28 Aprilie 2007 – EPOCA ” BETIEI BANULUI „

In curand va aparea o noua ” carte de imobiliar „; ea se numeste : ” SFARSITUL ILUZIEI . Romania in primul an european ” .Prefata acestei carti noi se publica aici , in avanpremiera :
________________________________________________________________________________________________

Micul eseu in episoade ce devine acum o carticica de prognoza pe interval definit a fost la inceput un ” document ” de tinuta obiectiva , continand priviri din avion asupra unor realitati pe care ,daca le-as fi examinat cu metoda proprie, s-ar fi infatisat in tonuri mai acute decat erau atunci . Indiferent de forma originara , materia a ramas nemodificata si acum , fiind rescrisa in felul ce socotesc util si mai putin expus timpului neiertator , se oranduieste asa cum mi se pare mai potrivit . In aspectul lui de „raport” care s-a comentat ca intotdeauna cu interes si s-a citit uneori cu creionul in mana spre a se retine formule , idei si intuitii ori in ipoteza de a le combate , el ” si-a facut ciclul” si a intrat in „folclorul largit ” al imobiliarului de la noi ,unde adeseori imi recunosc , cu un zambet intelegator , multe din gandurile care de multa vreme nu isi mai stiu autorul.
Oricat de suparator ar fi fost acest fapt vreodata ( si a fost de nu putine ori) , esential este ca nu am vorbit fara rost si ca , purtatoare de patent ori devenite ” bun comun anonim” , ideile au ajuns sa fructifice si daca au inraurit atat cat a fost cu putinta in vremurile nedefinite ce traim , insemneaza ca au fost de folos si ca , poate , vreodata vor mai fi.

Ideea de a descrie ” Sfarsitul iluziei „ – ori de a-l anunta atunci cand sunt prea putini cei ce stiu ce ne asteapta – am avut-o inca de la inceputul lui Ianuarie cand am publicat ,cu o infatisare mai putin ” scriitoriceasca ” , o parte din ceea ce exista in paginile urmatoare ..
Titlul socheaza insa , si va fi socotit excesiv in ziua de azi cand „drogul imobiliar ” ce stapaneste peste Romania a creat un efect de betie a banului aproape fara precedent si un simtamant al ” fericirii fara motiv ” despre care va trebui vorbit mai mult si cu mai multa staruinta decat se face de obicei . Astazi , la noi , cei ce au ” interese in imobiliar ” ori nadejdi dintre cele mai felurite ce se aseaza in legatura cu castigul din case si terenuri sunt fenomenal de numerosi si ajung sa cuprinda mai toata suflarea romaneasca, de la vladica pana la opinca. Aceasta maladie a imaginarului este fara de nici o indoiala expresia croielii istoriei noastre recente , unde notiunea insasi de ” avere „se defineste prin banii rezultati din vanzarea ” salasului ” si din instrainarea ” locului ” . Sunt atitudini neobisnuite si „noi ” , indicand o combinatie de presiune istorica si de reactie dezordonata , de fapt o deriva in pas colectiv care, fiind esential gresita prin atitudine nechibzuita si „prezenteism ” irational , trebuie temperata prin sfat dezinteresat daca nu se poate stavili pana cand toate se aseaza mai bine , aici in Carpati . Ori de cate ori am avut ocazia m-am silit sa contribui la astfel de clarificari fara iluzie si daca macar in cateva randuri am izbutit , insemneaza ca nu am lucrat fara rost . Iar daca , de la altitudinea vremii ce va urma, se va dovedi ca epilogul s-a oranduit altfel decat ne era pozitiv , atunci acestea vor ramane ceea ce si sunt, adica ” document de epoca ,din timpuri nedeslusite ” .

27 Aprilie 2007 – De ce inainteaza Bucurestii spre Nord ? O explicatie simbolica

Deopotrivă în nevăzut, enigmatic şi subconştient de colectivitate cu tradiţie s-ar fi putut invoca şi explicaţia simbolică, de fapt o varietate de ” confesional ” ori, mai bine zis, o extensiune prin urmă seculară consacrată, prin loc ori edificiu cu sens înalt şi ritualistică periodică.
Dar, în fond, ce ar trebui să fie aceasta? Orice ar putea , prin participare la magic, să creeze atracţie şi, avînd putere de a iradia, să aspire pe o cale neînţeleasă masse mari şi diverse, mulţimi nediscriminate şi clătinate de la rînduielile lor spre a le putea aşeza împrejur, chiar dacă iniţial în provizorat . Precedentul există, atît în planuri mari cît şi în desfăşurările mai mărunte şi chiar şi în mecanismele pe cale de a se forma. Aici nu voi invoca, spre exemplificare, fascinaţia Romei ce atrăgea, precum Parisul azi, prin sindromul-de-fluture-pe lampă, barbarii diverşi din regiunile de dinafară de Imperiu căci ar fi exagerat; dar a se constitui aşezări în jurul marilor sanctuare ce ilustrează putere civilă ori religioasă, pe lîngă monumente cu ecou nedesluşit ori în preajma locului simbolic ce nu se contestă, aceasta se obişnuieşte şi s-a mai întîlnit avand un grad oarecare de frecventa dovedita istoriceste . Uneori însăşi formula depinde cu o anumită stricteţe de mentalităţi ale locului şi chiar de formula sufletească aflata aici. Astfel, noi avem, într-un anumit mod, sindromul Peleş, unde încap tradiţie de slugarnice şi asociere spre a se găsi calea de a-i vorbi stăpînului în particuIar, de „bouche a l’oreille“ ,intalnire informala la ceas de odihnă, destindere şi de tihnă, în afara instituţiilor şi fără vreo răspundere mai pronunţaţă prin cuvîntul oficial. Astfel se constituise Sinaia, altădată doar un sat de munte cu mănăstire mai în susul rîpelor prăpăstioass şi unde, odată ce Vodă se aşezase, apărură şi acoliţii, formînd colectivitatea de ” disponibili” . Apoi, bineînţeles, „acoliţii acoliţilor“, cu simbriaşii lor cu tot şi cei care, slujind pe slugi, fac să apară – şi întăresc – ceea ce azi se cheamă „servicii“.

Putea Nordul să ilustreze aceste scheme care sînt oareşicum universale (deşi pe lîngă Schonbrunn nu apare „oraşul ancilar“ şi nici pe lîngă Versailles, evident, căci acolo „Vodă“ creează el însuşi oraşul interzis european) dar se formulează mai potrivit în Balkanii rînduiţi – cu resursă secretă – de Fanar ? Într-un anumit fel – putea şi, cu o anumită probabilitate, le-a şi exemplificat poate fără a se constitui o direcţie continuă, generînd întîi modă şi apoi mişcare ritualică pornită parcă de-la-sine, cînd s-a uitat punctul iniţial, cu energia lui descătuşată, ori s-a depăşit vremea lui.
În tradiţia de Curte ce se observă de mai bine de trei sute de ani pe Dîmboviţa şi nu dă semne că s-ar scădea în intensitate, stăpînul pleacă la odihnă întotdeauna la Miazănoapte de oraş, nu prea aproape ,insa, pentru ca să se vadă imprejur altceva decît cotidianul ce irită dar nici prea departe spre a lăsa tronul – ori Sanctuarul civil păzit de lari – fără protecţia trebuitoare si la indemana uzurpatorilor ce misuna pe la noi . Aici, el îşi ridică a doua ori a-nu-ştiu-cîta reşedinţă ori Curtea Nouă, căci indiferent dacă slujea drept locuinţă, Palatul de la Mogoşoaia al lui Brîncoveanu ori cel de la Snagov, al lui Carol al ll-lea, adăpostea şi întrunirea de divan ori de Consiliu de Miniştri, cînd trebuia, şi nu prea rar. Constatarea uimeşte. Dar cînd se bagă de seamă că pînă şi Brătianu chema pe miniştri la ” Florica „, pe Argeş în sus, pentru şedinţele de Guvern, se înţelege că aici Puterea se exercită de către stăpîn acolo unde se găseşte stăpînul.

Să fi rămas ceva din acestea în memoria noastra fără disociere şi să fi pătruns acest simtamant mai jos decît cele cincizeci de familii ce conduc de obicei ţări cum este Valahia? Este foarte probabil că faptele se prezintă în acest fel deşi aceste reziduuri de mitologie locala nu explică decît prea puţin din obsesia Nordului şi o înrîuresc completamente minor.

26 Aprilie 2007 – De ce inainteaza Bucurestii spre Nord ? O explicatie confesionala

Privind întregul din acest unghi, Bucureştii se arată însă a fi mai degrabă o agregare oareşicum echilibrată, cu doar puţine scăzăminte astăzi, când nu mai e definit, cum se definea odinioară , în chip de oraş cu mănăstiri. Căci, la drept vorbind, în alte vremuri oraşul însuşi, organizîndu-se în jurul cîte unei biserici ce aduna populaţia şi cîteodată îi dădea chiar numele ce diferenţiază ” cartierul ” sau ” mahalaua „, evidenţiase un fel de urzeală tainică de mănăstiri, deopotrivă sanctuar prin ritualistică de putere divină revelată dar şi prin componenţă economică, fiind chiar, în chip surprinzător, temple ale banului. Desfăşurîndu-se o hartă imaginară de prezent continuu – care exclude criteriu de cronologie, precădere de epocă şi, pînă la urmă, evoluţie în timp – se observă locuri cu faimă, tradiţie şi înrîurire ce , uneori, se mai păstrează în subconştientul colectiv si au greutate in reprezentarile transmise de la o epoca la alta . Unele încă există şi sînt active , precum Antim – cetatea cărţii, arhiva şi biblioteca Valahiei secrete – ori Radu Vodă, sediul marilor averi de protagonist „grec“, deci ” nepămîntean ” . Altele s-au risipit la o vreme şi nu se mai păstrează decît numele şi cîteodată faima, rar amintirea locului de aşezare ori cîte o legendă ce se stinge şi ea ,ramanand ,cand ramane, numai in carti prafuite si ele . Cine mai ştie pe unde aflau Sărindarul, Sfintul Sava ori Mihai-Vodă ? Şi cine, dacă nu prea puţini, mai leagă Cotrocenii şi Caşin, cu notorietate încă dar fără propriu-zis greutate de tradiţie mănăstirească, de ceea ce fuseseră altădată , totusi nu prea de mult? In locul marii mânăstiri urbane ce agregă omenet şi creează festivitate de întreg, pelerinaj şi pîlpîire de instituţie anterioară celor seculare, ce vor veni şi se impun mai la o vreme, apare biserica de sat orăşenesc, totemul cartierului, spaţiul consacrat de coagulare, ratificand în cele din urmă triumful parohiei.
Acestea – în interiorul zidurilor teoretice de oraş, ce se extinde totuşi constant deşi capricios. Căci ” în afară „, şi mai în toate direcţiile, răsar în vremuri diferite mănăstiri ce se mai conservă, pînă astăzi chiar, si care împînzesc oraşul de viitură cu un fel de spaţiu de protecţie ce parcă şi-ar fi dorit, dacă am privi totul simbolic şi fantast, să protejeze prin contribuţie de rugători. La Miazăzi, înspre raiale şi către turcime, se înălţă Comana despre care se mai ştie foarte puţin deşi a rămas în picioare ( altădată , insa , loc cu destin ); înspre Apus, Sămurcăşeştii ce apărură acum aproape două sute de ani, stînd încă în fiinţă. Spre Nord, cu diferite deviaţii de unghi faţă de ordonata de busolă, aflăm Mănăstirea Snagov – cu aerul ei enigmatic, de aşezămînt insular, Ţigăneştii, recenţi totuşi, de numai o sută cincizeci de ani, şi, mai la o parte, Grădiştea. Insa cu cît ne îndreptăm, geograficeşte, către Răsărit, apare în mod tulburător regiunea sacră, schiţată întîi de toate de Plumbuita, apoi, mai la depărtare, Căldăruşanii şi Pasărea şi, în sfîrşit, Cernica. Aici, de fapt, ar fi trebuit să fie lamura şi spaţiul de atracţie mitică fiindcă pretutindeni s-ar găsi reazem, motiv spre a se institui obiceiuri, drum ritualic si a se consacra. Dar, în chip straniu , lipsesc de-aici tradiţia, tradusă în pelerinaje, mari procesiuni, hram cu faimă şi loc de întîlnire enigmatic, precum în alte locuri cu mai puţină charismă.
Situaţia este, în definitiv, ne-explicabilă. Aici sălăşluieşte o imagine de protecţie ce încă este vie şi o impresie – ce se întăreşte uneori – de oglindă în calm ne-contingent a oraşului frămîntat; aici, la drept vorbind, este Mănăstirea Sfintului Calinic. În orice alt loc european şi, deci, creştin, acesta ar fi argumentul capital căci amintirea fostului mare stareţ, canonizat de Biserică, bine-merită nu doar prin faptă şi sanctitate cît şi prin puterea de a înrîuri mulţimi, prin folklor de episoade minunate şi chiar obîrşie căci, originar din mahalaua Visarion, de pe lîngă Piaţa Romană de azi, Calinic este Sfîntul prin excelenţă al Bucureştilor. Astfel încît, examinînd probabilistic, locul sacru al Bucureştilor ar fi trebuit să fie, deci, Mănăstirea Cernica şi pornindu-se de aici ar rezulta că ( prin instinct de aşezare pe loc sigur, cu protectorat şi circulaţie statornică în ritual ) aici – şi nu altundeva – ar fi de închipuit adaosul uman, multiplicarea, dezvoltările.

Şi, totuşi, astfel de îndemnări nu se arată nici ieri, cînd ar fi fost poate mai în temei de a se arăta, şi cu atît mai puţin astăzi, în amurgul unui ciclu de secularizări ce începu odată cu domnia lui Cuza, ceea ce abia cîteodată se mai evocă şi se omite mereu , din raţiune de tradiţie impusă. Rămîne evidentă, deci, concluzia ce se evocă în mod curent: Bucureştii, cum se insistă de obicei şi se constată într-un limbaj nu prea nuanţat, se dezvoltă „mişcîndu-se“ către nord, deşi argument confesional puternic nu întîlnim, unde nu se evidenţiază focare si vreo iradiere de mister alta decît amintirea mormîntului enigmatic al lui Vlad Ţepeş, de la Mănăstirea Snagov şi nici aceea, căci puţini ştiu şi prea puţini mai amintesc despre acesta (daca nu cumva chiar se si straduiesc sa-l uite definitiv). Să fie aceasta expresia nediscutabilă a unui spirit orăşenesc arătînd neaşezare, compoziţie mai degrabă de viitură, tablou de populaţie pestriţă şi amestecată fără scop precis, definit şi mai înalt, mai degrabă stricătoare decît oranduită în vederea unei înfăptuiri ce transcende clipa? Ori poate ideea, bănuită a se crea şi întreţinută cu sfială, după care, acolo unde creşte Arborele Sacru, nu încap şi paşii profani, care tulbură, şi sunetul banilor pe tejgheaua improvizată de zarafi ? Oricum ar fi, misterul ” capului de busola indreptat spre Nord” este nedezlegat iar explicaţia nu se reazemă pe argumentul sacru.

