28 Aprilie 2007 – EPOCA ” BETIEI BANULUI „

In curand va aparea o noua ” carte de imobiliar „; ea se numeste : ” SFARSITUL ILUZIEI . Romania in primul an european ” .Prefata acestei carti noi se publica aici , in avanpremiera :
________________________________________________________________________________________________

Micul eseu in episoade ce devine acum o carticica de prognoza pe interval definit a fost la inceput un ” document ” de tinuta obiectiva , continand priviri din avion asupra unor realitati pe care ,daca le-as fi examinat cu metoda proprie, s-ar fi infatisat in tonuri mai acute decat erau atunci . Indiferent de forma originara , materia a ramas nemodificata si acum , fiind rescrisa in felul ce socotesc util si mai putin expus timpului neiertator , se oranduieste asa cum mi se pare mai potrivit . In aspectul lui de „raport” care s-a comentat ca intotdeauna cu interes si s-a citit uneori cu creionul in mana spre a se retine formule , idei si intuitii ori in ipoteza de a le combate , el ” si-a facut ciclul” si a intrat in „folclorul largit ” al imobiliarului de la noi ,unde adeseori imi recunosc , cu un zambet intelegator , multe din gandurile care de multa vreme nu isi mai stiu autorul.
Oricat de suparator ar fi fost acest fapt vreodata ( si a fost de nu putine ori) , esential este ca nu am vorbit fara rost si ca , purtatoare de patent ori devenite ” bun comun anonim” , ideile au ajuns sa fructifice si daca au inraurit atat cat a fost cu putinta in vremurile nedefinite ce traim , insemneaza ca au fost de folos si ca , poate , vreodata vor mai fi.

Ideea de a descrie ” Sfarsitul iluziei „ – ori de a-l anunta atunci cand sunt prea putini cei ce stiu ce ne asteapta – am avut-o inca de la inceputul lui Ianuarie cand am publicat ,cu o infatisare mai putin ” scriitoriceasca ” , o parte din ceea ce exista in paginile urmatoare ..
Titlul socheaza insa , si va fi socotit excesiv in ziua de azi cand „drogul imobiliar ” ce stapaneste peste Romania a creat un efect de betie a banului aproape fara precedent si un simtamant al ” fericirii fara motiv ” despre care va trebui vorbit mai mult si cu mai multa staruinta decat se face de obicei . Astazi , la noi , cei ce au ” interese in imobiliar ” ori nadejdi dintre cele mai felurite ce se aseaza in legatura cu castigul din case si terenuri sunt fenomenal de numerosi si ajung sa cuprinda mai toata suflarea romaneasca, de la vladica pana la opinca. Aceasta maladie a imaginarului este fara de nici o indoiala expresia croielii istoriei noastre recente , unde notiunea insasi de ” avere „se defineste prin banii rezultati din vanzarea ” salasului ” si din instrainarea ” locului ” . Sunt atitudini neobisnuite si „noi ” , indicand o combinatie de presiune istorica si de reactie dezordonata , de fapt o deriva in pas colectiv care, fiind esential gresita prin atitudine nechibzuita si „prezenteism ” irational , trebuie temperata prin sfat dezinteresat daca nu se poate stavili pana cand toate se aseaza mai bine , aici in Carpati . Ori de cate ori am avut ocazia m-am silit sa contribui la astfel de clarificari fara iluzie si daca macar in cateva randuri am izbutit , insemneaza ca nu am lucrat fara rost . Iar daca , de la altitudinea vremii ce va urma, se va dovedi ca epilogul s-a oranduit altfel decat ne era pozitiv , atunci acestea vor ramane ceea ce si sunt, adica ” document de epoca ,din timpuri nedeslusite ” .

Anunțuri

27 Aprilie 2007 – De ce inainteaza Bucurestii spre Nord ? O explicatie simbolica

Deopotrivă în nevăzut, enigmatic şi subconştient de colectivitate cu tradiţie s-ar fi putut invoca şi explicaţia simbolică, de fapt o varietate de ” confesional ” ori, mai bine zis, o extensiune prin urmă seculară consacrată, prin loc ori edificiu cu sens înalt şi ritualistică periodică.
Dar, în fond, ce ar trebui să fie aceasta? Orice ar putea , prin participare la magic, să creeze atracţie şi, avînd putere de a iradia, să aspire pe o cale neînţeleasă masse mari şi diverse, mulţimi nediscriminate şi clătinate de la rînduielile lor spre a le putea aşeza împrejur, chiar dacă iniţial în provizorat . Precedentul există, atît în planuri mari cît şi în desfăşurările mai mărunte şi chiar şi în mecanismele pe cale de a se forma. Aici nu voi invoca, spre exemplificare, fascinaţia Romei ce atrăgea, precum Parisul azi, prin sindromul-de-fluture-pe lampă, barbarii diverşi din regiunile de dinafară de Imperiu căci ar fi exagerat; dar a se constitui aşezări în jurul marilor sanctuare ce ilustrează putere civilă ori religioasă, pe lîngă monumente cu ecou nedesluşit ori în preajma locului simbolic ce nu se contestă, aceasta se obişnuieşte şi s-a mai întîlnit avand un grad oarecare de frecventa dovedita istoriceste . Uneori însăşi formula depinde cu o anumită stricteţe de mentalităţi ale locului şi chiar de formula sufletească aflata aici. Astfel, noi avem, într-un anumit mod, sindromul Peleş, unde încap tradiţie de slugarnice şi asociere spre a se găsi calea de a-i vorbi stăpînului în particuIar, de „bouche a l’oreille“ ,intalnire informala la ceas de odihnă, destindere şi de tihnă, în afara instituţiilor şi fără vreo răspundere mai pronunţaţă prin cuvîntul oficial. Astfel se constituise Sinaia, altădată doar un sat de munte cu mănăstire mai în susul rîpelor prăpăstioass şi unde, odată ce Vodă se aşezase, apărură şi acoliţii, formînd colectivitatea de ” disponibili” . Apoi, bineînţeles, „acoliţii acoliţilor“, cu simbriaşii lor cu tot şi cei care, slujind pe slugi, fac să apară – şi întăresc – ceea ce azi se cheamă „servicii“.

