~ANATOMIA PIETEI DE LOISIR : Dezvoltarea prin hărţi secrete ?

Bineînţeles că, din curiozitate ori spirit speculativ, mulţi trepidează de nerăbdare să afle cum vor arăta mîine regiunile unde locuiesc în vacanţă şi unde au afaceri sau interes ; dar, în această direcţie, nu pot exista răspunsuri ferme. Prognoza nu este, la drept vorbind, vrăjitorie şi cine se străduieşte să smulgă viitorului un contur mai limpede din înfăţişarea lui de ceaţă groasă riscă doar şi presupune, cu calcule ce dau uneori soluţii credibile , punînd în combinaţie şi destul fler.

De obicei, contează potenţialul dacă nu chiar o dezvoltare începută dar întreruptă ori suspendată şi , spre a se înţelege mai bine, voi explica . Dacă prin 1990 despre Canalul Dunăre – Bucureşti opinia curentă era negativă şi , evident, „doctrinară“ spre a nu zice de-a dreptul stupidă , a devenit evident, un deceniu mai tîrziu, că acesta deţine „potenţial“ şi un viitor ce va fi manifestat, chiar dacă nu ştim astăzi data de „reabilitare“. Dar apare acum noţiunea de regiune „vacanţieră“ şi nu doar aceea iniţială de cale de transport ieftin şi nepretenţios, ceea ce modifică, deodată, croiala şi o îmbunătăţeşte. Cu certitudine, deci, cîndva – de nu chiar mai repede decît 2010 – marginile acestui drum lichid se vor putea popula, mai întîi cu timiditate, iar mai apoi cu decizie, adaugand „căsuţe“ şi poate chiar proprietăţi mărginaşe, în realitate „case de vacanţă“ ce fructifică mediul înconjurător. În Belgia şi Alsacia, ca să nu spun Olanda, canalul navigabil este „autostrada“ ce înaintează tangenţial cu tot felul de cătune înrădăcinate ori „vacanţiere“ şi, deci, nu-s motive spre a nu închipui şi la noi asemenea desfăşurări ce aparţin evoluţiei naturale şi nu modei perisabile.

Dezvoltările valorifică adesea şi contextul îngăduitor ori favorabil, ce constituie cîteodată ocazia bună. Pînă pe la 1990, Scroviştea – un sătuc în pădure, „aruncat“ la nord de Periş, nu se întindea „civil“ dar odată dezlegîndu-se putinţa de a se cumpăra teren şi de a construi , şi-a modificat, în doar cîţiva ani, şi compoziţia şi „cota“. Chiar dacă „sindromul Peleş“ – desemnînd adunarea boierimii slugarnice cu case proprii pe lîngă palatul lui Vodă cît să fie văzuţi ori chemaţi de stăpîn – nu se manifestă aici – căci, în realitate, Scroviştea rămîne o regiune în sine frumoasă şi împînzită de proprietăţile unor personagii ce nu au trebuinţă de prea mari bună-voiri de la stăpînire – „contextul“ a lucrat şi efectele devin vizibile.

Aceasta este, bineînţeles, ocazia istorică, un context determinat de timp şi de vremuri şi nu doar consecinţa geografică a unei aşezări încurajatoare . Dar capital rămîne, pare-se, hazardul, ceea ce „explică“ (e un fel de a zice…) de ce „aici“ se produc dezvoltări şi „dincoace“ nu şi nici nu se profilează. De regulă , hazardul este ajutat printr-o atitudine excentrică a cuiva, şi aceasta aduce urmări dacă iniţiatorul este „cineva“ ori stăruie în excentricitate şi o popularizează. Pînă prin 1991, Corbeanca era o biată comună sărăcăcioasă ce mărginea o şosea colaterală iar Buriaş – un sătuc uitat de lume, fără drum către civilizaţie şi pe unde sătenii ajungeau cu greu iarna, ameninţaţi de lupi, cînd se întorceau seara de la „serviciul“ din Bucureşti. Cînd, prin 1990, Cristian Ţînţăreanu – ce nu era nici miliardarul de azi şi nici personagiul popular şi răzbătător ce se recunoaşte dintr-o mie – s-a stabilit aici, gestul excentric a desţelenit reticenţele şi a spart gheaţa groasă de prejudecăţi. Ceea ce urmează este, în principal, efectul unei mode ce s-a creat repede şi s-a instalat pare-se definitiv. Dar ce avea, de fapt, Corbeanca faţă de – să zicem – regiunea de pe lîngă Pădurea Pustnicul şi mănăstirile Pasărea şi Cernica, unde mişcările de piaţă imobiliară sînt şi azi nesemnificative ? Răspuns cu neputinţă, parcă, de formulat.