~COMEDIA ERORILOR : „Vremea geambaşilor“

În a doua jumătate a anilor ‘90, apăru în Bucureşti un fel de modă ce se intensifică treptat, căpătînd, puţin după 2000, un aspect de-a dreptul epidemic. Este maladia construcţiei noi, agravată nu doar prin rumoare, opţiune mondenă adeseori superficială şi grandomanie ci şi, mai degrabă chiar, de spaima indefinită de seism, ce generează dorinţă de stabil, solid şi garantat. Sînt destui cei ce văd în aceasta şi o „afacere“ care fixează banul în domeniu sigur şi pe termen lung căci ideea longevităţii unei clădiri în faţa oricărui alt plasament nesigur şi, cîteodată chiar, imaterial, impune şi convinge prin concreteţe. La drept vorbind, teoria este necontestabilă şi o întăreşte vederea însăşi a nenumărate „case boiereşti“ şi dîmboviţene palate ce stau în picioare de dinainte de 1900, uneori de chiar şi mai multă vreme iar astăzi au încă valoare şi „se vînd bine“. Era, cred, prin 1995, într-o primăvară, cînd mă trezi chemat să preţăluiesc un „pălăţel“ ce data de prin 1880, aşezat pe lîngă strada Italiană. Era o construcţie de o impresionantă soliditate, unde nu doar zidurile groase şi conservate perfect impresionau ci şi concepţia, evidenţiind „clasicitate“ şi prudenţă în faţa oricărui gen de aventurism tehnic. Cînd am scoborît la nivelul subsolului, am rămas cîteva minute gînditor în faţa zidurilor impecabile de cărămidă care parcă se aşezase abia ieri, netencuite şi de-aceea perfect sincere ; dar şocul major se vădise mai jos, în al doilea nivel, unde ar fi trebuit să fie dacă nu „crama“ (noţiune demonetizată, azi, de obiceiurile mitocăneşti ale noii clase) măcar un depozit răcoros, din vremea cînd nu apăruseră aparatele frigorifice. Era un şir de încăperi unite prin bolţi din zidărie „ţesută“ din cărămizi, în modă italienească, de unde nici măcar un colţ nu se desfăcuse în aproape o sută douăzeci de ani. Ei, bine, aceasta este stabilitatea ce se vizează şi se închipuie mai deunăzi cînd „noul“ contemporan e privit, de fapt, cu legitimitate, din această perspectivă şi se preferă.
Dar, din păcate, adeseori aceasta rămîne „teoria“ căci spre a se obţine soliditatea ce prezervă investiţia ar fi necesare concepţia, „materialul“ de-atunci, modul de viaţă şi, bineînţeles, „italienii“ şi „nemţii“. Toate lipsesc ,insa, şi preschimbă radical rezultatul preconizat. Şi, de ce aceasta? Întîi de toate, fiindcă nu avem nici „italieni“ (adică antreprenorii şi chiar „zidarii“ ce au făcut posibil oraşul „ottocentesc“) şi nici „nemţii“ fără virtuozitate dar executanţi perfecţi. Astăzi afacerea, în sensul balkanic aflat aproape de limita înşelăciunii, pare a dicta.
Acum mai bine de un deceniu , începu a se manifesta un „curent cultural“ bucureştean ce se traduse prin cumpărare de „case“ vechi, renovare şi re-vînzare, de fapt o procedură curentă în alte părţi, unde se cîştigă „bine“, inteligent şi adeseori, în onoare. Dar aici, unde fiind la porţile Orientului, totul se ia în uşor, „afacerea“ însemna în prea multe dintre cazuri o simplă văcsuială în culori ce păreau atrăgătoare, în fond operaţiune tipică de geambaş avid să cîştige mult, „în scurt“ şi fără nici o responsabilitate în timp. „Curentul“ nu avu nici un viitor căci, pe lîngă inaptitudinea clientului cu bani în a înţelege valoarea „vechiului“, apăreau costurile, nu chiar atît de scăzute, şi riscul vînzării mai tîrzii şi mai puţin fructuoase. Astfel încît, geambaşul de ieri deveni, în prea puţini ani, antreprenorul de vilă nouă de azi. Metoda nu s-a modificat şi nici obiectivele, bineînţeles: cheltuiala modestă şi construcţia repede , uneori cum o da Dumnezeu, combinate însă cu „proiect adaptat modei“ şi cu acel şir nesfîrşit de invenţii simplificatoare care „iau ochii“ dar sînt poate nu chiar butaforie dar scenografie – da, aceasta este doctrina. Astfel se populară cu „vile“, „dezvoltări“ şi „parcuri rezidenţiale“ (de fapt, „blocuri în comun aşezate pe orizontală“) întinse suprafeţe pînă ieri agricole, cumpărate pe bani puţini şi înzestrate cu clădiri ce nu trădează nici stil şi probabil nici cine ştie ce durabilitate care ar putea pune „investiţia“ la adăpost. În nu prea puţine din situaţii totul, de la proprietatea asupra terenului (asupra căreia, dacă se scoboară mai adînc decît antreprenorul se află întunericul inexpugnabil şi birocratic) şi pînă la „materiale“ (care, comparate cu cărămida „italienilor“ din palatul de la 1880, sînt mică agregare de nămol întărit faţă de piatră de Piramide) este aproximativ, imprecis şi in-durabil. Şi, cu toate acestea, moda persistă şi se dezvoltă iar cumpărarea, făcută cînd totul este „la gata“ şi străluceşte (pentru, vai, prea puţină vreme), se face aproape cu ochii închişi, adeseori prin licitaţie unde „vînzătorul dictează“. În această adevărată hipnoză, nici nu interesează dacă proiectul a rămas doar un număr de hîrtii într-o mapă, dacă autorizaţiile se obţinură post-festum şi nici măcar dacă garanţia ce se declară ritos ar fi vreodată întărită printr-un document şi tradusă în bani mulţi cînd există, adesea, de fapt, pagube, uneori nu neînsemnate.

Din păcate, această metodă s-a întins ca o boală încurajată de plătitori nesocotiţi, ce risipesc bani ce nu au pentru ei nici o valoare deşi reprezintă sume uneori enorme si nu o dată greu de imaginat. Moda, lipsa de chibzuinţă şi doctrina efemerului triumfă, devenind stil.