Putea Nordul să ilustreze aceste scheme care sînt oareşicum universale (deşi pe lîngă Schonbrunn nu apare „oraşul ancilar“ şi nici pe lîngă Versailles, evident, căci acolo „Vodă“ creează el însuşi oraşul interzis european) dar se formulează mai potrivit în Balkanii rînduiţi – cu resursă secretă – de Fanar ? Într-un anumit fel – putea şi, cu o anumită probabilitate, le-a şi exemplificat poate fără a se constitui o direcţie continuă, generînd întîi modă şi apoi mişcare ritualică pornită parcă de-la-sine, cînd s-a uitat punctul iniţial, cu energia lui descătuşată, ori s-a depăşit vremea lui.
În tradiţia de Curte ce se observă de mai bine de trei sute de ani pe Dîmboviţa şi nu dă semne că s-ar scădea în intensitate, stăpînul pleacă la odihnă întotdeauna la Miazănoapte de oraş, nu prea aproape ,insa, pentru ca să se vadă imprejur altceva decît cotidianul ce irită dar nici prea departe spre a lăsa tronul – ori Sanctuarul civil păzit de lari – fără protecţia trebuitoare si la indemana uzurpatorilor ce misuna pe la noi . Aici, el îşi ridică a doua ori a-nu-ştiu-cîta reşedinţă ori Curtea Nouă, căci indiferent dacă slujea drept locuinţă, Palatul de la Mogoşoaia al lui Brîncoveanu ori cel de la Snagov, al lui Carol al ll-lea, adăpostea şi întrunirea de divan ori de Consiliu de Miniştri, cînd trebuia, şi nu prea rar. Constatarea uimeşte. Dar cînd se bagă de seamă că pînă şi Brătianu chema pe miniştri la ” Florica „, pe Argeş în sus, pentru şedinţele de Guvern, se înţelege că aici Puterea se exercită de către stăpîn acolo unde se găseşte stăpînul.

Să fi rămas ceva din acestea în memoria noastra fără disociere şi să fi pătruns acest simtamant mai jos decît cele cincizeci de familii ce conduc de obicei ţări cum este Valahia? Este foarte probabil că faptele se prezintă în acest fel deşi aceste reziduuri de mitologie locala nu explică decît prea puţin din obsesia Nordului şi o înrîuresc completamente minor.