25 Aprilie 2007 – De ce inainteaza Bucurestii spre Nord ? O explicatie istorica

Există, deopotrivă cu alte tradiţii negative ce definesc Bucureştii , şi una ce îi este, ca să zic aşa, con-substanţială deşi astăzi atît de atenuată încît aproape că nici nu se mai întrevede măcar. Dar „în anterior“ aceasta arăta însemnătate şi atîrnă greu în echilibrele vieţii curente, pe intervale destul de diferite, inclusiv de azi pe mîine. Căci ipoteza Bucureştilor ca o creaţie otomană, ce ar fi decis Capitala în apropiere de raiale şi la îndemîna Paşei de la Giurgiu ori de la Vidin, nu se poate exclude şi chiar apare cu o anumită vigoare. Turcul hain dar „vecin“, căci nu devenise de-a dreptul ocupant altfel decît la vreme de război, ar fi socotit, deci, Dominionul de la nord de Dunăre că s-ar afla în spaţiul lui de intervenţie, fiind, în cele din urmă, un Protectorat condus de o Stăpînire încuviinţată ce se înlătură cu usurinta atunci cînd nu mai convine. Ideea fiind, la drept vorbind, pragmatică şi fără nici un grad de complicaţie, evidenţiindu-se numaidecît prin urmări după cîteva episoade neîntîmplătoare, ar rezulta că localnicul, mai înstărit ori ” prostime”, s-ar feri de năvălitor şi de jaf, după obiceiul vechi, fugind şi ascunzîndu-se la o parte de vremurile fără noroc. Astfel încît, în faţa prăpădului ce vine de la Miazăzi, omul locului fuge către Miazănoapte, în pădure, mlaştină şi pe cale de libertate către alte regiuni , ori, cîteodată, s-ar aşeza temporar, apoi statornic, în partea de unde nu vine inamicul.
Schema are un grad de plauzibil. Să ne închipuim, deci, poporenii de tot felul, rîndaşi, agricultori şi meseriaşi, mică negustorime şi popi, luînd drumul bejeniei scurte, fugind în neorînduială din mahalale de lîngă Barieră peste cîmpurile cu sămănături şi plante nu prea înalte, trecînd poduri de buşteni si locuri de „caramidarii „(care sunt azi „marile sanctuare” ce se vand cu preturi halucinante ) spre a se pune la adăpost pe lîngă drumul Braşovului ori în pădurile ce mărginesc Calea Tîrgoviştei, în mijloc de codru, unde fac tabără şi colibe din lemn subţire, acoperite vara cu vreasc şi frunziş. Sînt retrageri cu caracter universal care se produc îndeobşte în regiuni cu neagregare îndelungată care produc o mecanică socială de regresiuni şi recuceriri, şi, prin chiar aceste mişcări, aduc obiceiuri, căi repetate şi soluţii ce se definesc în stereotip. Stereotipul devine un mod de viaţă şi ar da, în cele din urmă, explicaţia istorică, cînd aceste scheme se păstrează şi trec de episoadele intamplatoare . Apar, bineînţeles, şi reprezentările colective, valori de imaginar ce nici măcar nu îşi mai găsesc cuvinte spre a se motiva epic reacţiunea ce devine tipar şi canon, asemeni migraţiei cu un grad oarecare de periodicitate. Astfel Sudul expus, „deschis“ către Balkani, fără altă putinţă de a împiedica pe năvălitor decît bariera administraţiei de oraş, devine, deodată, un loc de incertitudine, hazard şi tainică primejdie, un spaţiu de provizorat ce îşi traduce fricile inclusiv în greaua agregare socială. „Viitura“ parcă s-ar fi stabilit mai cu hotărîre pe drumul Giurgiului, unde un fel de „curte a miracolelor“ – de un posibil baroc pestrit si sud-american – ar fi fost posibilă deşi nu se documentează. Nu astfel se înfăţişează Nordul pădurar, lacustru şi mai izbitor păzit, unde şi construcţia pare mai trainică iar omul – ceva mai senin deşi nici un fel de seninătate absolută n-ar fi de presimţit în acest oraş atins de maladia spaimei de Necredincios. Indiferent dacă spaţiul de protecţie este doar iluzie şi arareori doar se confirmă, rămîne şi se transmite în psihologia mulţimilor, ca un reziduu ce nu se înlătură, sentimentul soluţiei de scăpare fie şi temporară.

24 Aprilie 2007 – De ce inainteaza Bucurestii spre Nord ? Zece explicatii posibile

1. Cateva preliminarii

Pe la începutul anilor ’ 20, cînd , fără a se prevedea sistematic şi nici calcula consecinţa , Bucureştii începură să capete înfăţişarea agregată ce am putea-o denumi „oraşul clasic“, se observară cîteva îndemnări ce abia mai tîrzîu îşi arătară o semnificaţie fiind insa socotite pe atunci a ilustra întîmplătorul pur. Oraşul vechi, boieresc, ce îşi mai îndreptase reaua aşezare in cateva randuri , îşi primi substanţa pozitivă ce-i aduse închegări şi , în doar cîţiva ani , acolo unde înainte fuseseră maidane, funduri de curţi şi uliţe trase cu sfoara pe cîmp încă semănat şi producător, se aşezară case de toată mîna, îndeobşte pentru o familie cu oarecare lărgime, creînd adaosuri şi un fel de Bucureşti interior si ” de completare” , ce se observase a fi de trebuinţă . O anumită rotonditate ideală păru că se atinge astfel , urmînd a se gîndi vreodată cu o armonie ce ar fi pornit de aici. Însă asemeni unei picături de apă în echilibru fragil, ce se mişcă la o cît de imperceptibilă lipsă de netezime perfectă a suprafeţei unde se statorniceşte, în doar cîţiva ani se întrevăzu că rotundul nădăjduit se modificase şi nu dădea semne că s-ar opri : întîi, Regele aşeză , la o vreme, între lanuri de porumb , pe malul Gîrlei fără nume din Băneasa (mărginită mai tîrziu de o stradă ce se chema cu acest nume nou, neconţinutistic, adică ” strada Gîrlei ” ), un număr de ţărani care , primind un petec de pămînt, îşi ridicară garduri, bordeie şi cîte o casă mai mărişoară cladita din paiantă sau vălătuci. Apăru astfel un cătun , anonim şi el , si destul de incoerent dar locuit. Cam tot la acea vreme , mai „în oraş“ dar nicidecum „între case“, se schiţase un „parc“ de reşedinţe ceva mai înstărite decît „locuinţele ieftine“ de aiurea dar vădit mai modeste decît cele din Parcul Bonaparte astfel incat în doar cîţiva ani, Parcul Jianu (ce se cheamă azi „Cartierul Primăverii“) apăruse deja; dar era, la drept vorbind, ” afară din oraş „. Privit de-aici, din ceea ce se cheamă azi „Piaţa Aviatorilor“, bulevardul ce se închide prin Arcul de Triumf se înfăţişa într-un mod straniu, ca o şosea fără rost între vaste şi pustii terenuri fără nici o urmă de activitate umană . Dar mai încolo, aproape de aeroportul pe care, pe la 1920, îl crease George Valentin Bibescu, se dăduse poruncă de la Stăpînire ca să se înalţe un palat pentru Lupeasca , pe care G. M. Cantacuzino îl făcu în mijlocul unui parc . Peste doar cîţiva ani, aici se va aşeza cu reşedinţa Mareşalul Antonescu. Dar alături, nu prea departe, şoseaua de obicei pustie ce ducea către Ploieşti abia dacă se mai vedea prin pădurile încă profunde ce rămăseseră din Codrul Vlăsiei.
Şi, totuşi, cine ar fi înaintat către nord ar fi zărit, înainte de intrarea în Otopeni, pe direcţia mîinii stîngi, un conac sau două, de fapt cîteva clădiri mai arătoase avand ” poziţie englezească ” iar de îndată ce pătrundea în Săftica (diminutiv gingaş, ce ar fi desemnat-o pe „Safta cea mică “) s-ar fi mirat de concentraţia de vile în stil neo-modern , cu mari parcuri înfrunzite ce crescuseră în partea dinspre Răsărit a drumului rareori călcat de cineva altfel decat cu piciorul sau cu caruta . Mai încolo se aşezaseră boierii Băicoieni, cu un conac splendid, avînd un foişor deschis către lacul de la Tîncăbeşti, şi, mai la o parte, alte cîteva notorietăţi cheltuitoare, din acele vremuri de după „bătăile cu flori“ de la Şosea. Dar oraşul în oglindă, idealul plezirist ce se închipuise fiind abia început, se arăta Snagovul, ales fără o explicaţie desluşită drept sanctuar de loisir.
De o parte şi de alta a lacului, dar mai cu seamă alături de satul oarecare locuit de ” prostimea” care mai creştea cîteodată cîte un porc şi o găină, cîteva, nu prea puţine, domenii rurale păreau să depăşească ideea simplistă de a crea stăpînilor ceasuri mai tihnite de duminică.

La drept vorbind, misterul acestor îndemnări , ce făceau numai schiţa dezvoltărilor ce vor urma, rămîne de nepătruns şi, astăzi chiar, se evocă înaintarea oraşului către Nord ca şi cum ar fi un dat aprioric şi incontestabil, confundat cu un soi de întipărire genetică. Dar cum s-ar putea explica, totuşi, această destindere de arc interior care, uneori, doar se încetinise fără a se intrerupe şi pare că, în chip previzibil , se accelerează şi aduce procese noi şi o realitate ce fondează un „ceva“ încă nedefinit?
___________________________

Anunţată în toamna lui 2002 şi dezvoltată încă sumar în de-acum notoria cercetare „România în anul 2010“, teoria Noului Bucureşti va fi tratată în noua carte „Principiul Kiseleff“,de unde face parte fragmentul de mai sus.Aici sunt examinate atât tendinţele tradiţionale în dezvoltarea oraşului cît şi ipoteza de „oraş dublat“, care înaintează pînă la detalii de organizare urbană, metodologie de lucru şi montaj financiar. “Principiul Kiseleff” va aparea in vara acestui an.

23 Aprilie 2007 – In Romania, mai are ” casa de vacanta ” un viitor ?

Cam pe la începutul acestui deceniu ideea de „casă de vacanţă” părea să se fi împământenit în chip definitiv în România şi ajunsese să creeze o adevărată „modă” în mediile înlesnite de la noi şi, de bună seamă, şi o febră neobişnuită în materie de achiziţie. Rând pe rând, mulţimi destul de indefinite ce alăturau afacerişti şi politicieni, „vedete” şi jucători de fotbal, „funcţionari de stat” mai înalţi ori mai mărunţi, ca şi veşnicii „pierde-vară” cu bani dobândiţi prin nu se ştie ce mijloace se străduiau să cumpere „vile” cât mai aspectuoase, de obicei de dimensiuni urieşeşti, ori teren potrivit cu scopul de a ridica repede o clădire impunătoare şi „reprezentativă”.
Gândul însuşi că „reşedinţa de vară” ar fi însuşi semnul blazonului de nobleţe neo-burgheză făcuse sâ se cheltuiască excesiv şi să se irosească bani care, dacă ar fi fost câştigaţi cu mai multă sudoare, s-ar fi administrat mai socotit.
Această febră s-a consumat ca orice „maladie de creştere socială” în ritm accelerat şi nu aduse decât efecte previzibile în ordinea „consumării fireşti” şi, până la urmă, un fel de descumpănire ce i-a cuprins nu pe cei ce au o „casă de vacanţă” pentru uz propriu, ci categoria speculatorilor care visau la îmbogăţire prin re-vânzări ce nu s-ar mai fi terminat decât în viitoarea sută de ani. Astăzi acest proces s-a temperat şi se aşază în datele ce se pot înţelege şi care se şi puteau prevedea, cu o oarecare vreme în urmă; căci şi aici, ca în orice altă reacţie ce se defineşte social, apar saturaţia şi împuţinarea masei de cumpărători, atitudinea selectivă şi alternativele, precum şi o altfel de mentalitate ce nu se bănuia măcar în intervalul anterior. Unii cred că această „scădere de ritm” s-ar explica printr-un fel de „europenizare” şi pun aceasta în seama modului de viaţă occidental, unde „vacanţa” este o „marfă de consum” şi arareori doar se produce în reşedinţa personală. Ideea că, mai la vest de noi, „casa de vacanţă” aparţine numai protipendadei ori „celor mai bogaţi dintre pământeni”, fiindcă nu doar costă mult când se cumpără, ci se şi întreţine greu şi cu cheltuială, s-a formulat în moduri diferite şi la noi, deşi nu s-a demonstrat. Şi, la drept vorbind, nici nu se putea demonstra în chip convingător, căci nu este adevărată. De fapt, pretutindeni „casa de vacanţă” este o realitate de „mod de viaţă particular”, ce se poate explica din perspectiva socială fără, însă, să se determine cu stricteţe în acest fel. Îşi au „casa lor de vacanţă” şi o păstrează prin utilizare continuă atât „bogătaşul excentric”, cât şi „funcţionarul harnic”, atât „intelectualul iubitor de retragere periodică în natură”, cât şi mai tânărul ce îşi doreşte „loc de desfăşurare liberă”; aceasta spre a nu spune, ceea ce totuşi este esenţial, că peste tot „casa de vacanţă” ilustrează „sentimentul familiei” şi îl defineşte în ceea ce are acesta ireductibil. Diferă, evident, procentul şi proporţia, care pot fi mai ridicate în Franţa ori Germania şi mai puţin definite la alţii, unde „consumismul turistic” se impune, pe moment, şi dezvoltă altfel de filosofìe a loisirului, unde petrecerea timpului liber se împleteşte cu „foamea de geografii noi” şi cu un gen de curiozitate epistemică atrasă de cunoaşterea „diferenţei”. Rezultă, deci, că şi în această materie nu există reguli de fier şi că felul cum se concretizează„posibilul” depinde nu doar de tradiţii locale, ci şi de contextul istoric. Acestea merită să se examineze spre a se vedea dacă şi la noi, aşa cum se spune astăzi, cu mai mare stăruinţă, „mai are casa de vacanţă un viitor”.

