul celor ce se desfasurau aici in deceniul anterior. ” Actiuni la societati comerciale ” in valoare de cam un milion de euro , incasari din ” spatiile de cazare pentru romani si straini la manastiri „( citez, spre a se observa „limba de metal ” a ” gazetarilor de scoala noua ” ) cam de aceeasi anvergura – iata cifre care poate ca par uriase cate unui manuitor de condei cu foamea in gat insa sunt obisnuite si chiar minore in perspectiva celor ce stiu ce inseamna banii si ii manuiesc cu adevarat . Daca acestea sunt ” averi ” , atunci ce s-ar mai putea zice despre Vatican , a carui opacitate in materie de finante este nu doar notorie ci si remarcabila prin strategii , penetratie si , in fond, eficacitate.
Abia daca in materie de imobiliar , unde exemplele totusi nu erau deloc abundente , sa fie vorba de cote ceva mai rasarite. Aici insa „dezvaluirile ” iau forme intrutotul halucinante ce se reazema pe un fel de proces istoric al ideii de ” redobandire ” care ,insa, subintelegem ca fiind de inteles pentru particulari, institutii diverse si orice alte culte ,ar fi condamnabila intrucat ii priveste pe ortodocsi. O ” redobandire” ar fi , astfel, si ” Hotelul Lebada”( pe insula manastirii Sf. Pantelimon ) despre care asa-numitul ” analist” produce o evaluare ce parea enorma comentatorilor :” complexul ” ar face vreo 15 milioane de Euro , cifra scandaloasa desi nu-i decat cam cat a opta parte din cele peste o suta de milioane primite cadou de un „redobanditor de meserie ” sub forma de ” parc devenit construibil „. Alte redobandiri ar fi „terenurile si padurile ” , acestea de pe urma incluzand ,dupa vorbirea de stil ebrietar a ” dezvaluitorilor ” , si ” padurile Bucovinei ” care ar apartine ” Patriarhiei „. Ele s-ar ridica la o impunatoare intindere de 190.000 de hectare si ar valora 500 de milioane de Euro. Patru vorbe , cinci minciuni ! Ceea ce descriu membrii micului pluton de asalt nu sunt ” padurile Bucovinei ” ci ” Fondul bisericesc ortodox ” care, rezultand din exproprierea de catre austrieci a manastirilor si bisericilor din regiune , nu a fost cedat nici pana astazi de Statul roman si, pana nu se taie tot ce se poate taia de catre bandele specializate in aceste actiuni , nici nu va fi dat inapoi.
” Fondul Bisericesc ortodox ” este ,insa, cam de sase -sapte ani obiectul unui scandal ce revine periodic in ziare desi tema este intotdeauna tratata intr-un mod stupid si necalificat iar in aceasta materie m-am exprimat inca din 2001 si am publicat si o carticica unde exista evaluarea citata de autori ( evident, fara sa mentioneze nici o sursa). Inutil sa mai spun ca insasi estimarea de valoare, asa cum am facut-o demult, nu mai este actuala si,deci, nici nu trebuia folosita . Dar ca sa impresioneze „prostimea” ne-informata si sa dea sentimentul ca avem in ” Biserica ” pe niste odiosi bampiri ce sug sangele poporului , noile ” garzi rosii ” nu au nici un fel de ezitari . Si aceasta – in vreme ce un fantomatic ” status romano-catolic” a primit in Ardeal averi despre care nici nu avea cunostinta , palate transilvane ce valoreaza ” bani adevarati” s-au dus pe Apa Sambetei luate de cine vrei si cine nu vrei iar Ceahlaul devine in loc de munte sacru – o afacere de familie cu acte scoase din vremea lui Pazvante Chioru ori nici atat.