26 Aprilie 2007 – De ce inainteaza Bucurestii spre Nord ? O explicatie confesionala

Privind întregul din acest unghi, Bucureştii se arată însă a fi mai degrabă o agregare oareşicum echilibrată, cu doar puţine scăzăminte astăzi, când nu mai e definit, cum se definea odinioară , în chip de oraş cu mănăstiri. Căci, la drept vorbind, în alte vremuri oraşul însuşi, organizîndu-se în jurul cîte unei biserici ce aduna populaţia şi cîteodată îi dădea chiar numele ce diferenţiază ” cartierul ” sau ” mahalaua „, evidenţiase un fel de urzeală tainică de mănăstiri, deopotrivă sanctuar prin ritualistică de putere divină revelată dar şi prin componenţă economică, fiind chiar, în chip surprinzător, temple ale banului. Desfăşurîndu-se o hartă imaginară de prezent continuu – care exclude criteriu de cronologie, precădere de epocă şi, pînă la urmă, evoluţie în timp – se observă locuri cu faimă, tradiţie şi înrîurire ce , uneori, se mai păstrează în subconştientul colectiv si au greutate in reprezentarile transmise de la o epoca la alta . Unele încă există şi sînt active , precum Antim – cetatea cărţii, arhiva şi biblioteca Valahiei secrete – ori Radu Vodă, sediul marilor averi de protagonist „grec“, deci ” nepămîntean ” . Altele s-au risipit la o vreme şi nu se mai păstrează decît numele şi cîteodată faima, rar amintirea locului de aşezare ori cîte o legendă ce se stinge şi ea ,ramanand ,cand ramane, numai in carti prafuite si ele . Cine mai ştie pe unde aflau Sărindarul, Sfintul Sava ori Mihai-Vodă ? Şi cine, dacă nu prea puţini, mai leagă Cotrocenii şi Caşin, cu notorietate încă dar fără propriu-zis greutate de tradiţie mănăstirească, de ceea ce fuseseră altădată , totusi nu prea de mult? In locul marii mânăstiri urbane ce agregă omenet şi creează festivitate de întreg, pelerinaj şi pîlpîire de instituţie anterioară celor seculare, ce vor veni şi se impun mai la o vreme, apare biserica de sat orăşenesc, totemul cartierului, spaţiul consacrat de coagulare, ratificand în cele din urmă triumful parohiei.
Acestea – în interiorul zidurilor teoretice de oraş, ce se extinde totuşi constant deşi capricios. Căci ” în afară „, şi mai în toate direcţiile, răsar în vremuri diferite mănăstiri ce se mai conservă, pînă astăzi chiar, si care împînzesc oraşul de viitură cu un fel de spaţiu de protecţie ce parcă şi-ar fi dorit, dacă am privi totul simbolic şi fantast, să protejeze prin contribuţie de rugători. La Miazăzi, înspre raiale şi către turcime, se înălţă Comana despre care se mai ştie foarte puţin deşi a rămas în picioare ( altădată , insa , loc cu destin ); înspre Apus, Sămurcăşeştii ce apărură acum aproape două sute de ani, stînd încă în fiinţă. Spre Nord, cu diferite deviaţii de unghi faţă de ordonata de busolă, aflăm Mănăstirea Snagov – cu aerul ei enigmatic, de aşezămînt insular, Ţigăneştii, recenţi totuşi, de numai o sută cincizeci de ani, şi, mai la o parte, Grădiştea. Insa cu cît ne îndreptăm, geograficeşte, către Răsărit, apare în mod tulburător regiunea sacră, schiţată întîi de toate de Plumbuita, apoi, mai la depărtare, Căldăruşanii şi Pasărea şi, în sfîrşit, Cernica. Aici, de fapt, ar fi trebuit să fie lamura şi spaţiul de atracţie mitică fiindcă pretutindeni s-ar găsi reazem, motiv spre a se institui obiceiuri, drum ritualic si a se consacra. Dar, în chip straniu , lipsesc de-aici tradiţia, tradusă în pelerinaje, mari procesiuni, hram cu faimă şi loc de întîlnire enigmatic, precum în alte locuri cu mai puţină charismă.
Situaţia este, în definitiv, ne-explicabilă. Aici sălăşluieşte o imagine de protecţie ce încă este vie şi o impresie – ce se întăreşte uneori – de oglindă în calm ne-contingent a oraşului frămîntat; aici, la drept vorbind, este Mănăstirea Sfintului Calinic. În orice alt loc european şi, deci, creştin, acesta ar fi argumentul capital căci amintirea fostului mare stareţ, canonizat de Biserică, bine-merită nu doar prin faptă şi sanctitate cît şi prin puterea de a înrîuri mulţimi, prin folklor de episoade minunate şi chiar obîrşie căci, originar din mahalaua Visarion, de pe lîngă Piaţa Romană de azi, Calinic este Sfîntul prin excelenţă al Bucureştilor. Astfel încît, examinînd probabilistic, locul sacru al Bucureştilor ar fi trebuit să fie, deci, Mănăstirea Cernica şi pornindu-se de aici ar rezulta că ( prin instinct de aşezare pe loc sigur, cu protectorat şi circulaţie statornică în ritual ) aici – şi nu altundeva – ar fi de închipuit adaosul uman, multiplicarea, dezvoltările.

Şi, totuşi, astfel de îndemnări nu se arată nici ieri, cînd ar fi fost poate mai în temei de a se arăta, şi cu atît mai puţin astăzi, în amurgul unui ciclu de secularizări ce începu odată cu domnia lui Cuza, ceea ce abia cîteodată se mai evocă şi se omite mereu , din raţiune de tradiţie impusă. Rămîne evidentă, deci, concluzia ce se evocă în mod curent: Bucureştii, cum se insistă de obicei şi se constată într-un limbaj nu prea nuanţat, se dezvoltă „mişcîndu-se“ către nord, deşi argument confesional puternic nu întîlnim, unde nu se evidenţiază focare si vreo iradiere de mister alta decît amintirea mormîntului enigmatic al lui Vlad Ţepeş, de la Mănăstirea Snagov şi nici aceea, căci puţini ştiu şi prea puţini mai amintesc despre acesta (daca nu cumva chiar se si straduiesc sa-l uite definitiv). Să fie aceasta expresia nediscutabilă a unui spirit orăşenesc arătînd neaşezare, compoziţie mai degrabă de viitură, tablou de populaţie pestriţă şi amestecată fără scop precis, definit şi mai înalt, mai degrabă stricătoare decît oranduită în vederea unei înfăptuiri ce transcende clipa? Ori poate ideea, bănuită a se crea şi întreţinută cu sfială, după care, acolo unde creşte Arborele Sacru, nu încap şi paşii profani, care tulbură, şi sunetul banilor pe tejgheaua improvizată de zarafi ? Oricum ar fi, misterul ” capului de busola indreptat spre Nord” este nedezlegat iar explicaţia nu se reazemă pe argumentul sacru.