Cei care pun această întrebare, totuşi nu mulţi, invocă „accentul” ce se pune acum, cu o subliniere nediscutabila, în materie de „imobiliar turistic” şi observă cum, în locul „febrei cumpărării de vile”, a apărut „febra pensiunilor” şi chiar un fel de modă a construcţiei de hoteluri. Concluzia se confirmă. Astăzi cei care, având bani şi voind să-i plaseze în „imobiliar stabil”, gândind uneori să şi continue afacerea în turism fără a vinde „pensiunea” sau „hotelul” (sau alegând vânzarea ca să câştige mai puţin, dar rapid), nu sunt puţini şi fiindcă aparţin „categoriei formatoare de mitologii” şi, deci, având influenţă prin gest semnificativ, fac să se nască impresia ca acesta ar fi „sensul curentului”. Într-un anume fel, acesta şi este ; însă, la rândul lui, se va consuma într-un viitor oarecare, nu foarte îndepărtat. Situaţia era, de fapt, inevitabilă, căci noi aveam un deficit izbitor în materie de fond hotelier, iar în ceea ce priveşte „pensiunile”, această realitate era, acum zece doisprezece ani, sublimă dar… lipsea cu desăvârşire. Apare, deci, ceea ce „se cere” şi „se cere” ceea ce nu era suficient de dezvoltat. Aici sunt însă unii care spun că noi nu am avea ce să arătăm în materie de turism şi că, prin urmare, nu doar serviciile ar fi de calitate îndoielnică (aşa cum şi sunt adeseori), scumpe şi fără atracţie, ci însăşi „materia”, care, la alţii, ar avea diversitate, tradiţie şi „poveste”, astfel încât cine construieşte astăzi pentru turism riscă, întrucât afacerea în sine nu-i decât o simplă iluzie. Mâine, dacă nu chiar astăzi, inaderenţa la realitate s-ar răzbuna şi ceea ce astăzi se ridică rapid şi cu bani mulţi se va dovedi un simbol al dezamăgirii şi chiar al descurajării.
Explicaţia este barocă şi complicată, fără α fi cu totul exagerată, dar, indiferenf dacă acesta va fi motivul, „accesul de febră în imobiliarul turistic” nu are cine ştie ce viitor în imediat. Ca să se dezvolte , acesta are nevoie de „geografie civilizată”, de căi de comunicaţie, de reţele de alimentare cu electricitate şi gaze naturale; nu de confort urban, până la urmă, dar de acces lesnicios şi de îngăduinţă în a trăi mediu, ceea ce în peisajele de-a dreptul miraculoase din multe locuri ale României este aproape de neimaginat.
Există, deci, o anumită „rămânere în urmă” în materia dezvoltării „vacanţierului”, aşa cum se spune adeseori cu dreptate, însă aceasta nu se explică prin aceea că nu suntem îndeajuns de „moderni” şi că, prin întârziere, nu ştim să atragem pe cei care ar dori să întâlnească băi ca la Hotelul Ritz în creierul munţilor. Această mentalitate, când apare, nu arată decât o gândire de o insondabila stupiditate .Nicăieri în lume nu se practică reţeta în materie de conţinut, ci doar în ceea ce priveşte un anumit strat comun de confort mediu şi de la sine înţeles; dincolo de acesta rămâne „diversitatea”. Noi, ca şi toţi acei care au o îndelungată istorie şi o geografie cu desfăşurări neliniare, impresionând tocmai prin multicategorial, vom putea afirma acest rezervor natural deopotrivă pentru folosul „omului român”, dar şi al „cumpărătorului străin” de poveste şi de exotic întâlnit rar şi de-aceea şi apreciat. Dar această valorificare nu se poate face în chip eroic şi limitat şi prin efortul particular sau „local”, aşa cum se mai invocă uneori dintr-un sentiment de iresponsabilitate socială de către unii din Stăpânii Clipei. În această materie, nouă ne trebuie o strategie care să pornească de la o cunoaştere măcar mediocră a realităţilor, a rezervorului şi a potenţialului care, prin stăruinţă conjugată, programe şi creaţie de imagini, să atragă şi să aducă „efectul de seninătate” definit prin „vacanţă”. Elementar este de a se începe cu caile de comunicaţie, unde, fiindcă reparăm la nesfârşit ceea ce există şi, astfel, putem ascunde „banii dumneavoastră”, avem o geografie atât de fracturată cum nici în ţările africane nu se găseşte. Bineînţeles că prin confort nu se înţelege numai „drum de piatră” sau „drum de fier”, ci şi reţele de apă şi canalizare, introducere de gaze naturale pentru încălzit şi, în general, cam tot ce poate uşura viaţa cotidiană făcând-o nu luxoasă ci decentă. Aici, însă, unde câteva şiruri de guvernări au tocat mărunt, până i-au adus la invizibilítate, banii pentru „alimentarea cu apă a localităţilor rurale” (cum se zice în limba de metal de azi), ţăranii scot apa din puţ cu ciutura ca şi acum o mie de ani şi privesc cu stupoare ţevile care ruginesc în săpătura superficială fiindcă prin ele nu curge nimic. Suntem în veşnica „ţară a formelor fără fond”. Aceasta strică totul, până la urmă şi nu doar întrucât „străinul cu bani” nu se va aventura nicăieri mai departe de „drumul mare” dacă nu are în biografie explorări în spaţii indicate pe hartă cu pata albă; dar nici „românul” capabil să cumpere un teren şi să clădească o „căbănuţă” ori să plătească pentru o casă veche renovată inteligent nu va insista atunci când nici drum, nici apă, nici căldură nu doar peste iarnă, ci şi în luna iulie, în nopţile reci, nu ai de unde găsi.

De fapt, prin „strategie” ori prin program nu trebuie înţelese textele recitate într-o păsărească indigestă la televizor de câte un „om al zilei” incapabil de o gândire macar elementară dar animat, de obicei, de un ciocoism canonic; acestea ar cuprinde (dacă am avea o „ţară normală” nu o ţară în prelungă prăduire), sănătate, învăţământ, civilizaţie medie, dar „funcţională”, iar nu oratoriile superficiale despre „acquis-uri”, fonduri structurale şi alte asemenea formulări ininteligibile prin aspectul de un birocratism straniu.
Acum câtăva vreme, un „stăpânitor” mărunt (de fapt o componentă ancilară) era de părere că obiectivul capital la români ar fi împânzirea ţării cu reţele de internet spre a se uşura comunicarea la orice distanţă . Şi aceasta acolo unde există câte un medic la şapte sate şi doar câteva ore pe zi (acolo unde încă mai există), şi unde şcoala, pe care un alt personagiu de acelaşi soi ar fi dorit-o, prin renovare, „Ia standarde europene”, stă să cadă de vechime şi de întrebuinţare rea. Acolo unde, iarna, copiii se încălzesc în clase cu lemne smulse dintr-un gard, cutăriţă visează ordinatoare, internet şi softuri platite din greu de către minister sau inspectorat către „furnizori” binecunoscuţi şi siguri

Aceasta însemnează lumea unde „casa de vacanţă” ar trebui să se dezvolte. Este o lume de alte epoci, părăsită şi dispreţuită de „clasa parazitară” ce îi administrează banii plătiţi tributal la orice se cumpără în satul acela îndepărtat, de la pâine şi până la ţigări. În această situaţie, dezideratul „odihnei în casa ta” se restrânge la numai „staţiunile canonice” care, fiind căutate, sunt deopotrivă şi scumpe, iar cei care înţeleg că „alternativa” le scuteşte banii şi îndrăznesc să cumpere unde alţii nici nu visează sunt nişte pionieri care nu greşesc din perspectiva timpului, dar astăzi încă nu au ceea ce ar merita îndrăzneala lor.

Decurge, deci, că atâta vreme cât doctrina socială se va menţine aceea de acum, care îi face pe „cei ce au” să aibă şi mai mult, iar pe „cei ce au puţin” să nu aibă deloc, şi „casa de vacanţă” se va limita la categoria „uşor cheltuitoare”, iar mulţimile care, acum şapte-opt ani, îşi închipuiau că vor ajunge şi ele să petreacă sfârşitul de săptămână afară din oraş, dar „în casa lor” vor mai aştepta fără să ştie până când; poate că până acolo unde nu se poate străbate nici cu gândul.

21 Aprilie 2007 – INTREBARI SI RASPUNSURI -„Casele vechi ” costa mai mult dar ” merita ” ; daca esti „un om vechi „

Intrebare de la jurnalista SIMONA SIMIONESCU,ziarul ” Gandul”,Bucuresti
Este un plasament bun achizitia unei case vechi , in conditiile in care sunt necesare sume importante pentru reabilitarea imobilului?

Ideea ca ” o casa veche costa mult „chiar daca pretul initial nu ar fi intrutotul socant nu-i decat o legenda produsa de antreprenorii de ” nou ” si vehiculata de monstruoasa coalitie dintre nomenklatura agentilor imobiliari ( care prefera sa preia vanzari de „apartamente de lux”, insa repet formula : „lux a la roumain”) si gornicii din anumite jurnale care -obsedati de „modernizarea ” fetisizata in mod primitiv – nu gandesc cu capul lor caci , in materie de pregatire sistematica , au tot atatea clase cat are si trenul . De altminteri , in climatul de adevarat dezmat intelectual de la noi ,unde totul pare ca ” se vinde si se cumpara ” cu o frivolitate de neinteles ( si pe bani atat de putini incat ti se face rusine sa te gandesti ) aceasta atitudine nici nu este neobisnuita si ar fi de-a dreptul straniu sa precumpaneasca opinia calificata , lucida si echilibrata , analiza prelungita si aducatoare de concluzie pragmatica ori programele formulate cu viziune largita si ” cu viitor ” . Astfel incat mistica propagandei creole insista in ideile de imprumut si profita nu doar de monopolul vocii aproape lipsita de alternative ci si de planificarile „marilor jucatori demagogi ” ce platesc fara sa clipeasca servicii de tot soiul care ,insa, contribuie zi dupa zi la un dezechilibru social ce se desfasoara interminabil .
Ideologia ” noului absolut ” se vehiculeaza in aceste medii si inraureste , fara nici o indoiala , pe nu putini dintre cei ce au tot atat de putina personalitate cat au si panglicarii si irozii vremurilor noi .Cine stie ,insa ,ce insemneaza o casa ” clasica ” , pastreaza secretul si va imaginati ca nu as prefera sa locuiesc in ” casa de consum ” cu multa contributie de gips-carton si sa parasesc splendida vila construita de Prager acum 80 de ani , unde aproape totul ( de la parchetul ” in ape ” si plintele echilibrate si pana la cristalele glass-wandului si chenarele plafonului, de o geometrie impresionanta ) este distins , „familiar ” si linistitor ; si ,pana la urma , ” ca nou „. Caci in irationala ” cearta a vechilor si a modernilor ” ,in materie de casa nu exista preferinta apriorica , exista ” specimene ” sau ,mai bine zis , diferente evidente ” de la caz la caz ” fiindca nu putine ” case vechi ” au soliditate incomparabila cu inchegarile aproximative ale ” noului ” contemporan si , in acelasi timp , sunt posibile cladiri ” recente ” cu organizari interioare(si inzestrare)potrivite ” omului recent „. De fapt , optiunea insasi traduce un mod de viata si o intelegere a lumii iar cine exemplifica ” marea burghezie ” de azi se simte ” acasa ” in ” casa veche ” , lipsita de canonul livingului de cateva zeci de metri , al cramei si piscinei interioare insa dotata cu birou de lucru , camera de lectura si biblioteca , fumoar si salon pentru baut cafele si gustat serbet .” Casele vechi ” costa ,poate , mai mult dar merita banii,cum se zice, daca esti ” un om vechi „.

20 Aprilie 2007 – Maladii de azi : „Post-integrarea ” , cea mai convulsiva situatie posibila

„Exceptionalismul” romanesc pe termen scurt exista , totusi , in aceste date superficiale invocate zilnic( cu sens si mai degraba fara sens ) iar impresia ca astfel de fenomene vor persista la nesfarsit se intretine si va face nu numai prozeliti ci si victime inocente din ce in ce mai numeroase .Dar , din pacate , in materia „pieţii imobiliare post-integrare” ceea ce s-ar putea prevedea acum nu este încurajator dacă doar se evocă situaţii asemănătoare apărute în acelaşi ” spaţiu istoric ” , in Polonia, Cehia sau Ungaria unde preţurile , în anumite segmente, au scăzut vizibil (cu precădere în rezidenţial , „birouri” şi „industrial ” ) rămânând la cote ridicate – şi chiar crescând uneori- numai acolo unde „investiţia” şi „dezvoltarea” au fost posibile prin certitudini ( şi , pe lângă acestea , mai cu seama în domeniul funciar unde taranimea este saracita in „marcile ” care ilustreaza cu precadere ” metoda de exploatare a resurselor ” ).
La noi , aceste re-asezari -care sunt totusi inerente – vor mai intarzia . Aici , abia consumată etapa ceremonială , se va întări , fara motiv aparent , „mitologia integrării” ce a devastat literalmente piaţa imobiliară din România în perioada recentă iar mecanismul de ” poveste a Seherazadei ” ce deapana firul povestii din „sertar de timp in alt sertar de timp „ isi va arata , pentru o vreme oarecare , puterea de a inrauri . Tot ceea ce se viseaza (iar la noi ” imbogatirea peste noapte ” a devenit insusi sensul vietii la un numar uluitor de ridicat de romani care nici macar nu stiu ce ar putea face cu banii ) se intretine cu iscusinta si se reporteaza ” pentru mai tarziu ” creindu-se un fel de pseudo-profetism al iluziei de unde vor avea de castigat numai cei ce stiu ca acesta este un simplu joc care nu contine nimic adevarat decat ” ridicarea mizelor de bani” de catre crupierii Marelui Cazino .

Continuitatea in metoda este vizibila . Numeroaselor rumori , multe fără nici un suport , şi legendelor ce emoţionează o populaţie lacomă care, în doar câteva luni, a transformat o piaţă în expansiune necontrolată într-un domeniu al absurdului definit de o „dictatură a vânzătorului”, li se adaugă acum certitudinea că „integrarea s-a produs” şi că „vin străinii” ! Mitul platitorului slab de minte , pe care „romanul destept” il va deposeda de valuta cu stabilitate , vanzandu-i ceea ce alti romani nu cumpara caci ” cunosc”, lucreaza tot atat de puternic azi ca si ieri si ,probabil,ca si maine,desi nu prea multa vreme de aici inainte ,pana cand deznodamantul va arata cine a castigat si cine a pierdut pe termen definit istoriceste,deci nu scurt . Caci ” strainul” nu cumpara aici ( mai ales teren ) fiindca ar fi ” prost” ci fiindca „in tara lui ” nu mai poate plasa bani cu castig mai bun decat aiurea si unde la banca ” de acasa” dobanda a devenit deja „real negativa” iar bursele aduc riscuri ,”prabusiri” si socuri , aratand maladiile secrete.

Maladii secrete avem si noi . Avem ,insa ,si materie substantiala , ” atractiozitate ” solida si continutistica , continuitate ne-speculativa ,deci ” un potential stabil ” ? Acestea sunt intrebari ce nu preocupa decat putin si sumar in focul de paie atzatzat aproape pretutindeni , din orase mari si mici si pana la sat . In fond , înainte de toate , noi ar trebui să examinam lucid cu ce contribuim la o piaţă imobiliară europeană care , în sine, este o piaţă de concurenţi şi unde ideea însăşi ca „investitorii” vor veni în mod automat şi negândit în România nu apare dacă nu există argumente. Avem, deci, argumente spre a interesa plasamentul imobiliar sistematic ? Bineinteles ca , in proportii oarecari , acestea exista fiindca pretutindeni ” dorinta de a ocupa teritoriul si salasul ” se evidentiaza ca atitudine universala insa esential ar fi sa stim cu o clipa mai devreme ” ce „, ” cat de mult „si „pentru cat timp „ fiindca aici sta cheia oricarei evolutii unde in loc de simplul accesfebricitant apar fenomene ce dureaza. Insa, si mai inainte de toate , cu ce efecte ;fiindca acestea creeaza maladii uneori greu de vindecat .

19 Aprilie 2007 – INTREBARI SI RASPUNSURI : De ce romanii nu prefera ” casa la curte „?

INTREBARE de la jurnalistul Traian Dobre ,ziarul ” Atac ” De ce romanii prefera apartamentele la bloc – sunt scumpe, in general lipsite de confort, cu costuri pentru intretinere din ce in ce mai mari – si nu isi construiesc case la curte?

Desi aceasta este considerata o „preferinta „, si,deci,optiune, „apartamentul la bloc” ilustreaza in mod ireductibil „modul de viata modern ” si este , prin urmare , consecinta unui principiu gresit de dezvoltare generala. Ea defineste ” urbanizarea „, deci „concentrarile de populatie ” ce vor lichida ” viata in natura ” , des-centralizarile de orice fel si ,de fapt,inlaturarea unui tip de civilizatie traditionala care nu crea dezechilibre insa nu ajuta defel (ba chiar o impedica in nota majora) filosofia consumismului de azi care se raspandeste pretutindeni.
„Sindromul cutiei de chibrituri” apartine deopotriva celei dintai generatii orasenizate dar si celor urmatoare si ne arata aparitia unui „om recent ” cu un grad enorm de handicapuri sociale , „lenevit” si pasiv , a carui incapacitate de a intelege lumea in aspectul ei natural este capitala si va cantari mult odata cu trecerea anilor.Acesta devine un consumator de servicii si nimic mai mult . Adagiul crezut a fi nostim-dar in fond sinistru- dupa care ” vacuta” este pentru copilul de la oras doar un animal vazut in cartea de zoologie (cand nu este ” manual alternativ”)si ,uneori,in reclamele de televiziune , indica mai bine decat multe alte concluzii esenta vietii necultivate , monocolore si restrictive generate de „modelul uman nou”.
Rezulta , oricat de paradoxal, ca „viata la bloc” place fiindca ii lipsesc neajunsurile ( in fond nesemnificiative) ale „vietii la tara ” sau ” la casa” :ingrijirea gradinii si animalelor (chiar ” de companie” daca ar fi ) ,reparatia gardului ,atentia la acoperis, burlane si stresini care,daca se strica, vor afecta casa, inlaturarea zapezii cand viscoleste etc, gesturi totusi firesti care insa intaresc sentimentul de proprietate definit in „lumea clasica” nu doar prin drepturi (precum se invoca azi ) ci si prin datorii.
Insa ,pe langa acestea , principiul urbanizarii , asa cum este inteles nu doar la noi , pretinde constructii pe teren restrans si cu „randament ” ridicat iar ideea ca dezvoltarile de orase ar trebui sa se produca prin „cartiere de case” si mai putin de „condominium ” (asa cum se numeste astazi,americaneste , cvartalul de „block-haus” din epoca industrializarii galopante ) ramane o iluzie intelectuala cu aspect ecologist care ,indiferent daca se va confirma in timp , astazi nu are nici o trecere la cei ce hotarasc in locul multimilor prostite si inselate .Ideologia concentrarii se observa in formele cele mai diverse caci pana si asa-numitele ” cartiere de vile ” rasarite pe langa Bucuresti sunt , in fond, mici apartamente unifamiliale asezate „pe pamant” , inghesuite unul in altul , in aglutinari de populatie unde nu mai este nici intimitate si nici viata personala.
Asadar , nu preferinta (prin „liber arbitru”) indeamna pe „omul nou” sa se incartiruiasca in blocuri si in cvartale , ci mecanismele de un neo-sovietism straniu ce apartin civilizatiei de acum si probabil si celei de maine ; dar nu si celei de poimaine, fara nici o indoiala.