1 August 2007 – CORECTARI – ” Seceta” sporeste ” nevoia de vile „???

Doua fete ,probabil incepatoare in meserie (caci nu par sa se fi exprimat pana astazi in materie de ” imobiliar” ) se chinuiesc intr-un ziar nou de afaceri sa convinga asupra efectelor secetei care , in limbajul previzibil al „jurnalistilor de scoala noua”, va arunca piata terenurilor agricole in aer, producand vanzari inesperate si , deci , fiind o sursa de chilipiruri.
Alcatuirea redactata la mai multe maini si , evident, doua computere ( caci nu exista jurnalist de acest calibru care sa nu se simta bine facand documentarea cu motorul de cautare ” google „) incepe intr-un stil doct , continand ” evaluarile ” de pret ce se platesc pentru un hectar in Vaslui , Teleorman si Banat , intocmite de ziarul in chestie ( desi sunt luate ad litteram din ” Monitorul Imobiliar”, de unde nu se citeaza de obicei dar , vorba cuiva, „se serveste ” ) . Dupa aceasta munca de cercetare stiintifica obositoare , urmeaza cateva citate cu functie de sustinere , caci nu exista articol scris pe coltul mesei care sa uite sa inghesuie la un loc sapte -opt vorbe griffonate in fuga in vreme ce se receptioneaza prin telefonul mobil ” opinia specialistului invitat „. Argumentele culese sunt aiuritoare , invocand pe rand ” saracia taranului ” ce il determina sa vanda datorita secetei si chiar sa scada preturile de teren agricol ( desi nu se intelege pana unde s-ar mai putea scadea ) ori , fara nici o legatura serioasa cu tematica , o asa-zisa diminuare a suprafetelor cultivate ce devin obiectiv pentru ” investitie” si ” constructii ” .In sfarsit, intre teoreticienii cu greutate apare si numele dlui Culita Tarata , prezentat in felul unui latifundiar sud-american (ceea ce mai mult ca sigur ca nu este ) caci autoarele nu clipesc atunci cand ii atribuie acestuia proprietati funciare de circa 60.000 de hectare, confundand , de buna seama, ” proprietatea” cu ” arenda”.
Toate acestea slujesc in a se obtine incheierea ca fiind seceta si saracie , terenul agricol va scadea ca pret fiind utilizat mai degraba pentru ” proiecte rezidentiale” ; insa de castigat vor castiga „strainii si agentiile imobiliare”, acestea de pe urma in chip de vesnic tap ispasitor.
Articolul este un galimatias perfect care nu cuprinde decat franturi de idei de stransura si as fi zis ca dauneaza daca nu as stii ca taranul are alta treaba decat sa citeasca ziare de acest soi iar cei ce ” fac afaceri” stiu mai bine decat doua navigatoare pe internet cum se prezinta situatia de pe teren .Totusi, cateva corectii trebuie facute.
Intai de toate , ideea ca preturile( eterna obsesie a jurnalistului marunt ) vor scadea nici nu se poate pune in discutie fiindca ” nu mai au pana unde sa scada”. Atunci cand, pentru un hectar de teren se plateste in Campia Romana atat cat pentru cateva sute de butelci (nu multe !) de Coca- Cola rezulta ori ca taranul nu stie ce insemneaza pamantul (ceea ce este absurd) ori ca lumea si-a pierdut orice reper realist . Argumentul ” saraciei” cade si el tocmai fiindca printr-o vanzare nu se rezolva nimic iar douazeci de milioane ce s-ar obtine pentru un hectar ar fi oricum prea putin ” ca sa merite”. ” Seceta” ,ori ani dramatici si fara productie(uneori in sir ), am mai avut iar recoltele nu sunt compromise decat pentru anumite categorii de culturi si , de fapt, pentru regiuni definite , fara sa aiba un caracter general, de altminteri inimaginabil la noi, unde ” tara e mare ” . In sfarsit , nici nu merita vreun comentariu staruitor concluzia unui ganditor al natiei – citat fara nici o nuanta – dupa care in loc de grau si porumb ar aparea „proiecte rezidentiale ” fiindca este evident ca nevoia de vile este depasita de nevoia de paine.Insa acestea sunt perspectivele oraseanului ce cunoaste realitatile din citit si nu din trait , se orienteaza dupa zvonuri si pentru care vaca este un desen intr-o carte de zoologie .
_________________________________________________________________________________________

Fragment dintr-o carte in pregatire, in tematica imobiliara, intitulata” Prostologhikon . Cum se fabrica suprarealitatea de ziar „; ea va aparea in a doua jumatate a acestui an.