25 Aprilie 2007 – De ce inainteaza Bucurestii spre Nord ? O explicatie istorica


Există, deopotrivă cu alte tradiţii negative ce definesc Bucureştii , şi una ce îi este, ca să zic aşa, con-substanţială deşi astăzi atît de atenuată încît aproape că nici nu se mai întrevede măcar. Dar „în anterior“ aceasta arăta însemnătate şi atîrnă greu în echilibrele vieţii curente, pe intervale destul de diferite, inclusiv de azi pe mîine. Căci ipoteza Bucureştilor ca o creaţie otomană, ce ar fi decis Capitala în apropiere de raiale şi la îndemîna Paşei de la Giurgiu ori de la Vidin, nu se poate exclude şi chiar apare cu o anumită vigoare. Turcul hain dar „vecin“, căci nu devenise de-a dreptul ocupant altfel decît la vreme de război, ar fi socotit, deci, Dominionul de la nord de Dunăre că s-ar afla în spaţiul lui de intervenţie, fiind, în cele din urmă, un Protectorat condus de o Stăpînire încuviinţată ce se înlătură cu usurinta atunci cînd nu mai convine. Ideea fiind, la drept vorbind, pragmatică şi fără nici un grad de complicaţie, evidenţiindu-se numaidecît prin urmări după cîteva episoade neîntîmplătoare, ar rezulta că localnicul, mai înstărit ori ” prostime”, s-ar feri de năvălitor şi de jaf, după obiceiul vechi, fugind şi ascunzîndu-se la o parte de vremurile fără noroc. Astfel încît, în faţa prăpădului ce vine de la Miazăzi, omul locului fuge către Miazănoapte, în pădure, mlaştină şi pe cale de libertate către alte regiuni , ori, cîteodată, s-ar aşeza temporar, apoi statornic, în partea de unde nu vine inamicul.
Schema are un grad de plauzibil. Să ne închipuim, deci, poporenii de tot felul, rîndaşi, agricultori şi meseriaşi, mică negustorime şi popi, luînd drumul bejeniei scurte, fugind în neorînduială din mahalale de lîngă Barieră peste cîmpurile cu sămănături şi plante nu prea înalte, trecînd poduri de buşteni si locuri de „caramidarii „(care sunt azi „marile sanctuare” ce se vand cu preturi halucinante ) spre a se pune la adăpost pe lîngă drumul Braşovului ori în pădurile ce mărginesc Calea Tîrgoviştei, în mijloc de codru, unde fac tabără şi colibe din lemn subţire, acoperite vara cu vreasc şi frunziş. Sînt retrageri cu caracter universal care se produc îndeobşte în regiuni cu neagregare îndelungată care produc o mecanică socială de regresiuni şi recuceriri, şi, prin chiar aceste mişcări, aduc obiceiuri, căi repetate şi soluţii ce se definesc în stereotip. Stereotipul devine un mod de viaţă şi ar da, în cele din urmă, explicaţia istorică, cînd aceste scheme se păstrează şi trec de episoadele intamplatoare . Apar, bineînţeles, şi reprezentările colective, valori de imaginar ce nici măcar nu îşi mai găsesc cuvinte spre a se motiva epic reacţiunea ce devine tipar şi canon, asemeni migraţiei cu un grad oarecare de periodicitate. Astfel Sudul expus, „deschis“ către Balkani, fără altă putinţă de a împiedica pe năvălitor decît bariera administraţiei de oraş, devine, deodată, un loc de incertitudine, hazard şi tainică primejdie, un spaţiu de provizorat ce îşi traduce fricile inclusiv în greaua agregare socială. „Viitura“ parcă s-ar fi stabilit mai cu hotărîre pe drumul Giurgiului, unde un fel de „curte a miracolelor“ – de un posibil baroc pestrit si sud-american – ar fi fost posibilă deşi nu se documentează. Nu astfel se înfăţişează Nordul pădurar, lacustru şi mai izbitor păzit, unde şi construcţia pare mai trainică iar omul – ceva mai senin deşi nici un fel de seninătate absolută n-ar fi de presimţit în acest oraş atins de maladia spaimei de Necredincios. Indiferent dacă spaţiul de protecţie este doar iluzie şi arareori doar se confirmă, rămîne şi se transmite în psihologia mulţimilor, ca un reziduu ce nu se înlătură, sentimentul soluţiei de scăpare fie şi temporară.