18 Aprilie 2007 – Un potop de bani : ce se vinde si ce se cumpara in aprilie

„Dezgheţul” începutului de anotimp se continuă şi se diversifică în aprilie care, fiind miezul primăverii , însemnează vitalitate în creştere şi intensificare în activităţi de toată mâna ce se traduc în viaţa obişnuită printr-un energetism neobişnuit, observat cu uşurinţă şi apreciat de obicei. Aceeaşi mişcare intensă apare, ilustrând calendarul şi orânduirea lui secretă, şi în viaţa imobiliară care abia acum cunoaşte unul din accesele de intensitate ce se vor repeta de cîteva ori pe an, de obicei primăvara însă nu doar atunci.

Cea dintâi explicaţie este, ca să zic aşa, astrală şi indică, de bună seamă, ceea ce se şi cunoaşte din înşiruirea curentă de episoade biografice: un gen de entuziasm fără motiv aparent şi o înclinaţie către „noul indefinit” scot omul din casă şi îl împing dincolo de schemele curente întărite anterior de iarna care mai degrabă predispune la hibernare şi amânări. Această atitudine se răsfrânge într-un fel de excitaţie în direcţia schimbării şi destule erori de percepţie dacă nu chiar, mai apoi, în decizie se produc acum, stimulate de un imponderabil ce însemnează bucurie în sine, reacţie naturală, îndemn întrucâtva iraţional. Atitudinea se complică, dintr-un anumit punct de vedere, prin context. Acum încep „ să se elibereze bani ” ce se vor îndrepta chiar dacă nu în totalitate dar, în orice caz, într-un procent considerabil, în plasament imobiliar căci în mod tradiţional acum patronatul încasează dividende. Este un surplus financiar ce nu rămâne inutilizat şi chiar dacă acesta va sluji în cumpărare de acţiuni (opţiune mai rară până acum) şi în depunere la bancă în vederea obţinerii de dobânzi, grossul participă la „completarea de proprietăţi”. Întâi de toate, în extinderea afacerii (stereotip gospodăresc, ce caracterizează „patronatul român curat”), astfel încât se vor cumpăra „obiective” ce aparţin câmpului principal de activitate dar şi domeniilor înrudite. Rar se deschid fronturi noi şi numai după socoteli prudente, ce definesc punctul de vedere al acestei categorii. Bineînţeles că şi pânza vânzărilor curente se desfăşoară cu largheţe şi atrage fără a se condiţiona de calendar. Intră aici, ca într-un mozaic ce impresionează prin diversitate, cam tot ceea ce însemnează piaţă esenţială: vânzare de case mai mari şi mai mici la munte şi la mare, uneori, nu prea adesea din păcate, la deal si chiar în comune mai pitoreşti; vânzări de terenuri după interes imediat şi definit în ansamblu (ori pur şi simplu din capriciu fiindcă mi-a plăcut şi este convenabil); câte o vilă ce defineşte „omul înlesnit” şi îi întăreşte imaginea ce şi-a creat-o despre sine şi îi place să fie popularizată prin acest mijloc lipsit de orice echivoc. Şi încă altele, nu puţine. Accentul cade, aşadar, pe ideea de afacere unde este inevitabil a se include şi investiţia personală. Totuşi, atâta vreme cât „maşina de făcut bani” se apreciază înainte de toate, aici se plasează surplusul pentru a o întări. Intuiţia şi cutuma – mai mult decât prospecţia de marketing – dictează alegerea. Pe această temă, intuiţia spune că miezul primăverii determină câştigurile în materie de „Litoral”. Acum se observă cine a pregătit bine campania sezonieră şi cine a greşit iar „întârziaţii” pot cel mult să acţioneze în „afacerile mici”, neprestigioase dar unde „pică” profitul, nu „curge”.

Acum vreo opt-noua ani, cu puţin înainte de Armindeni, s-a prezentat la mine un personagiu care acţiona cu grăbire şi dorea să rezolve, în mod furtunos, „problema ce îl obseda”. Era un „afacerist” (termenul este exact) dintr-un oraş de câmpie, din Teleorman, afirmat în comerţ cu amănuntul şi în „negustoria de cârciumă” (spre a cita cu acurateţe). Dorea „să se extindă” şi visa, întâi şi-ntâi, o terasă, undeva, la Mare, apropiată de plajă dacă era posibil şi, spre a o închiria, punea pe masă o sumă ce mi s-a părut exorbitantă. Atâta doar că „îi trebuia ieri”, nu „azi”! Acesta ilustra exemplul tipic al „întârziatului” care plăteşte taxa de nechibzuinţă . Şi, totuşi, în ciuda banilor mulţi, nu s-a putut face prea mult pentru a-l ajuta. În vreo două zile de campanie se vizitară şapte-opt „cârciumioare de plajă” ce existau în oferta curentă de atunci şi încercarăm, şi cu efortul unei companii locale ce ne ajuta la nevoie, să lărgim propunerile care, cu cât trecea timpul, erau mai îngăduitoare. „Oriunde să fi fost, numai pe Litoral şi la plajă să fie” – aceasta devenise, în cele din urmă, deviza adoptată de negustor. Ideea se traduse cel mai târziu într-o realitate uimitoare, căci, fără a găsi ceva potrivit „pe piaţa liberă”, investitorul pe Litoral începu „afacerea cu cârciumioare” exact în prima săptămână din luna mai, slujindu-se de înţelegerea unor funcţionari locali, substituţi de „agent imobiliar”. Opţiunea se dovedise fenomenal de inteligentă căci după primul an greu totul se stabillzase iar omul se împământenise cu mult succes căci după încă vreo câţiva ani îl întâlnisem în calitate de „proprietar de reţea de mici restaurante la malul Mării”. O şansă colosală! Dar o şansă rarissima.

Când nu este noroc ori „aranjament” iscusit, întârzierea face să se piardă câştigul sezonier. Nici hotel, nici restaurant şi macar „pensiune-sauvage (plasament încă destul de rar, totuşi) nu se mai pot cumpăra ori prelua cu chirie, în aprilie, pentru Litoral.

În schimb, la munte – da, căci acolo, fiind afacere de patru sezoane, ciclul calendaristic contează prea puţin deşi ar trebui, de fapt, urmărit câtă vreme există, ca pretutindeni în turism, vârfuri şi scăderi; dar, evident, nu recesiune.

Alte pieţe devin lente dar nu capătă inerţie. Se vând mai puţin terenuri altfel decât ofertă bună, adică ieftină şi mai rară, şi aceasta doar în vederea unei dezvoltări ce se va face cândva, deci fără a depinde de factorul de profit.

17 Aprilie 2007 – O stare de fapt : ” efectul de fericire ”

Incheierea unui proces prelung de ” integrare inainte de integrare ” – avand etape de acumulare treptata intrerupte de o fractura recenta – gaseste piata imobiliara de la noi in cea mai dezechilibrata situatie posibila care , in chip paradoxal fata de versiunile unei propagande dezlantuite cu iresponsabilitate , ii si sporeste coeficientul de risc pentru plasamentele intamplatoare sau pentru amatorii inflamati . Etapa legendelor delirante nu s-a incheiat , asadar , iar astazi inca este intarita si de pretinse dovezi de „eficacitate si randament inalt ” , care insa , examinate la rece , se arata nu doar discutabile ci si partial contrafacute . Acestea decurg dintr-o intreaga Halima de istorii cu ” bogatasi nascuti peste noapte ” din spuma speculatiilor cu case si terenuri , din povestile pseudo-messianice privitoare la castigul asigurat de Dumnezeu pentru cate un personagiu bizar care nazuieste a fi un soi de Petrache Lupu de langa Bucuresti si , de fapt , din complicitatea unei prese ” scrise si vorbite ” unde procentul de minti cu echilibru si de stiutori de carte este mult mai scazut decat se imagineaza.

Astfel incat , lipsind capacitatea – dar si vointa de analiza- orice ” stire ” marunta si furnizata cu interes precis este luata asa cum este si pusa in circulatie fara o verificare elementara , ca sa nu mai zicem ” expertiza ” ori ” cantarire „. Exemplele apar zilnic insa unele documente depasesc marginile ingaduite . Un fel de ” recensamant de miliardari romani ” conceput dupa reteta Forbes cu cateva luni in urma crea , prin aparitia curenta de „bani multi , rezultati din imobiliare” straniul sentiment ca noi am fi o tara care nu produce nimic ci doar speculeaza la o bursa aflata sub controlul unui dirijor cu obiective impenetrabile . Studiind atent acest documentar -ceea ce nu s-a facut desi era obligatoriu – rezulta ca abia o zecime din membrii acestui club nu plaseaza , inca , bani in afacerea imobiliara( dar o va face curand ) iar averile dobandite de cam trei sferturi din acestia sunt o simpla ” crestere de valoare temporara ” a proprietatilor ( mai ales la categoria de ” terenuri foste agricole devenite zone de dezvoltare ” ) produsa prin ” jocuri de Bursa” ce se si pot retrage , atragand recesiunea si pierderile subintelese.

Aceasta stare de febricitare indica o piata ” bolnava ” desi imaginea incetatenita are in componentza un triumfalism uimitor de insistent , alimentat din surse diferite intre care recenta categorie a ” analistilor imobiliari ” pune paie pe foc in loc sa-i incetineasca din combustia pripita . Cand rasfoiesti ziarele intalnind cate o propozitie chinuita provenind de la acesti autori a caror opera este facuta din citate si pentru care pana si scrierea unui simplu articol articulat scolareste (ca sa aiba ” introducere , cuprins si incheiere” )ar fi un chin insuportabil , te cuprinde un sentiment de zadarnicie fara egal . Inventarul concluziilor absurde pare fara de sfarsit si contine inverosimil de multe teme , insiruite de la ” procentele precise ” intr-o tara unde nu avem nici o baza statistica serioasa ( si nici surse oficiale credibile ) si pana la recomandari vinovate pentru a se investi acolo unde a inceput declinul si este nevoie de bani pentru a se atenua din pierderile celor ce au gresit dar platesc acum pentru a se coafa realitatea cruda . Opiniile aiuritoare , documentatia firava si , pana la urma , viziunea ingusta irita pe cunoscator insa sunt destui cei ce se orienteaza dupa asemenea „versiuni fictive despre realitate”.
Dar aceasta este , in ultima analiza, ” starea natiunii „. Caci contrar impresiei comune , noi nu avem proiecte mari si capabile sa genereze un castig sanatos dar in schimb exista aici o frivolitate in a se pronunta cifre mari iar imobiliarul ramane principalul izvor de averi multiplicate prin jocuri „bursiere „de valori care exista cu precadere pe hartie . Si evolutiile pietii traduse in modificari de pret par sa intareasca aceste impresii caci o crestere de cam 80-110 % intr-un singur an in materie de terenuri de constructie in „sanctuarele bucurestene ” ori „aprecieri ” de chiar si peste 250 % in doi ani in multe alte orase cu insemnatate regionala sunt rare si nu se intalnesc frecvent in mediile de afaceri europene. ” Cazul romanesc ” este ,deci, atipic si atragator prin insolit dar ,inainte de toate , reprezinta un caz propagandistic tipic, organizat dupa toate regulile acestui gen de actiuni .

Aceasta realitate se produce ,ca intr-o piesa de teatru, exact la timpul calculat de dramaturg , cand in Japonia scaderile de preturi sunt socante si probabil cu neputinta de stavilit ( chiar si in Tokio-unde, prin definitie, „terenul este ultra-scump”- ) iar in America incepe sa bata un vant de recesiune . Nici Europa nu se arata a avea o stare de sanatate imobiliara cu mult mai buna iar ” atractivitatea anterioara ” da , in destule locuri altadata relativ inflamate , semne de ciclu consumat . In toamna anului trecut , la Paris aparea vestea incurajatoare a ” febrei care se opreste ” si,deci, cele dintai semne ca banii vor mai avea un rost si o semnificatie si nu vor fi ceruti ,cum se zice pe Dambovita, ” pentru cat nu face „,asa cum se intamplase in anii recenti , in „intervalul straniu „. Rezulta ca harta universala a plasamentelor trebuie extinsa chiar si mai departe decat spatiul post-habsburgic , unde cortul migratorului in cautare de oaze imobiliare cu randament ridicat se asezase de catva timp ; vin , deci ,la rand ” marcile „, adica regiunile de margine , unde „markgraful „, baronii de ducate si consulii trimisi de Imparatie isi dau mana intr-o conjuratie a castigului usor si a marilor combinatii.

16 Aprilie 2007 – Solutii pentru Bucuresti – ” Comertul cu istorie ”

Contrar unei opinii curente ce deplînge „lipsa de interes public“ pentru ceea ce se cheamă „Centru istoric al Bucureştilor“, realitatea nu-i nici pe departe aceasta caci un interes exista ,chiar daca deocamdata numai banuit . Ceea ce se vede este , de buna seama, „piesa de teatru ” obisnuita , continand scenariul si „fumigenele ” . Asadar , o anumita agitatie scenografica se manifesta astfel incat , cu oarecare intermitenţă, apar opinii, consemnări şi puncte de vedere diverse ce evocă, în ton jelalnic, soarta nefericită ce cariază aceste locuri ce n-ar avea decît un viitor muzeistic . Dar sînt, la drept vorbind, dezbateri sterile şi formale ce nu au condus pînă astăzi la nimic , astfel încît aceasta regiune – ce ar fi putut deveni emblemă – stă în paragină şi se degradează de la o zi la alta . Şi, de fapt, nu doar „emblemă” ci o sursă remarcabilă de venituri căci, de obicei, unde este specific şi diferenţă apare şi „interesul“ şi, deci, apar „banii“.

„Interes“, întîi de toate turistic ; căci aceasta este doctrina la alţii , dar nu şi la noi. În alte părţi , un mic ciob de oală neolitică, descoperit la întîmplare în pămînt, aduce legende , emoţie propagandistică şi „program turistic“ , dacă se doreşte să se facă. Aici, într-o ţară ce îşi cultivă , cu o voluptate de neînţeles , doctrina înfrîngerii şi a minimalizării, noi nu ne cunoaştem deloc istoria şi, adeseori chiar, o batjocorim în conformitate cu „ noua gîndire “ istoriografică ( ticluita de personagii aproximative insa oficializate in mod absurd ) unde Ştefan cel Mare ar fi fost un afemeiat şi Mihai Viteazul – un condotier.

Croiala , deci , este eronată , ori, mai bine zis, imaginea noastră despre noi înşine. De aci rezultă acest sir de imprecizii şi o nepăsare ce nu-i doar consecinţa relei înţelegeri ci şi ocazie de sustragere de bani şi obiectiv potrivit pentru spiritul apucător.
Oraşul însuşi, adică Bucureştiul vechi, ar fi fost potrivit să conţină un număr de „rezervaţii urbane“, unde nu ar intra doar „Centrul istoric“ (de „lipscani“ şi „gabroveni“) ci şi ariile de arhitectură cubistă ori neo-brâncovenească , adică parcurile Elena Doamna (aşa -zisul Cotroceni), Bonaparte şi Domenii .
Dar lipseşte nu doar energia ci şi ideea ori, în definitiv, soluţia.
Şi, de fapt, ce ar fi trebuit făcut, ori, mai bine spus , ce trebuie făcut de azi înainte? Intâi de toate, delimitare, adică a se identifica, „pe teren“, ceea ce se cheamă arealul. Apoi, recensământul regimului de proprietate înregistrând sec şi „ la rece “ ce este proprietate publică , privată ori „în redobândire“ şi cine sînt în realitate posesorii şi „folositorii“. Evident, urmează acţiunea , adică „exproprierea“, făcută cum scrie la carte, „cu dreaptă despăgubire“ ori, dacă nu este posibil, constituirea de mecanisme financiare valide , inclusiv asocieri cu sau fără „participaţiune“. Nu sînt de exclus nici “ soluţii occidentale“, ce protejează imaginea urbană şi unde obligaţia de a se întreţine şi renova, la intervale definite, faţada de clădire face sâ se reglementeze de la sine regimul de proprietate.

Admiţând că , în cele din urmă , arealul se „vacuizează“ ori se face, cum se zice, disponibil , urmează concepţia ce ar trebui , în mod obligatoriu , sâ izvorască din dezbatere publică şi colectare de opinii . Nimic nu ne împiedica a imagina, la final, un cartier cu regim diferenţiat şi destinaţii precizate punctual – şi stabilite atent – prin analize de procent şi pondere (adică, în fond, cât şi unde vor fi hoteluri, magazine, cluburi, „pubs“, restaurante“, antichităţi“, bazar etc.) Abia apoi, evident, licitaţia pe obiectiv, organizata , dacă va fi posibil , fără nenorocitele de „aranjamente“ romanesti .
Un posibil „Soho“ va putea ieşi, vreodată, şi din acest spaţiu ce a înghiţit sume exorbitante si astăzi, încă, este un şir de dărăpănături ; sau nu cumva „paraginirea ” este intretinuta spre a se obtine un splendid „teren imobiliar” pustiit de stapanire in ideea ca , asa cum sustinea un personagiu , nu demult, acolo metrul patrat va costa peste 10.000 de Euro , fiind, deci, „record mondial ” ?

14 Aprilie 2007 – INTREBARI SI RASPUNSURI : Cat vor mai cumpara romanii” apartamente insalubre ” ?

INTREBARE primita de la jurnalistul Traian Dobre ,ziarul ” Atac” : Cand credeti ca romanii se vor „destepta” si vor renunta sa mai cumpere apartamente in vechile blocuri insalubre , la preturi exorbitante?

In aceasta materie , cateva precizari trebuie facute desi situatia pare ,la o prea repede privire , un simplu acces de ” prostie ” tradus in optiuni inexplicabile . Dar ,de fapt, aceasta alegere ce pare stupida exemplifica „solutia unica ” sau varianta fara iesire caci noi nu avem nici un fel de fond imobiliar nou si la pret accesibil , nu avem programe de viitor organizate de Stat si nici macar vreo ipoteza de strategie in domeniul imobiliar care sa echilibreze criza ce nu se mai termina . Prea repede s-a uitat ca „improprietarirea unei generatii ” produsa in 1990 intr-o maniera complet iresponsabila (si care a privat generatia urmatoare de un acoperis deasupra capului) nu s-a insotit de nici un fel de viziune de viitor (care trebuia sa existe desi „banii incasati ” erau scandalos de putini ) de parca „istoria romanilor ” se incheia atunci si nu mai apareau pe lume alte fiinte vorbitoare de romaneasca . Aceasta este , de fapt,” crima fondatoare ” despre care nu se mai vorbeste astazi deloc iar efectele ei , cu adaosuri de iresponsabilitati multiple si ideologism incult si ne-pragmatic, ne-au adus unde suntem. Noi ,in loc sa traim cu realitati practice traim cu ideologii ,fetisizate de cine vrei si cine nu vrei desi majoritatea „ideologilor” nu stiu nici carte si nici macar nu au o minima inclinatie in a intelege viata sociala . Cand eu spun ca ,in materie de imobiliar, Statul este vinovat caci marile strategii nu pot apartine particularului oricat ar fi de bogat , vine si se mira care o ” tinatoare de condei in mana ” zicandu-mi ca nu sunt ” liberal ” de parca ideologiile tin de foame, de frig si de pavaza impotriva ploii .
Din aceasta perspectiva , reiese ca romanii cumpara scump si ” insalubru ” nu fiindca sunt „prosti ” ci fiindca nu au alternativa si sunt lasati prada pietii iar piata isi face regulile ei , stabilite de marii moguli ai ” satisfacerii diferitelor nevoi vitale ” intre care „necesitatea salasului ” a inceput sa se manifeste inca de la sfarsitul epocii pietrei .
Cat priveste ” blocurile insalubre ” , aici opinia mea difera , ca in multe cazuri , de parerile curente. Intai ca acestea sunt cladiri proprii epocii industrializarii , aparute pretutindeni in lume unde industria se dezvolta cu repeziciune iar „casa langa fabrica” se dovedea un principiu sanatos si pragmatic ;asadar, ele nu ne definesc pe noi ca experiment singular si nici macar nu deriva dintr-un asezamant istoric oarecare . Cine spune ca acestea sunt facute ” la norma ” si ” de mantuiala ” greseste si ar trebui sa observe ca nici in Anglia oraselor mineresti si siderurgice nu se construia mai putin intens si „ieftin” . Ca acestea sunt azi „insalubre”,avand fatadele jupuite si „scarile de bloc” cu pereti zgariati si murdari , este efectul direct al „pseudo-proprietarismului ” care face ca sentimentul grijii fata de „proprietate ” sa se dizolve ca zaharul in apa atunci cand locuitorul de apartament ( o categorie antropologica noua ) iese pe usa lui si patrunde in ” spatiile comune” adica in teritoriul nimanui.

13 Aprilie 2007 : ” PALATE LA TIMPUL POTRIVIT ”

Cred că era pe la începutul lui 1995 când, în Bucureşti, începură să apară, cu năzuinţa de a se vinde, cele dintâi palate ce pătrundeau pe piaţa imobiliară recentă. Emoţia a fost, fără nici o îndoială, covârşitoare căci, la drept vorbind, nici nu se mai pomenise că astfel de edificii impresionante nu doar prin ţinută ci şi prin „istoria lor“ să se poată cumpăra şi, deci, să „înnobileze“ în acest fel, măcar prin sugestie, pe cel pe care l-ar fi ţinut, cum se spune trivial, curelele că să plătească pentru acest gen de „imobiliar aristocratic“. Şi preţurile erau, de fapt, impunătoare. Un Palat al Mitropolitului Nifon, aflat în Cartierul Filaret, pe strada lenachiţă Văcărescu (nu Palatul „clasic“, de pe strada Academiei) ar fi putut costa cam 200.000 USD şi preţul putea scădea (şi a şi scăzut în cele din urmă, cu aproape un sfert). Un pălăţel în stil post-baroc, de pe strada Italiană (căruia i-am zis, de formă, „vila franceză“) începuse să se discute cam la vreo 400.000 USD şi cred că s-a vândut cu nu mai mult de 325.000, după mai bine de un an şi jumătate de eforturi în a afla, totuşi, pe cineva capabil să-l plătească. Fiindcă, în ultima analiză, nu „vizitatorii“ (adică acea interminabilă categorie neaşezată, ce ilustrează „lumea la privit“) ar fi fost de încurajat ci „cumpărătorul adevărat“, înzestrat cu banii trebuitori şi dispus să-i plătească pentru un „ceva“ care, la banii de atunci, însemna cel puţin patru vile „bune“ în cartiere cu notorietate. Un astfel de „cumpărător adevărat“ plătise, de altminteri, fără a se târgui, un preţ ce socotisem extravagant pentru un fel de palat de burghezie mijlocie aşezat în preajma Catedralei Sf. losif şi părea foarte mulţumit că „a dat atât de puţin „pentru o clădire ce avea, într-adevăr, un aspect absolut remarcabil. Fusese, de fapt, cea dintâi casă boierească ce întâlnisem în „viaţa mea imobiliară“, căci, în chiar toamna lui 1990, aceasta „apăruse la vânzare“ şi cum nişte apropiaţi cu reşedinţă în străinătate se gândiseră la o astfel de construcţie „deosebită“, avusesem curiozitatea s-o vizitam, privind-o atent dar deznădăjduiţi de preţul ce ni se părea halucinant de mare: 120.000 USD, în anul când, cu doar şase luni în urmă, pe strada Finlanda se vânduse o casă cu 5.000 USD iar în strada Polonă, două clădiri „lipite“, pe care am fi vrut să le cumpărăm cu ceva timp în urmă, ajunseseră la suma „fabuloasă“ de 15.000 USD (şi „ne depăşeau”). „Acum“, adică pe la sfârşitul lui 1995, pălăţelul de la Catedrala Catolică ajunsese de trei ori mai scump, vânzându-se, în cele din urmă, cu, cred că ţin bine minte, 330-340.000 USD. Mult, ori, mai bine zis, „mult pentru atunci”! Şi, cu toate acestea, „piaţa de lux“ (cum i se zicea în jargonul simplificator al agenţilor de pe Dâmboviţa), care, de fapt, era o „piaţă de imobile de prestigiu“, începuse încă din acea vreme să cunoască şi obiective neverosimile, incredibil de întinse, impunătoare şi, până la urmă, năucitor de scumpe. Era, cred, prin 1995 când am vizitat primul palat de „două milioane“ care, ştiindu-se că, pe atunci, eram singurul care se pricepe „la case mari“, mi se dăduse întâi ca să-l evaluez şi abia mai apoi să încerc să-l vând. Era ceea ce la Paris se cheamă „hotel particulier“ (deci nu chiar un castel franţuzesc dar un palat „a la roumaine”-da!) aşezat pe un deva, pe lângă strada Batistei, în vechiul „Oraş boieresc“ din veacul lui Bălcescu. La o prea repede privire, totul părea – şi era – impresionant. Închipuiţi-vă un palat întins pe două nivele unde numai sala de bal alăturată sufrageriei şi saloanelor de tutun pentru domni, salonului de cărţi de joc şi salonului de şerbet şi dulceţuri, pentru doamne (căci astfel se definesc încăperile în „luxul tradiţional“) se întindeau, la rez-de-chaussee, pe câteva sute de metrii pătraţi, aceasta spre a nu mai vorbi despre mulţimea de odăi care, adunându-se ca un arhipelag. ajutau viaţa stăpânilor casei să se desfăşoare în lărgime şi cu prea puţine preocupări pentru nimicuri. Era cu adevărat un palat din alte vremuri care, paradoxal, avea şi o uimitor de sigură „stare de conservare“, adică nu doar că „se ţinea bine“ dar nici măcar nu pierduse aproape nimic din mulţimea de ornamente diverse care numărau de la stucaturi, plinte şi baghete din lemn de preţ, încrustate şi şlefuite cu atenţie, şi până la parchet în mai multe nuanţe, cam tot ce dă „boieria“ clasică a unei case de acest nivel. Şi vânzătorii erau „siguri“ adică, fiind „o casă redobândită“, una dintre cele dintâi care, prin decizie de instanţă judecătorească, intraseră în mâna unor moştenitori, avea „acte de proprietate sincere“, unde nu se regăseau clasicele procuri date unor necunoscuţi de către persoane din America de Sud, Australia, Spania ori Canada, ce vor sufoca „dosarele de retrocedare“ de mai târziu. Căci în materie de „imobile de prestigiu“ valoarea era data în acea vreme de raritatea lor. Ori, mai bine zis, de prea puţina consistenţa a acestei categorii de „oferta comercială“. La drept vorbind, nici nu ar fi putut să fie altfel căci nu puţine dintre acestea (nu aş zice chiar „toate“) ajunseseră, pun „legislaţie de epocă“ în mâna Statului şi, prin urmare, nici nu s-ar fi putut imagina că se puteau cumpăra fiindcă nu exista „cadru legal“. Cele, prea puţine, ce se obţinuseră prin procese care, chiar şi în anii 60, au mai repus în drepturi pe „despropiietăriţi“ erau nesemnificative şi nici nu se vindeau, căci, până la o vreme, nu existau banii suficienţi pentru a le plăti, imaginaţi-vă, de altminteri, cu cât s-ar fi putut preţălui, prin 1980-1985, un pălăţel aşezat pe Şoşeaua Kiseleff, redobândit prin 1959, şi care abia prin 2000-2001, se vânduse cu aproape un milion de dolari (eroare de apreciere, evident, căci astăzi ar valora de trei ori mai mult!). Iar dacă la categoria exproprierilor am adăuga „donaţiile către Stat“ despre care astăzi se vorbeşte foarte puţin (fiindcă, daca s-ar vorbi, ar arăta că majoritatea au devenit nule de drept întrucât Statul Român a încălcat în mod sfidător clauzele iniţiale elementare) s-ar înţelege că fondul imobiliar de prestigiu era „încuiat“ într-o istorie paralelă şi nu putea participa la „comerţul liber“ şi, deci, „la piaţă“. Această realitate s-a prelungit în aspectul ei fundamental până acum, oricâte modificări şi corecţii s-ar fi produs (şi s-au produs) în anumite contexte care, la rândul lor, conţin motivaţii ce odată şi odată vor trebui examinate mai atent, din perspectiva istoriei consumate, ce nu iartă.

Abia acum, mai recent şi într-o manieră care, semănând ca două picături de apă cu altele, tot atât de neaşteptate, creează sentimentul că „teoria conspiraţiei“ nu-i o vorbă în vânt, apăru ideea că orice fel de clădiri dar mai ales cele prestigioase, se vor redobândi „în natură“, aşa cum se zice în limba pseudo-română de „stil nou“. Rumoarea de ieri, care însă azi se prefăcu într-o realitate ce s-a ratificat în goana trenului şi fără a se discuta nimic în mod deschis (de parcă aceia ce decid ar fi mai înţelepţi decât Dalai Lama, când ei nu depăşesc nivelul unui potcovar obişnuit) se produse în ideea că şcoli, spitale, primării şi, la drept vorbind, orice construcţie de aspect grandios şi de folosinţă publică, vor ajunge „în sfârşit, în mâinile proprietarilor de drept“. Formula pare judicioasă dacă, bineînţeles, nu ar avea şi de această dată înfăţişarea unei demagogii care, la noi, nici măcar nu se mai bănuieşte că ar fi neobişnuită. Căci, de fapt, ce împiedicase ieri şi alaltăieri (un „alaltăieri“ de câţiva ani doar, nu mai mult) să se „facă dreptatea istorică“ atunci şi nu acum? lată o întrebare ce trebuia pusă şi nu s-a pus. In această materie, câteva disociaţii ar merita făcute spre a se înţelege mai bine şi ceea ce probabil că „în spatele uşilor închise“ se ştie ceva mai bine. Totul începe şi se termină la noţiunile de „preţ“ şi de „valori“. Căci dacă retrocedările „mari“ s-ar fi făcut acum şase-şapte ani, când nu doar că nu erau „destui bani pe piaţă“ dar preţurile în sine arătau cu totul altfel decât azi când a se cere un milion de euro pe câte o clădire pare a fi o discuţie despre mărunţiş, s-ar fi obţinut, prin vânzare, alte sume şi, fiindcă „redobânditorii“ nu ştiu să facă plasamente şi nu riscă, s-ar fi pierdut destul. Mai mult chiar, „criza forţată“ aduce, la rândul ei, efort de a o „rezolva“, cotizaţii, împărţeli şi procente care, dacă totul ar fi apărut la lumină atunci şi nu acum, „nu s-ar mai fi dat şi nu s-ar mai fi luat“. Pe scurt, „banii de azi“ sunt incomparabil mai mulţi decât „banii de ieri“ şi, în cele din urmă, astăzi „merită“ să se primească înapoi ceea ce acum câţiva ani se traducea în nu mai mult decât o jumătate din ceea ce este acum. În fine, „depozitarul“ – „ori custodele de valori“ – care pesemne că ar fi Statul, restituie când trebuie ca „să se simtă“ ceea ce se primeşte. De aci încolo, „străinul mitic“, care cumpără tot şi scump-precum în poveştile cu caracter legendar ce buimăcesc această populaţie devenită visătoare-va apărea într-un mod messianic şi va cumpăra cam tot ce se propune şi la preţul stabilit de vânzătorul ce gândeşte numai în termen de postulat. Şi totuşi, oricât ar fi valorile de inimaginabile de către omul obişnuit, un anumit sentiment de iritare pare că persista, totuşi, fiindcă impresia ce se observă pare a fi că „încă nu este destul de mult“. Pe această temă, din păcate, nu am o veste foarte încurajatoare căci, oricât ar fi „străinul“ de excentric şi de extravagant, există o limită ce îi aduce atitudinea rezervată şi chiar prudentă căci oricine ştie valoarea banului compară şi disociază. În aceste zile, pe coperta unei reviste pariziene celebre („Proprietes en France“) ce am urmărit atent tot timpul, se află o admirabilă ofertă imobiliară „de prestigiu“. Era un castel splendid, aflat nu departe de Paris, de o ţinută impecabilă, enorm prin dimensiune, uimitor prin eleganţă, o adevărată „proprietate luxuoasă“ ce se vindea, împreună cu parcul uriaş ce îl înconjura, cu aproximativ 3 milioane de EURO.
Cam cât se cere, azi, pe cutare „casă boierească“, redobândită recent (dar unde bineînţeles că reparaţia va costa măcar jumătate din această sumă) şi aşezată undeva, în Bucureşti. În mijlocul unei curţi micuţe, privită din toate părţile de numeroşii vecini de prin cartier.