24 Aprilie 2007 – De ce inainteaza Bucurestii spre Nord ? Zece explicatii posibile

1. Cateva preliminarii

Pe la începutul anilor ’ 20, cînd , fără a se prevedea sistematic şi nici calcula consecinţa , Bucureştii începură să capete înfăţişarea agregată ce am putea-o denumi „oraşul clasic“, se observară cîteva îndemnări ce abia mai tîrzîu îşi arătară o semnificaţie fiind insa socotite pe atunci a ilustra întîmplătorul pur. Oraşul vechi, boieresc, ce îşi mai îndreptase reaua aşezare in cateva randuri , îşi primi substanţa pozitivă ce-i aduse închegări şi , în doar cîţiva ani , acolo unde înainte fuseseră maidane, funduri de curţi şi uliţe trase cu sfoara pe cîmp încă semănat şi producător, se aşezară case de toată mîna, îndeobşte pentru o familie cu oarecare lărgime, creînd adaosuri şi un fel de Bucureşti interior si ” de completare” , ce se observase a fi de trebuinţă . O anumită rotonditate ideală păru că se atinge astfel , urmînd a se gîndi vreodată cu o armonie ce ar fi pornit de aici. Însă asemeni unei picături de apă în echilibru fragil, ce se mişcă la o cît de imperceptibilă lipsă de netezime perfectă a suprafeţei unde se statorniceşte, în doar cîţiva ani se întrevăzu că rotundul nădăjduit se modificase şi nu dădea semne că s-ar opri : întîi, Regele aşeză , la o vreme, între lanuri de porumb , pe malul Gîrlei fără nume din Băneasa (mărginită mai tîrziu de o stradă ce se chema cu acest nume nou, neconţinutistic, adică ” strada Gîrlei ” ), un număr de ţărani care , primind un petec de pămînt, îşi ridicară garduri, bordeie şi cîte o casă mai mărişoară cladita din paiantă sau vălătuci. Apăru astfel un cătun , anonim şi el , si destul de incoerent dar locuit. Cam tot la acea vreme , mai „în oraş“ dar nicidecum „între case“, se schiţase un „parc“ de reşedinţe ceva mai înstărite decît „locuinţele ieftine“ de aiurea dar vădit mai modeste decît cele din Parcul Bonaparte astfel incat în doar cîţiva ani, Parcul Jianu (ce se cheamă azi „Cartierul Primăverii“) apăruse deja; dar era, la drept vorbind, ” afară din oraş „. Privit de-aici, din ceea ce se cheamă azi „Piaţa Aviatorilor“, bulevardul ce se închide prin Arcul de Triumf se înfăţişa într-un mod straniu, ca o şosea fără rost între vaste şi pustii terenuri fără nici o urmă de activitate umană . Dar mai încolo, aproape de aeroportul pe care, pe la 1920, îl crease George Valentin Bibescu, se dăduse poruncă de la Stăpînire ca să se înalţe un palat pentru Lupeasca , pe care G. M. Cantacuzino îl făcu în mijlocul unui parc . Peste doar cîţiva ani, aici se va aşeza cu reşedinţa Mareşalul Antonescu. Dar alături, nu prea departe, şoseaua de obicei pustie ce ducea către Ploieşti abia dacă se mai vedea prin pădurile încă profunde ce rămăseseră din Codrul Vlăsiei.
Şi, totuşi, cine ar fi înaintat către nord ar fi zărit, înainte de intrarea în Otopeni, pe direcţia mîinii stîngi, un conac sau două, de fapt cîteva clădiri mai arătoase avand ” poziţie englezească ” iar de îndată ce pătrundea în Săftica (diminutiv gingaş, ce ar fi desemnat-o pe „Safta cea mică “) s-ar fi mirat de concentraţia de vile în stil neo-modern , cu mari parcuri înfrunzite ce crescuseră în partea dinspre Răsărit a drumului rareori călcat de cineva altfel decat cu piciorul sau cu caruta . Mai încolo se aşezaseră boierii Băicoieni, cu un conac splendid, avînd un foişor deschis către lacul de la Tîncăbeşti, şi, mai la o parte, alte cîteva notorietăţi cheltuitoare, din acele vremuri de după „bătăile cu flori“ de la Şosea. Dar oraşul în oglindă, idealul plezirist ce se închipuise fiind abia început, se arăta Snagovul, ales fără o explicaţie desluşită drept sanctuar de loisir.
De o parte şi de alta a lacului, dar mai cu seamă alături de satul oarecare locuit de ” prostimea” care mai creştea cîteodată cîte un porc şi o găină, cîteva, nu prea puţine, domenii rurale păreau să depăşească ideea simplistă de a crea stăpînilor ceasuri mai tihnite de duminică.

La drept vorbind, misterul acestor îndemnări , ce făceau numai schiţa dezvoltărilor ce vor urma, rămîne de nepătruns şi, astăzi chiar, se evocă înaintarea oraşului către Nord ca şi cum ar fi un dat aprioric şi incontestabil, confundat cu un soi de întipărire genetică. Dar cum s-ar putea explica, totuşi, această destindere de arc interior care, uneori, doar se încetinise fără a se intrerupe şi pare că, în chip previzibil , se accelerează şi aduce procese noi şi o realitate ce fondează un „ceva“ încă nedefinit?
___________________________

Anunţată în toamna lui 2002 şi dezvoltată încă sumar în de-acum notoria cercetare „România în anul 2010“, teoria Noului Bucureşti va fi tratată în noua carte „Principiul Kiseleff“,de unde face parte fragmentul de mai sus.Aici sunt examinate atât tendinţele tradiţionale în dezvoltarea oraşului cît şi ipoteza de „oraş dublat“, care înaintează pînă la detalii de organizare urbană, metodologie de lucru şi montaj financiar. “Principiul Kiseleff” va aparea in vara acestui an.