12 Aprilie 2007 : ” Cum să cumpărăm o casă de vacanţă, în Franţa, cu 15.000 Euro?”

Concluzia inevitabilă ce s-ar impune la vederea acestor sume totuşi impunătoare evocate aici in cateva dizertatii anterioare ar fi, deci, că „piaţa este scumpă“ şi, prin urmare, o „casă de vacanţă“ se cumpără, în Franţa numai cu bani mulţi. Cu toate acestea, această opinie nu este adevărată. Ca pretutindeni, şi aici sunt ocazii, „soldări“ şi chiar un strat de proprietăţi ieftine ce apar la vânzare chiar dacă nu atât de rarissim pe cît s-ar imagina. Să fie cum se zice în România, cu limbajul – nediferenţiat – „de agent“ – ofertă proastă? Ori casă prea puţin căutată, în regiuni ce nu interesează ori private de confortul ce se caută şi aici, ca pretutindeni, ori, cîteodată, mai degrabă aici? La drept vorbind, o explicaţie în mod absolut penetrantă nu se poate formula şi rămîne, în cele din urmă, doar sentimentul de stupefacţie ce se încearcă în faţa unor preţuri uimitor de scăzute.

O casă „mică“, având două camere, bucătărie şi baie şi o terasă (dar „totul mobilat“) arătând mai degrabă a cabană cochetă, vopsită în alb imaculat şi acoperiş, în olane cărămizii, aşezată undeva, în Charente-Marne, la Moulins, se vindea nu demult cu 24.500 EURO. Ceva mai mult (adică 25.000 EURO), şi în apropiere, ar fi costat o căsuţă cu trei camere, potrivită „pentru pensionari, pescari şi grădinari“, având, pe lângă acoperişul ţuguiat ce adăpostea „mansarda“ şi verandă plină de flori, şi o grădină de cam 350 mp.

Şi mai puţin (adică 23.000 EURO şi mai discută), în departamentul Aisne într-un sat mărişor, „lângă orice fel de comerţ“ (deci, nicidecum în pustietate şi sărăcie) costa o căsuţă cu două camere şi verandă, „complet mobilată“, pe un teren de 200 mp, grăniţuit de arbori de thuya şi conţinând chioşc cu barbecue.

În Cher, la Gragay (la două ore şi jumătate de Paris), într-un sat cu 1500 de locuitori , cine plătea 25.000 EURO se împroprietărea, cu nu foarte multa vreme in urma , cu o casă cu grădină şi două camere şi salon şi încă două camere în dependinţă, de fapt anexe amenajabile ce vor fi fost vreodată hambar. Tot într-un sat, fermecător acesta, în districtul Creuse, o casă cu aspect ţuguiat, în două ape (acoperiş francez) având 130 mp şi o grădină destul de largă la vreo 600 mp ar fi costat 28.500 EURO. Acestea nu sunt rarităţi. Raritatea s-ar putea socoti, totuşi, o casă, în Charente Maritime, ce ar fi meritat cumpărată pe loc, având 118 mp locuibili, cu birou, salon de 42 mp deschis spre verandă, 3 camere „mochetate“ (10,11 şi 13 mp), grădiniţă cu arbori şi flori; şi totul „la numai 13.500 EURO“! Nu chiar atât de inimaginabil de ieftină o altă casă de sat, în Sainthe, avînd 140 mp pe un teren de patru ori mai mare , costa 17.000 EURO. Ceva mai mult (18.000 EURO), un fel de cabană, dar cu trei camere, în Pirineii Orientali.
„leftinătatea“ surprinde. Să fi fost acestea nişte construcţii deplorabile, vechi şi urâte ce nu s-ar mai putea salva cu nici un chip şi atunci se vând „prost“ ca să se mai „scoată un ban“, oricât de mic totuşi mai mult decât zero? Ori există şi o altă explicaţie mai puţin dramatică decât ipoteza ce am expus? Mai mult ca sigur că aceasta este realitatea. Ca pretutindeni, şi aici sunt „regiuni“ şi „regiuni“.In Bas-Rhin, în Alpes Maritimes, ca să dau numai două exemple, „casa ieftină“ începe a se socoti la preţ de câteva ori mai ridicat decât acestea care sunt oricum „mai ieftine decât ieftinul“. În alte zone, cu o căutare mai scăzută şi poate atât de liniştite – dar ne-turistice – de parcă s-ar fi desprins dintr-o Franţă imediat post-medievală, „banul mic este mare“ şi preţul rămâne scăzut. De fapt, oricum am lua-o, „casa ieftină“ franceză merită a se studia mai atent şi chiar şi cu o îndemnare mai pragmatică fiindcă uneori ajunge a nu se mai compara cu ce se găseşte pe la noi. Când în Lereşti, în Curcani ori la Cuca Măcăii ajunge să se ceară pe o casă oarecare cât se cere în Franţa satelor ceva mai civilizate, atunci suntem într-o fantasmă ininteligibilă, care, din păcate, proliferează. Căci, în ultimă analiză, „ce se vinde“ în Franţa în această materie nu este nici scump şi nici ieftin ci potrivit cu un ceasornic interior ce se adaptează „bugetului“ diferit şi răspunde atragător pentru toate buzunarele.

În orice caz, diversitatea este aspectul capital. Aici lipseşte impresia de creştere mecanică în progresie ce se anticipează uşor de la „casa mică“, ţărănească şi de la „cabană“ către vile, conace şi domenii rurale, ceea ce se întâlneşte la noi şi creează o anumită cotaţie previzibilă. A găsi un castel „ieftin“ şi o „vilette“ mai scumpă decât ne-am fi închipuit este episod curent şi de aceea esenţială ar fi potrivirea dintre buzunar şi proiect. Totul se diferenţiază, la drept vorbind, pe o scară de criterii, repere şi argumente de preferinţă ce arată atâta lărgime încât adeseori preţul ne apare ca straniu şi nejustificat prin creşteri ne-anticipate şi scăzăminte inexplicabile. Nimic nu seamănă cu nimic şi a se trage încheierea că în materie de „casă de vacanţă“ franceză se cumpără individualitatea şi nu categoria ar fi înţelept şi exact.
lată, spre a se completa, vreo câteva exemple, pe care le extrag cu penseta ca să se vadă mai bine de către cei neîncrezători. La două ore de Paris, la Mennevret, cu 43.450 euro (fix!) o casă „de ţară“, de aproape 100 mp, având trei camere, salon cu şemineu şi grădină de 1000 mp, parea nesperat de interesantă şi aşa şi era. O fostă gară, la Tronget, aşezându-se cu cei 140 mp desfăşuraţi în 4 camere, „sejour“ şi auxiliare pe 140 mp nu costa mai mult de 77.000 euro. Dar, cu alţi parametri (mai scăzuţi: 120 mp pe două nivele, teren cu copaci, grădiniţă de patru sute şi ceva de metri pătraţi), în Laon, o casă considerată acceptabilă, se preţăluia dublu deşi, în comparaţie cu alta, la acelaşi preţ dar având 12 camere, salon şi sufragerie, în apropiere de Poitiers (splendidă ţinută) părea – şi poate că era – „scumpă“.

O frumuseţe de casă cu exterior de silex şi cărămidă, pe care am studiat-o mai atent (la Barentin, în Seine Maritime), fermecătoare şi cu o ţinută impozantă, avea trei nivele (cu parterul ocupat de saIon, sufragerie şi auxiliare) două etaje cu birou şi câte trei dormitoare, în total 240 mp, şi o grădină impresionantă de 3000 mp si costa doar 289.000 EURO ; dar, cum se zice în mod curent, „îşi făcea banii“.

11 Aprilie 2007 – INTREBARI SI RASPUNSURI : Cand vor disparea ” marile cartiere de blocuri „?

INTREBARE de la jurnalistul TRAIAN DOBRE , ziarul ” Atac” : Oare vor disparea vreodata marile cartiere cu apartamente sociale (chiar daca apartamentele au devenit proprietate personala, tot sociale raman!) ?

Sunt unii care , evident socotindu-le inutile ,nadajduiesc sa parasim cu timpul concentrarile umane insa disparitia ” marilor cartiere” ramane o iluzie fara nici un suport realist . Ele apartin vremurilor de azi si fac parte din „croiala sociala moderna ” , de fapt raspund perfect doctrinei ce se raspandeste , cu tot mai multe ramificatii , de la o zi la alta mai departe .
Exista ,in fond, o sistema unitara care aduce laolalta ” cartierul de blocuri „(deci,populatie numeroasa, consumatori multi ) , „supermagazinul ” ( ofertant de marfuri in majoritate inutile ) , „consumul dirijat ” prin publicitate , „filosofia noului ” ce stimuleaza inlocuirea ” vechiului „( care nu mai este trendy chiar daca masina de spalat functioneaza bine) , ” dictatura modei ” , urbanizarea in anonimat , fracturarea culturii traditionale si moralei ” clasice” etc.
Aceste inovatii – ce nu au nimic intamplator – nici macar nu ilustreaza adeseori invocatul divort intre ” sat ” si „oras ” ci intre doua moduri de viata radical diferite , despartite de principii si de obiective ce se traduc pana la esential , in elemente cu aparenta nesemnificativa. In „cartierele de case” din Bucuresti nu aflam ” hipermarket ” ci ” pravalia de strada ” de cativa metri patrati, de fapt un „mic-gros” unde vanzator este patronul si localnicii cumpara toate ce le sunt de trebuinta in imediat ,primind pe deasupra si o vorba buna, o urare ,un gand de solidaritate .
Indiferent daca sunt ” sociale ” sau nu sunt (desi totul este , in ultima analiza , ” social ” ), „cartierele de blocuri ” vor impanzi marginile de orase de zi (care maine vor fi parte din aglomerarile treptat irespirabile ) fiindca ele sunt parte din ” Marele Joc ” unde ,la capatul firelor , exista intotdeauna cineva care , producand cu „mana de lucru” ieftina , doreste sa vanda mult , perpetuu si sa elimine orice primejdie de „stocuri ” .

SFINTELE PASTI SA VA FIE CU ZILE SENINE SI BUCURII !

URMATORUL NUMAR AL „MONITORULUI IMOBILIAR” APARE MIERCURI,11 APRILIE 2007

Cateva din temele viitoare :
~ Este REBU un mare proprietar imobiliar in Bucuresti ?
~ Cat va mai functiona creditul ipotecar la noi si aiurea ?
~ Cand vor fi fortati sa iasa din case proprietarii incapabili sa plateasca renovarea fatadelor ?
~ ” Piata imobiliara de lux ” din Bucuresti si psihoza seismica
~ ” Povestea magazinului de cartier “

6 Aprilie 2007 – SFATURI PENTRU INITIATI : CUM VA ARATA „NOUL BUCURESTI „?

„La nord de Bucureşti“ – un viitor indistinct

Cu doar puţină vreme înainte de anul 2000, s-a observat că , aproape fără a se băga de seamă , în preajma Bucureştilor apărură nu puţine reşedinţe noi ce arătau o destinaţie nu întotdeauna definită deşi, în orice caz, erau impresionante prin dimensiunile clădirii şi întinderea de teren stăpânită. Şi în această direcţie, ocuparea Nordului se dovedi că avea precădere interpretându-se ca o retragere la umbra pădurii şi marginea lacurilor, aşadar în regiuni pitoreşti şi de climă plăcută, potrivite pentru un anumit gen de plezirism ce se practica şi începuse să se cultive, descoperindu-i-se gustul complex şi indistinct. O tradiţie exista, de fapt, şi, cu oarecare probabilitate, încă se ţinea minte pe o cale tot atât de puţin raţională ca şi pasiunea, explozivă şi stranie în acei ani, pentru Cartierul Primăverii, la drept vorbind o formă de paricid prin care „omul nou“ îşi confirma, în grad simbolic, triumful asupra „omului vechi“ ori a „omului de altădată“, înlocuiti astfel în sanctuarele altor vremi. Această tendinţă nelămurită, mai mult impuls sufletesc confuz decât organizare de teritoriu preluat de „noua clasă“, nu a putut aduce decât prea puţine agregări căci s-a manifestat, şi încă se manifestă, sub forma deciziei individuale şi în scopul mărginit al obţinerii unei plăceri de persoană ori de „familie mică“, rareori de clan redus, cu şef şi acoliţi. De aci, au rezultat formula stihială, evoluţia anarhică, incidentalul şi, deci, o populare printr-un fel de „descălecat“ de prea multe categorii de venetici care, dacă nu stricară regulile locului amestecându-le fără o raţiune mai înaltă, aşezară „în câmp“ proprietăţi ce se adăugară, cu timpul, una după alta fără nici cea mai vagă îndemnare către aşezarea sistematică. Deopotrivă reşedinţe luxoase în fost teren de cultura graului ori, mai la depărtare, către Lacul Snagov, vile complicate ce se alăturau gospodăriilor de săteni crescători de porci şi de orătănii, aceste alcătuiri ilustrează cu virtuozitate realităţile de populaţie neaşezată ce caracterizează vremurile şi le definesc.

Abia recent din nebuloasa întâiului deceniu începură să se desprindă, prinzând un contur ceva mai evident, locuri şi sensuri altă dată poate doar presimţite de cei cu mai multă putere de a vedea dincolo de contingent. Un mic oraş , ce ar putea deveni mâine o comună, în forma acum organizatei agregări ce se denumeşte „Paradisul Verde“; un şirag de case de vacanţă ce „închid“ malurile lacului Snagov şi le transformă într-o proprietate de grup definit ce trăieşte cu faţa către micul orizont lacustru şi cu spatele către aborigenul din satul înghesuit în lumea lui paralelă ; o aglomerare semi-urbană, fără nume şi fără nici cea mai elementară concepţie cu caracter comunal în regiunea Şoselei lancu Nicolae şi în marginea fostului sat de oieri Pipera, către Tunari şi cartierele de periferie de favelas din Colentina – iată imaginea tradusă într-o hartă a luxului înţeles local, definind insule şi, poate, un fel de arhipelag fără legături stabile şi sens.

Dar, ca de fiecare dată când apar astfel de întocmiri ne-organice, înaintarea lor nu se produce senin şi previzibil. Nimic nu ne încurajează a ne închipui că, dacă nu se intervine prin gând strategic constituit cu prevedere, viitorul ar putea fi altfel decât acest prezent nesigur cu un procent suplimentar de neclaritate şi, de bună seamă, şi cu tensiuni.