23 Aprilie 2007 – In Romania, mai are ” casa de vacanta ” un viitor ?

Cam pe la începutul acestui deceniu ideea de „casă de vacanţă” părea să se fi împământenit în chip definitiv în România şi ajunsese să creeze o adevărată „modă” în mediile înlesnite de la noi şi, de bună seamă, şi o febră neobişnuită în materie de achiziţie. Rând pe rând, mulţimi destul de indefinite ce alăturau afacerişti şi politicieni, „vedete” şi jucători de fotbal, „funcţionari de stat” mai înalţi ori mai mărunţi, ca şi veşnicii „pierde-vară” cu bani dobândiţi prin nu se ştie ce mijloace se străduiau să cumpere „vile” cât mai aspectuoase, de obicei de dimensiuni urieşeşti, ori teren potrivit cu scopul de a ridica repede o clădire impunătoare şi „reprezentativă”.
Gândul însuşi că „reşedinţa de vară” ar fi însuşi semnul blazonului de nobleţe neo-burgheză făcuse sâ se cheltuiască excesiv şi să se irosească bani care, dacă ar fi fost câştigaţi cu mai multă sudoare, s-ar fi administrat mai socotit.
Această febră s-a consumat ca orice „maladie de creştere socială” în ritm accelerat şi nu aduse decât efecte previzibile în ordinea „consumării fireşti” şi, până la urmă, un fel de descumpănire ce i-a cuprins nu pe cei ce au o „casă de vacanţă” pentru uz propriu, ci categoria speculatorilor care visau la îmbogăţire prin re-vânzări ce nu s-ar mai fi terminat decât în viitoarea sută de ani. Astăzi acest proces s-a temperat şi se aşază în datele ce se pot înţelege şi care se şi puteau prevedea, cu o oarecare vreme în urmă; căci şi aici, ca în orice altă reacţie ce se defineşte social, apar saturaţia şi împuţinarea masei de cumpărători, atitudinea selectivă şi alternativele, precum şi o altfel de mentalitate ce nu se bănuia măcar în intervalul anterior. Unii cred că această „scădere de ritm” s-ar explica printr-un fel de „europenizare” şi pun aceasta în seama modului de viaţă occidental, unde „vacanţa” este o „marfă de consum” şi arareori doar se produce în reşedinţa personală. Ideea că, mai la vest de noi, „casa de vacanţă” aparţine numai protipendadei ori „celor mai bogaţi dintre pământeni”, fiindcă nu doar costă mult când se cumpără, ci se şi întreţine greu şi cu cheltuială, s-a formulat în moduri diferite şi la noi, deşi nu s-a demonstrat. Şi, la drept vorbind, nici nu se putea demonstra în chip convingător, căci nu este adevărată. De fapt, pretutindeni „casa de vacanţă” este o realitate de „mod de viaţă particular”, ce se poate explica din perspectiva socială fără, însă, să se determine cu stricteţe în acest fel. Îşi au „casa lor de vacanţă” şi o păstrează prin utilizare continuă atât „bogătaşul excentric”, cât şi „funcţionarul harnic”, atât „intelectualul iubitor de retragere periodică în natură”, cât şi mai tânărul ce îşi doreşte „loc de desfăşurare liberă”; aceasta spre a nu spune, ceea ce totuşi este esenţial, că peste tot „casa de vacanţă” ilustrează „sentimentul familiei” şi îl defineşte în ceea ce are acesta ireductibil. Diferă, evident, procentul şi proporţia, care pot fi mai ridicate în Franţa ori Germania şi mai puţin definite la alţii, unde „consumismul turistic” se impune, pe moment, şi dezvoltă altfel de filosofìe a loisirului, unde petrecerea timpului liber se împleteşte cu „foamea de geografii noi” şi cu un gen de curiozitate epistemică atrasă de cunoaşterea „diferenţei”. Rezultă, deci, că şi în această materie nu există reguli de fier şi că felul cum se concretizează„posibilul” depinde nu doar de tradiţii locale, ci şi de contextul istoric. Acestea merită să se examineze spre a se vedea dacă şi la noi, aşa cum se spune astăzi, cu mai mare stăruinţă, „mai are casa de vacanţă un viitor”.