Un „mâine“ ce se profilează nu este , oricât ne-ar sluji această idee spre liniştire, doar un „azi“ mai extins şi mai definit. Satul încă viu va rezista căci localnicii nu se dezrădăcinează uşor şi , la curţile neo-boierimii, vor găsi loc în serviciile multiple ce se cer şi se vor satisface cu mână-de-lucru locală; aceasta, în vreme ce valurile noi , cuprinzând pe „întârziaţi“ şi pe „noii înlesniţi“ dacă nu cumva şi pe „străinul ce – s-a – hotărât – să – iasă din oraş“, vor adăuga noi „villa rustica“, făcându-şi loc cu greu „între case“ ori întărind nota, aproape generală, de teritoriu dez-agricol, întinzându-se pe câmp. În mod paradoxal, cu cât „se cere“ mai mult teren – şi, deci, creşte preţul – cu atât localnicul nu mai poate vinde casă şi ogradă căci nu îi mai ajung banii primiţi spre a se instala „alături“, unde este tot atât de scump ca şi acolo unde a vândut. Rămân ca solutie : conservarea proprietăţii sau dezrădăcinarea, în locuri noi, de aiurea, ce creează un fel de nevroză şi o nelinişte socială ce nu este de dorit deşi pare inevitabilă.

Astfel încât, în doar două zeci şi ceva de ani (si daca nu se schimba conceptia ) ,aici va rezulta o schiţă de „megapolis valah“ cu aspect pestriţ , eteroclit ca înfăţişare şi incoherent din punct de vedere social , alăturând „comune de miliardari“ şi „sate de pălmaşi“ ori, dacă se accentuează interferenţa, amestecând domeniile neo-feudale cu casa de vălătuci şi de paiantă şi gardul din vreascuri ce se pun, în iernile grele, pe foc. Această combinaţie de „bidonvilluri“ şi de Beverly Hills pare a fi inevitabilă dacă, aşa cum se procedează încă, vor lipsi directiva şi proiectul „pe alt picior“, ce se impune în chip vădit că ar trebui întocmite curând! Dar în ce mod s-ar putea obţine alt rezultat decât ceea ce se vede? Şi, la drept vorbind, ce consecinţe ar apărea, dacă acestea se vor traduce, vreodată, în realitate ? lată întrebări ce trebuie puse si teme asupra carora suntem obligati sa staruim.

Întâi de toate, aceasta nu-i o temă de ipoteză ci, la drept vorbind, de valorificare de potenţial ce există deja dar prea puţin tradus în concret dacă nu se ia în calcul cu luciditate. Fapt este că, prin gândirea prospectivă, toată lumea câştigă, rămânând doar puţin loc spre a se manifesta hazardul, incoerentul, incidentalul. Bineînţeles că, indiferent la interesul individual, proiectul pe picior mare poate, câteodată, să deprecieze deşi această presupunere este, în această materie, greu de închipuit. Organizarea cu scop definitiv şi agregarea pe planuri evolutive sporeşte, de obicei, ceea ce există, rar diminuează.
Aşadar, din ceea ce azi întâlnim în felul unor pete de culoare, având pitoresc şi neobişnuit, vor rămâne toate şi unele, dezvoltându-se prin noroc, vor creşte în însemnătate, în alte contexte şi cu alte valori ce se întăresc prin vecinătăţi.

Să exemplific, pe scurt. Dacă azi „Paradisul Verde“ este doar o semi-comună, uimitor de „legată“( şi înaintează deşi prea lent faţă de cât ar merita) mâine, când Bucureştiul în oglindă ar putea deveni certitudine, vechea „comună“ va fi Parcul Domenii şi Cotrocenii oraşului dezvoltat. Deci sanctuar, spaţiu rezidenţial consacrat, cartier şi, de fapt, o parte din întreg, căci acesta este principiul: dezvoltare prin integrare şi adaptare şi modificarea de funcţiuni. Şi în ce fel s-ar putea produce aceasta, adică, de fapt ce şi cât se va modifica din ceea ce există? La drept vorbind, se va modifica totul, în sensul constituirii altui întreg, cu alte obiective şi, bineînţeles, cu alte semnificaţii. Totul începe de la căile de comunicaţie. Astăzi, Nordul – considerat în abstract – este o încrengătură de drumuri cu propria capilaritate, având în principal funcţiune de scurgere din şi către „oraşul principal“ din Subcarpaţi. O alcătuire de trident, având în mijloc vechea „Cale a Braşovului“ şi în laturi drumurile către Târgovişte şi Buzău, regularizează circulaţia de acum în aproape aceeaşi formă ca şi în vremea lui Constantin Brîncoveanu. Întreaga regiune circumvicină păstrează încă un caracter de staţie de tranzit presărată cu rare „puncte de poştă“, cam la treizeci de kilometri unul de altul. Aici se depuneau, în provizorat, mărfuri pentru uzul Marelui Oraş (dar în afara lui) iar omul se retrăgea, în temporar, aşezându-se periodic, nu definitiv, spre odihnă, trecere plăcută de vreme fără preocupări, „vacanţă“. Grossul, adică materia socială majoră, trece pe lângă toate aceste întocmiri şi le defineşte, încă şi acum, caracterul de auxiliar. Din loc în loc, mici căi înguste şi subţiri, adeseori prea puţin circulate şi, de regulă, pustii, leagă în mod sumar şi parcă ne-aşezat diferite asezări ce par întîmplătoare şi destul de perisabile, ca un fel de tabere militare ce s-ar putea „ridica“ vreodată, lăsând locul gol.

Dar, de îndată ce conceptul de ansamblu se preschimbă, toate încep să capete alt înţeles şi, dacă nu îi „răspund“ cu coerenţă acestuia, se vor consuma şi dispar. De la provizoriu se trece la definitiv, de la staţie se trece la „înrădăcinare“.

Astăzi, când un singur „bulevard imaginar“ îndrumă aproape întreaga mişcare de hinterland nordic totul pare – şi este! – univoc şi concentrat. Dar mâine, desconcentrarea iniţială urmată de re-agregări în jurul unor sanctuare şi noduri ce corespund formulei încă misterioase ce se va naşte , creează complexitate şi extensiuni de neprevăzut. Vor rezulta, deci, organizări specifice unui teritoriu ocupat în totalitate de oameni ce trăiesc stabil şi întrebuinţează geografia cu acest scop. În loc de „un bulevard“, va rezulta o mulţime de „căi“, „şosele“, avenide şi esplanade, străzi mai mari şi mai mici, desfăşurate în reţele cu alte obiective şi cu o altă „greutate“ decât cea de acum. Dar unde se vor întinde acestea şi cu ce fel de însemnătate? lată o întrebare cu caracter vrăjitoresc, ce nu se poate desluşi, deocamdată.

Tot ce se poate face este a presupune, „cântărind“, în palma ipotezei, greutatea fiecărei aşezări umane de acum, a enunţa câteva supoziţii şi a sublinia concluziile cu aspect general ce sunt inevitabile în astfel de situaţii şi au nu doar un precedent.

Întâi de toate, „concluziile“. Dispare, de peste tot, caracterul „plezirist“, semi-vacanţier şi chiar noţiunea de „reşedinţă alternativă“ căci noi nu vom mai avea aici prelungiri, anexe ori apendice ale oraşului ci Oraşul însuşi. „Reşedinţa“ nu va mai fi în sanctuarul clasic ci, pentru cine se hotărăşte să trăiască în „organizarea dinamică“, aici şi doar aici. „Vacanţa“ se mută de la Snagov şi Corbeanca, la Breaza, Sinaia sau Predeal, poate la Vălenii de Munte. „Casa de duminică“ pe malul apei (ce traduce, azi, obsesia Snagovului şi a surogatelor lui) dispare ca noţiune, căci vom putea avea „casa permanentă“ în acel loc.

Astfel încât, cine are îşi poate păstra ceea ce are deja, fără a se simţi cumva împiedicat în interesul propriu de factori sociali şi context istoric, care îl depăşesc. Rezultă că, din această perspectivă, colonia pleziristă ce înconjoară astăzi lacurile cu reşedinţe impresionante va locui, stabil nu temporar, acolo unde acum merge doar în week-end sau, mai rar, în serile disponibile, „din primăvară până-n toamnă“. „Paradisul Verde“ nu decade ci se valorifică, devenind cartier de Oraş mare, şi, de fapt, în acelaşi fel se tratează agregările „no name“ din Pipera – Tunari – lancu Nlcolae, cu deosebirea că astăzi „periferice“ şi „alternative“, unele ar putea deveni, mâine, „centrale“ şi „stabile“ (deşi, în materie de „Pipera“, ideea de „central“ cade de la sine).

De fapt, ceea ce face azi valoarea pleziristă a Nordului – adică, între altele, vegetaţia sub forma rudimentului de Codrii ai Vlăsiei , aerul curăţat de multe din impurităţi şi apele (oricât de înnămolite acum) – va însemna valoare în sine pentru Oraşul nou, întins peste un complex hidrografic reprezentativ şi extrem de folositor şi peste cel puţin două râuri ce vor deveni, astfel, râuri interioare.

În aceste perspective aparent neverosimile, încap şi destule supoziţii ce pornesc de la ceea ce este şi o scurtă schiţă nu ar fi de tot inutilă. Pornind de la „marginea convenţională a Bucureştiului“ de azi, adică de la podul Băneasa şi Bd. Aerogării , ipoteza s-ar putea descrie în felul următor:

De la vechiul Aeroport şi pînă la ceea ce se cheamă Podul Otopeni, caracterul de regiune incoerentă ce se observă acum va dispărea complet; aici nu va mai putea fi un „ceva“ fără definiţie ce aşteaptă să capete un stăpân ci un inter-regn propriu-zis, o zonă dintre oraşe, de fapt interferenţa dintre două margini de Oraşe. Pentru Vechiul Bucureşti, această periferie verde din nordul imediat nu mai prezintă interes în direcţia dezvoltării, căci oraşul clasic nu se mai dezvoltă ci se conservă, se exploatează şi se îmbunătăţeşte în datele lui. Dezvoltările, oricât ar fi de galopante şi produse într-un ritm intensificat, vor fi proprii Noului Bucureşti, iar micul district din Sudul oraşului viitor nu va mai reclama, cum reclamă azi „cheltuieli suplimentare cu lichidarea pădurii“, amenajarea teritoriului şi în general, operaţiuni de pionier în teritoriu ce ar trebui întâi civilizat şi abia apoi folosit. De construit se construieşte acolo unde este posibil de îndată, iar conservarea mediului nu se mai face prin decizie administrativă – căci nu mai este cazul – ci propriu-zis printr-o lipsă de interes a celor care azi urmăresc cu lăcomie o bucată de pământ cât mai întinsă pentru investiţie, dar mâine vor avea la dispoziţie câmpii aproape nesfârşite la preţuri ce vor deveni convenabile.

Astfel încât, tot ce se află „între două poduri“ va rămâne cum este, cu doar o mai pronunţată preocupare pentru ideea de natură (parcuri, zone de loisir colectiv etc.) dacă vor apărea, în fine, minţi ceva mai luminate decât până acum. O singură modificare majoră (ce s-ar putea produce şi chiar dacă Noul Bucureşti nu va exista) se profilează cu evidenţă, valorificând ceea ce, prin renunţări, devine vacant şi construibil şi, deci, obiect de investiţie. Pe locul unde azi se mai întinde Aeroportul Băneasa, un nou cartier rezidenţial-cu alaturarile de „negustorie ” si „afacere” invitabile – se instalează într-un interval de numai câţiva ani, înlăturând o funcţiune ce datează şi al cărei ciclu de aproape o sută de ani s-a consumat până la capăt. Ideea însăşi de a restringe vechiul aeroport – ridicat pe moşia lui George Valentin Bibescu mai aproape de casa lui, de la Mogoşoaia (în 1912) – la un simplu spaţiu de utilitate privată pentru elicoptere (ceea ce va fi ,intr-un sfarsit ) nici măcar nu mai interesează şi indiferent dacă îşi va găsi reflex concret,acesta nu va fi decât un auxiliar fără însemnătate. Aici suntem în domeniul inevitabilului şi al directivei interne necontestabile ce pretinde că Oraşul Nou să aibă aeroporturi, între care şi cel de la Otopeni ar putea, de la o vreme, să piardă valoare şi să se Incluida într-o simplă serie cu membri mai numeroşi.

Bineînţeles că soarta Marelui Bulevard Anonim de astăzi (cunoscut sub denumirea americănească de DN1) va depinde de sistemul de sanctuare şi noduri ce se vor naşte, înţelegând prin aceasta, ca să fie mai clar, unde va cădea accentul Noului Bucureşti. Va fi el un oraş desfăşurat echilibrat în jurul Drumului Ploieştilor şi de o parte şi de alta, cu o anumită simetrie organizată după o coloană vertebrală? Ori se va întinde cu îndemnare către Apus, astfel încât Calea Târgoviştei şi Calea Braşovului ar putea să devină „aliniamente“ aproape marginale? Sau nu cumva, ascultând de sfaturile deloc inocente ale câte unui antreprenor influent „se orientează“, adică îşi îndreaptă faţa către răsărit, înglobând regiunea Voluntarilor? lată întrebări ce nu isi pot afla un răspuns, căci între doctrina simetriei şi cea a picăturii de apă pe plan înclinat, atrasă într-acolo de unde vine „locul-ce-i-se-face“ nu va hotărî decât viitorul ce încă rămâne nedesluşit. În această materie, nu se poate spune decât că există un sens interior destul de puţin accesibil, aş zice chiar misterios, pe care – ca orice organism viu iraţional – oraşul îl cunoaşte şi ar dori să-l atingă. Dacă acesta se va înţelege şi se va adapta, măcar în schema lui generală, atunci rezultatul ce se obţine are echilibru; şi îl va căuta, dorind să-l obţină (şi, deci, stricând, pe termen lung, orice alcătuire ce i se opune) dacă sensurile se decid împotriva lui ori imprecis.

Intuitiv vorbind – deşi cu argumente ce exprimă trăsătura de oraş în oglindă şi, până la un punct, „duplicat“ – soluţia ce se întemeiază pe simetria marginilor pare cea ma indicată. Astfel ar rezulta un bulevard central care nu va fi DN1, prea îngust, dar paralel cu acesta şi care, astfel, nu va modifica prea mult din concentrările ce există, organizate de la sine până acum. Între Buftea şi Voluntari la nivel de „paralelă“ s-ar putea închipui cuprinsul urban propriu-zis, teritoriui civil, „proprietatea cetăţenească“, cunoscând extensie compactă până dincolo de Ciolpani şi poate chiar Potigrafu, astfel încât să înglobeze lacurile şi râul Ialomiţa.Tot ceea ce astăzi s-a schiţat deja (de la cartiere rezidenţiale şi chiar cvartale de volum mai redus) s-ar menţine şi doar se integrează.

O anumită stabilitate se obţine, în orice caz. Până şi „cartierele de depozite“ răsărite în zona Şoselei de Centură de azi (mâine, probabil una dintre căile de comunicaţie interna cu alte regiuni ale „megapolisului valah“) vor păstra din valoare fiind, ca şi acum, regiune de margine activă însă de „margine de Sud“, mai comercială şi probabil şi mai bine definită decât a izbutit să fie în epoca indistinctă de pana azi . Şi acel continuum de bulevard comercial ce defineşte astăzi Otopenii şi îl desparte în două părţi egale ca nişte felii de pepene nu se poate preschimba peste noapte astfel încât îşi conservă sensul şi conţinutul ce corespunde cu necesităţi poate doar corectate în viitor. Cu cât se înaintează mai către Nord, trecând de ceea ce azi este Aeroportul „Henri Coandă“ (ce a dobândit, în sfârşit, un nume!) nota de provizoriu se menţine încă, aşteptând parcă să se aştearnă – peste realitatea neclară – semnificaţia cea mai potrivită. În mod vădit, Baloteştii rămân „comerţ“ cu accent divers, dar către apus Corbeanca se dezvoltă rezidenţial, ca o parte „mai centrală“ din ipoteza ce se întrevede. Dar Săftica, unde s-a încercat în zadar să se implanteze depozit, magazin mai mare ori „parc industrial“, îşi va găsi idealul intern abia atunci când, precum în anii ’30, îşi va intensifica adaosurile de reşedinţe. Abia de aici încolo, adică între Tâncăbeşti, Periş, Ciolpani şi „federaţia de sate a Snagovului“, indistinctul ce încă stăpâneşte se va menţine atâta timp cât planul mare nu se va exprima cu naturalete si in „sensul organic” iar nu dupa capriciile „lor” si „pentru ei „. Aici, de fapt, şi în tot registrul secundar de terenuri de câmp unde, fiind spaţiu aproape „rusesc“, totul poate să devină posibil, este cheia Noului Bucureşti.