Cei care pun această întrebare, totuşi nu mulţi, invocă „accentul” ce se pune acum, cu o subliniere nediscutabila, în materie de „imobiliar turistic” şi observă cum, în locul „febrei cumpărării de vile”, a apărut „febra pensiunilor” şi chiar un fel de modă a construcţiei de hoteluri. Concluzia se confirmă. Astăzi cei care, având bani şi voind să-i plaseze în „imobiliar stabil”, gândind uneori să şi continue afacerea în turism fără a vinde „pensiunea” sau „hotelul” (sau alegând vânzarea ca să câştige mai puţin, dar rapid), nu sunt puţini şi fiindcă aparţin „categoriei formatoare de mitologii” şi, deci, având influenţă prin gest semnificativ, fac să se nască impresia ca acesta ar fi „sensul curentului”. Într-un anume fel, acesta şi este ; însă, la rândul lui, se va consuma într-un viitor oarecare, nu foarte îndepărtat. Situaţia era, de fapt, inevitabilă, căci noi aveam un deficit izbitor în materie de fond hotelier, iar în ceea ce priveşte „pensiunile”, această realitate era, acum zece doisprezece ani, sublimă dar… lipsea cu desăvârşire. Apare, deci, ceea ce „se cere” şi „se cere” ceea ce nu era suficient de dezvoltat. Aici sunt însă unii care spun că noi nu am avea ce să arătăm în materie de turism şi că, prin urmare, nu doar serviciile ar fi de calitate îndoielnică (aşa cum şi sunt adeseori), scumpe şi fără atracţie, ci însăşi „materia”, care, la alţii, ar avea diversitate, tradiţie şi „poveste”, astfel încât cine construieşte astăzi pentru turism riscă, întrucât afacerea în sine nu-i decât o simplă iluzie. Mâine, dacă nu chiar astăzi, inaderenţa la realitate s-ar răzbuna şi ceea ce astăzi se ridică rapid şi cu bani mulţi se va dovedi un simbol al dezamăgirii şi chiar al descurajării.
Explicaţia este barocă şi complicată, fără α fi cu totul exagerată, dar, indiferenf dacă acesta va fi motivul, „accesul de febră în imobiliarul turistic” nu are cine ştie ce viitor în imediat. Ca să se dezvolte , acesta are nevoie de „geografie civilizată”, de căi de comunicaţie, de reţele de alimentare cu electricitate şi gaze naturale; nu de confort urban, până la urmă, dar de acces lesnicios şi de îngăduinţă în a trăi mediu, ceea ce în peisajele de-a dreptul miraculoase din multe locuri ale României este aproape de neimaginat.
Există, deci, o anumită „rămânere în urmă” în materia dezvoltării „vacanţierului”, aşa cum se spune adeseori cu dreptate, însă aceasta nu se explică prin aceea că nu suntem îndeajuns de „moderni” şi că, prin întârziere, nu ştim să atragem pe cei care ar dori să întâlnească băi ca la Hotelul Ritz în creierul munţilor. Această mentalitate, când apare, nu arată decât o gândire de o insondabila stupiditate .Nicăieri în lume nu se practică reţeta în materie de conţinut, ci doar în ceea ce priveşte un anumit strat comun de confort mediu şi de la sine înţeles; dincolo de acesta rămâne „diversitatea”. Noi, ca şi toţi acei care au o îndelungată istorie şi o geografie cu desfăşurări neliniare, impresionând tocmai prin multicategorial, vom putea afirma acest rezervor natural deopotrivă pentru folosul „omului român”, dar şi al „cumpărătorului străin” de poveste şi de exotic întâlnit rar şi de-aceea şi apreciat. Dar această valorificare nu se poate face în chip eroic şi limitat şi prin efortul particular sau „local”, aşa cum se mai invocă uneori dintr-un sentiment de iresponsabilitate socială de către unii din Stăpânii Clipei. În această materie, nouă ne trebuie o strategie care să pornească de la o cunoaştere măcar mediocră a realităţilor, a rezervorului şi a potenţialului care, prin stăruinţă conjugată, programe şi creaţie de imagini, să atragă şi să aducă „efectul de seninătate” definit prin „vacanţă”. Elementar este de a se începe cu caile de comunicaţie, unde, fiindcă reparăm la nesfârşit ceea ce există şi, astfel, putem ascunde „banii dumneavoastră”, avem o geografie atât de fracturată cum nici în ţările africane nu se găseşte. Bineînţeles că prin confort nu se înţelege numai „drum de piatră” sau „drum de fier”, ci şi reţele de apă şi canalizare, introducere de gaze naturale pentru încălzit şi, în general, cam tot ce poate uşura viaţa cotidiană făcând-o nu luxoasă ci decentă. Aici, însă, unde câteva şiruri de guvernări au tocat mărunt, până i-au adus la invizibilítate, banii pentru „alimentarea cu apă a localităţilor rurale” (cum se zice în limba de metal de azi), ţăranii scot apa din puţ cu ciutura ca şi acum o mie de ani şi privesc cu stupoare ţevile care ruginesc în săpătura superficială fiindcă prin ele nu curge nimic. Suntem în veşnica „ţară a formelor fără fond”. Aceasta strică totul, până la urmă şi nu doar întrucât „străinul cu bani” nu se va aventura nicăieri mai departe de „drumul mare” dacă nu are în biografie explorări în spaţii indicate pe hartă cu pata albă; dar nici „românul” capabil să cumpere un teren şi să clădească o „căbănuţă” ori să plătească pentru o casă veche renovată inteligent nu va insista atunci când nici drum, nici apă, nici căldură nu doar peste iarnă, ci şi în luna iulie, în nopţile reci, nu ai de unde găsi.

De fapt, prin „strategie” ori prin program nu trebuie înţelese textele recitate într-o păsărească indigestă la televizor de câte un „om al zilei” incapabil de o gândire macar elementară dar animat, de obicei, de un ciocoism canonic; acestea ar cuprinde (dacă am avea o „ţară normală” nu o ţară în prelungă prăduire), sănătate, învăţământ, civilizaţie medie, dar „funcţională”, iar nu oratoriile superficiale despre „acquis-uri”, fonduri structurale şi alte asemenea formulări ininteligibile prin aspectul de un birocratism straniu.
Acum câtăva vreme, un „stăpânitor” mărunt (de fapt o componentă ancilară) era de părere că obiectivul capital la români ar fi împânzirea ţării cu reţele de internet spre a se uşura comunicarea la orice distanţă . Şi aceasta acolo unde există câte un medic la şapte sate şi doar câteva ore pe zi (acolo unde încă mai există), şi unde şcoala, pe care un alt personagiu de acelaşi soi ar fi dorit-o, prin renovare, „Ia standarde europene”, stă să cadă de vechime şi de întrebuinţare rea. Acolo unde, iarna, copiii se încălzesc în clase cu lemne smulse dintr-un gard, cutăriţă visează ordinatoare, internet şi softuri platite din greu de către minister sau inspectorat către „furnizori” binecunoscuţi şi siguri

Aceasta însemnează lumea unde „casa de vacanţă” ar trebui să se dezvolte. Este o lume de alte epoci, părăsită şi dispreţuită de „clasa parazitară” ce îi administrează banii plătiţi tributal la orice se cumpără în satul acela îndepărtat, de la pâine şi până la ţigări. În această situaţie, dezideratul „odihnei în casa ta” se restrânge la numai „staţiunile canonice” care, fiind căutate, sunt deopotrivă şi scumpe, iar cei care înţeleg că „alternativa” le scuteşte banii şi îndrăznesc să cumpere unde alţii nici nu visează sunt nişte pionieri care nu greşesc din perspectiva timpului, dar astăzi încă nu au ceea ce ar merita îndrăzneala lor.

Decurge, deci, că atâta vreme cât doctrina socială se va menţine aceea de acum, care îi face pe „cei ce au” să aibă şi mai mult, iar pe „cei ce au puţin” să nu aibă deloc, şi „casa de vacanţă” se va limita la categoria „uşor cheltuitoare”, iar mulţimile care, acum şapte-opt ani, îşi închipuiau că vor ajunge şi ele să petreacă sfârşitul de săptămână afară din oraş, dar „în casa lor” vor mai aştepta fără să ştie până când; poate că până acolo unde nu se poate străbate nici cu gândul.

21 Aprilie 2007 – INTREBARI SI RASPUNSURI -„Casele vechi ” costa mai mult dar ” merita ” ; daca esti „un om vechi „

Intrebare de la jurnalista SIMONA SIMIONESCU,ziarul ” Gandul”,Bucuresti
Este un plasament bun achizitia unei case vechi , in conditiile in care sunt necesare sume importante pentru reabilitarea imobilului?

Ideea ca ” o casa veche costa mult „chiar daca pretul initial nu ar fi intrutotul socant nu-i decat o legenda produsa de antreprenorii de ” nou ” si vehiculata de monstruoasa coalitie dintre nomenklatura agentilor imobiliari ( care prefera sa preia vanzari de „apartamente de lux”, insa repet formula : „lux a la roumain”) si gornicii din anumite jurnale care -obsedati de „modernizarea ” fetisizata in mod primitiv – nu gandesc cu capul lor caci , in materie de pregatire sistematica , au tot atatea clase cat are si trenul . De altminteri , in climatul de adevarat dezmat intelectual de la noi ,unde totul pare ca ” se vinde si se cumpara ” cu o frivolitate de neinteles ( si pe bani atat de putini incat ti se face rusine sa te gandesti ) aceasta atitudine nici nu este neobisnuita si ar fi de-a dreptul straniu sa precumpaneasca opinia calificata , lucida si echilibrata , analiza prelungita si aducatoare de concluzie pragmatica ori programele formulate cu viziune largita si ” cu viitor ” . Astfel incat mistica propagandei creole insista in ideile de imprumut si profita nu doar de monopolul vocii aproape lipsita de alternative ci si de planificarile „marilor jucatori demagogi ” ce platesc fara sa clipeasca servicii de tot soiul care ,insa, contribuie zi dupa zi la un dezechilibru social ce se desfasoara interminabil .
Ideologia ” noului absolut ” se vehiculeaza in aceste medii si inraureste , fara nici o indoiala , pe nu putini dintre cei ce au tot atat de putina personalitate cat au si panglicarii si irozii vremurilor noi .Cine stie ,insa ,ce insemneaza o casa ” clasica ” , pastreaza secretul si va imaginati ca nu as prefera sa locuiesc in ” casa de consum ” cu multa contributie de gips-carton si sa parasesc splendida vila construita de Prager acum 80 de ani , unde aproape totul ( de la parchetul ” in ape ” si plintele echilibrate si pana la cristalele glass-wandului si chenarele plafonului, de o geometrie impresionanta ) este distins , „familiar ” si linistitor ; si ,pana la urma , ” ca nou „. Caci in irationala ” cearta a vechilor si a modernilor ” ,in materie de casa nu exista preferinta apriorica , exista ” specimene ” sau ,mai bine zis , diferente evidente ” de la caz la caz ” fiindca nu putine ” case vechi ” au soliditate incomparabila cu inchegarile aproximative ale ” noului ” contemporan si , in acelasi timp , sunt posibile cladiri ” recente ” cu organizari interioare(si inzestrare)potrivite ” omului recent „. De fapt , optiunea insasi traduce un mod de viata si o intelegere a lumii iar cine exemplifica ” marea burghezie ” de azi se simte ” acasa ” in ” casa veche ” , lipsita de canonul livingului de cateva zeci de metri , al cramei si piscinei interioare insa dotata cu birou de lucru , camera de lectura si biblioteca , fumoar si salon pentru baut cafele si gustat serbet .” Casele vechi ” costa ,poate , mai mult dar merita banii,cum se zice, daca esti ” un om vechi „.