În orice organizare umană există un „Ur-land“, un nucleu iniţial, un spaţiu care, prin însăşi poziţie, echilibru potenţial, relief şi proporţii faţă de idealul exprimabil, coordonează totul şi îi dă sensul şi pecetea. Acest nucleu nu este, încă, acolo unde s-au aşezat oamenii, în vremea când mişcarea lor – arătându-ne totuşi o direcţie confirmată – era doar dibuită şi intuitivă.
___________________________

Anunţată în toamna lui 2002 şi dezvoltată încă sumar în de-acum notoria cercetare „România în anul 2010“, teoria Noului Bucureşti va fi tratată în noua carte „Principiul Kiseleff“,de unde face parte fragmentul de mai sus.Aici sunt examinate atât tendinţele tradiţionale în dezvoltarea oraşului cît şi ipoteza de „oraş dublat“, care înaintează pînă la detalii de organizare urbană, metodologie de lucru şi montaj financiar. „Principiul Kiseleff” va aparea in vara acestui an.

5 Aprilie 2005 – „CASA DE VACANŢĂ“ – MODELUL FRANCEZ

Contrar impresiei ce s-ar putea naşte – şi uneori chiar şi apare, deşi mai timid, totuşi – casa de vacanţă franceză nu pare a fi o „afacere“ şi tema nu se invocă obsedant, precum în România, unde a spune despre noua vilă de la Azuga echivalează, din unghi monden, cu menţiunea mărcii – întotdeauna celebre – a noii maşini, obligatoriu scumpă şi de „ultimă generaţie“,ori cu exhibarea in maniera congoleza a etichetei de camasa si a costumului de haine . Nici burghezia şi nici funcţionarul mai mărunt nu „fac caz“ de noţiunea de „casă de vacanţă“ şi, de fapt, tema nu apare în manieră neobişnuită. Dar, apare, bineînţeles, căci piaţă există deşi nicidecum însoţită de febre, mituri şi vanităţi de „om recent“. Totul se înfăţişează cu un grad ridicat de normalitate căci ne aflăm într-o societate aşezată, cu rânduială distinctă şi „făcută“, unde cine are, are de mai de mult şi cine nu are , îşi socoteşte cu grijă atât banii cât şi năzuinţa şi, dacă poate, aspiră la altceva, pe măsura puterilor.

De aci rezultă câteva fenomene ce se deosebesc de viaţa de la noi unde aşa-zisa „polarizare“ este constituita parca pentru vesnici desi îi rămâne timp destul spre a se destrama brutal , cum se va si intampla . Există, evident, „reşedinţă secundară“ şi alternativă, nu departe (ori chiar mai departe, uneori, căci drumurile bune există pretutindeni şi nu se repară semestrial, ca în Balkani,numai in ideea de a indesa buzunarele ” eu si ai mei ” ) dar cel ce şi-a dorit-o o are deja iar alţii, care s-o viseze când nu o au, nu sunt prea mulţi caci „proiectul uman ” difera in raport cu „idealismul de visator” al omului de pe Dambovita . „Casă la munte“ şi „casă la mare“ au , bineînţeles , marii afacerişti ori personagiile îmbogăţite din surse diverse despre care nu se vorbeşte ; dar acest strat social ultra-înlesnit are viaţa lui ce se desfăşoară adeseori „ca în filme“ şi întrebuinţează reşedinţe luxoase şi cu aspect grandios, foarte scumpe de obicei căci traduc şi pretenţiile celor ce folosesc, de regulă disproportionate si de domeniul halucinatiei . Şi „casa în străinătate“ (dar ce mai este „străinătate“ dacă se cumpără în „Uniune“?) se evidenţiază în categoria de proprietăţi ce defineşte această lume a „banului mare“. Mai jos, din punct de vedere al capacităţii de plăţi, se află o categorie indistinctă, care nici măcar nu mai este atât de numeroasă căci procesul de aşezare s-a înfăptuit şi doar se corectează uneori.

Căci într-o ţară ce a dezvoltat hotelăria accesibilă şi unde o cameră de hotel destul de bună, la Paris, se plăteşte, pe zi, cam cât la Bucureşti; unde pensiunile apar pretutindeni şi sunt curate, accesibile şi „profesionale“; unde – fiind cerere – apărură şi „reţele de cazare“ la particulari, garantate de plasatorul care este companie şi nu un ins găsit pe stradă, vacanţa costă mai puţin dacă este „în casa altuia“ şi include componenta turistică, care exprimă foame de spaţiu şi de noutăţi. Astfel încât, bine reprezentată şi distinctă dar, în schimb, mai bine dezvoltată decât la noi rămâne piaţa chiriei de vilegiatură denumită la români cu termenul respingător şi stupid de turism agrorural. Sunt peste tot propuneri ce merită privite cu interes şi este probabil că „afacerea merge“ mulţumitor, fără a se spera totuşi câştiguri excesive si sub formă de îmbogăţire rapidă, cum se speră în mod greşit – în Carpaţi. Acesta este mediul vacanţei fără pretenţii, ori cu pretenţii obişnuite pe care o practică orice „consumator de geografie“, o specie ce se răspândeste în lume şi circulă minată de curiozitate, de obicei „om mărunt“ pentru care o călătorie devine altceva, clipa exotică, libertatea totală. Alta este opţiunea milionarului ce îşi petrece, în majoritate, vacanţa „la proprietate“, de obicei în spaţiu luxos, „scump“ şi ferit de privirile indiscrete, modificând ritmul intens cultivat de obicei şi lăsând „ceasul sufletesc“ să meargă mai încet.

Astfel de mentalităţi nu se întrevăd încă la noi unde, dimpotrivă, omul bogat arată mai degrabă nelinişte şi dorinţa de a nu sta pe loc , în vreme ce „media“ face vacanţa, adică se aşează cu familia şi îşi consumă timpul liber în tihnă, lipsă de griji, „relaxare“. Atitudinea socială diferă, aşadar. Deosebirile se observă nu doar din unghi socia l; şl noţiunile se deosebesc adeseori şi de-aceea apar frecvent „teme“ ce par neobişnuite şi chiar puţin inteligibile pentru român. Într-un mediu, cum e al nostru, unde se vorbeşte obsedant despre „vilă“ şi câteodată despre pensiuni, case pure şi simple şi doar arareori despre „case ţărăneşti“ soluţia franceză atrage prin diversitate şi, în ultimă analiză, realism si lipsă de prejudecăţi. . Aici se vând, ca şi la noi, „pensiuni“ şi vile (supranumite „hotel particulier“), cabane şi mic hotel ; dar grossul vine din categorii inedite şi, la drept vorbind, atrăgătoare.
Multe vânzări privesc pavilioanele (clădiri mai apropiate de natură şi „deschise“) dar există în oferta curentă gospodării diverse, „mori“ şi hambare, ferme, „castelaşe“ şi castele, „gentil-hommières“ (un fel de reşedinţe de feudal, cu vechime impresionantă uneori), „case vechi“, cu caracter istoric vădit şi impresionante prin ţinută („maison de caractère), case cu farmec („maisons de charme“), case de târg medieval („maison de bourg“), fermuliţe („fermette rustique“), case de vînătoare („maison de chasse“) şi de cătun. Pînă şi o veche mănăstire („ancien prieuré“) se vinde spre reabilitare iar imaginaţia face ca un fost garaj să poată deveni, prin renovare iscusită după cumpărare, o reşedinţă mică, destul de ieftină dar ingenioasă. În această înşiruire multicoloră care surprinde prin inteligenţă şi bogăţie , apare câteodată şi „villa“ dar cu sens exclusiv, de reşedinţă vacanţieră la mare, ceea ce îngustează sensul de la noi şi îl specifică in chip corect . Diferit este, într-o oarecare măsură, şi aspectul exterior, un „ceva“ ce se aseamănă cu ceea ce se găseşte la români evidenţiindu-se doar în materie de construcţie nouă. Aici, stilul aşa-zis „mediteraneean“, de fapt o clădire zugrăvită în alb imaculat, cu parter încheiat în semi-pergole deschise către o terasă şi piscină străjuită de vegetaţie, arbuşti tropicali şi flori diverse, colorate puternic spre a place ochiului, şi etaj „de dormitoare“ ce înaintează către acoperişuri în planuri frânte uşor, fără pantă mare (căci zăpada, inexistentă, nu supără) – este aproape generalizat. Îl vom afla nu doar în Franţa de Sud şi, evident, în Spania şi Portugalia dar şi în Italia şi, mai recent, pe la Pontul Euxin, unde casa maghrebină începe să se naturalizeze intr-un mod bizar,care denota ” adeziunea creola ” si un „universalism fara loc” cat se poate de prost inteles . Rareori, se re-editează stilul de „petit chalet“ montan, evocare a manierei tradiţionale, de început de secol XX (care, şi acesta, conserva element local, culturalizându-l ), în genul pe care bucureştenii îl cunosc din faţada stranie a Muzeului „Storck“.

În rest, stratul – gros şi divers – de stil local, ce ar merita o menţiune măcar în trecere, căci prezintă specificitate şi, în nu puţine cazuri, farmec şi originalitate. Izbitoare ar fi aici, încă o dată, diversitatea căci, de bună seamă, moara nu va semăna cu hambarul şl nici „casa de ţară“ cu „hanul“ şi „conacul“. Dar câteva caracteristici se întrevăd, cu toate acestea. Multe, poate chiar majoritatea, sunt construite din zidărie de „piatră de râu“, omogenizată cu un mortar tare ce dă o durabilitate impresionantă fiindcă unele cladiri sunt atât de vechi încât nici nu li se mai ştie originea. Prea puţine sunt „briqués“, în cărămidă arsă. „Stilul“, mai bine zis ţinuta, surprinde. Sunt clădiri ce se ridică pe prea puţin teren (având, deci, „amprentă“ redusă, de doar 20- 50 de metri pătraţi) şi, în majoritate, cu etaj şi cameră în pod, luând formă de semi-turn desfăşurat mai degrabă pe înălţime decât „pe pământ“. Fiindcă organizarea de acest fel este aproape generalizată dar vegetaţia păstrată cu îngrijire, satele par, de la depărtare, un fel de mici păduri unde vârfuri de donjoane pătrund mai sus de vârful copacilor. Evident că stilul s-ar explica istoriceşte prin preţ ridicat de teren – odinioară – sau împărţire anterioară în parcele prea mici pentru a îngădui desfăşurarea pe orizontală. Indiferent de acestea, grădiniţa de flori nu lipseşte.
Sunt şi alte curiozităţi, ce ar putea, unele, să nu placă: ferestre mici, înguste de obicei, acoperiş în două ape, foarte abrupt, de regulă în ţiglă sau olane (vechi, adeseori, şi „prinse“ în muşchi) dar aspectul general este acceptabil şi surprinzător. Totuşi, lipsa evidentă de confort şi preţul nu mic încurajează ideea că oferta „nu face banii“.

Şi preţurile sunt tot atât de diversificate deşi rămân impresionante pentru român fiind evident că o „casă ieftină“ s-ar găsi dacă se insistă, dar nu chiar atât de uşor.Câteva exemplificări, conţinând şi descriere, voi face curând,sprea se intelege mai bine ” ce” si „unde” putem cumpara „accesibil” in Hexagon .
_________________________________________________________________________________________________________
Fragment dintr-o viitoare carte cu tematică imobiliară;volumul se intitulează „Zarafi“ şi „Cetăţeni“. Cinci legende imobiliare despre „preţurile europene“ şi conţine o analiză a realităţilor pieţii imobiliare europene situate în relaţie cu imaginea distorsionată care apare, adeseori, la noi.

4 Aprilie 2007 – „Sindromul Varsovia ” sau marirea si decaderea ” blocurilor de birouri ”

Pe la începutul acestui deceniu , apăru în lumea imobiliară din Bucureşti o anumită febră secretă ce se traduse , curând , în mişcări rapide cu caracter urbanistic şi într-o concluzie, împărtăşită la început cu discreţie , ce susţinea că „ marea afacere viitoare va fi construcţia de blocuri de birour i“ . La drept vorbind , un anumit procent de adevăr exista aici fiindcă preţul chiriilor în această materie era , către 1999, în Bucureşti, destul de ridicat, ajungând uneori să se plătească în jurul a 40 USD, cărora li se adaugă „taxa pe valoarea adăugată“. Acest nivel era impresionant dacă se completa raţionamentul şi cu „valoarea de investiţie“, care, având în vedere preţul încă rezonabil pentru un metru pătrat construcţie, nu devenea insuportabilă ci chiar „plăcută si atragatoare ” , precum o aparitie exotica ,din Colonii . Această constatare se întâlnea, printr-o conjuncţie pozitivă şi cu „doctrina de implantare“ asupra căreia ar trebui stăruit, spre a i se înţelege mai bine filosofia si clarificând astfel şi contribuţia ei.
La noi , unde s-a inoculat până dincolo de marginile obişnuite ideea că „proprietatea este sfântă“ şi că, deci, străinii, când „vin“, vin ca să cumpere proprietăţi, a părut inexplicabilă împrejurarea că prea puţine dintre companiile înregistrate „în afară“ s-au învrednicit să cumpere în vreme ce majoritatea a închiriat . Mulţi au pus această atitudine în seama prudenţei şi a unei „spaime de naţionalizare“, căci în România s-ar fi conservat, politiceşte, reziduuri de natura socialistă , ce ar fi nutrit gândul revanşard, aşteptând cu răbdare „momentul prielnic“ spre a deposeda pe proprietar, şi, deci, pe „străin“, de bunurile lui capatate cu sudoarea fruntii si a bratelor armate . Această ipoteză -ce se infatisa staruitor insa destul de „doctrinar”- nu s-a confirmat şi, până la urmă, nici nu ar fi putut să se confirme câtă vreme „noua clasă“ de structură heteroclită includea pe nu puţini dintre „oamenii vechi“ ce gustau cu nesaţ din plăcerile „afacerilor“, ale „proprietăţii“ dobândite galopant şi, în fond, ale „mânuirii de bani“, fără a visa măcar să modifice ideologia atat de fascinanta prin efect . Explicaţia „prudenţei în a cumpăra“ stătea, însă, în cu totul altă direcţie şi nu includea „spiritul gospodăresc“ ce se sugera, uneori, arătând că „străinul“ nu cumpăra ca să nu se „lege“ de glie şi să aibă repeziciune în a fugi, dacă, peste noapte, „vin comuniştii“. Mai mult decât această ipoteză stranie, avea, însă, importantă „metodă fiscală“ (căci „plata chiriei“ este deductibilă, în vreme ce achiziţia de proprietate „se scade“ cu greu, prin mecanisme de amortizare) şi, până la urmă , ceea ce se cheama „filosofia de companie“.
Îîn această materie ar trebui stăruit, spre a se înţelege speţa ceva mai bine decât se face de obicei. In nu prea puţine dintre situaţii, „străinul“ (despre care se vorbeşte cu deferentă căci ar fi mai iscusit în afacere având tradiţie de „capitalism“), croieşte totul după reţetă fiindcă ideea de a întrebuinţa soluţia verificată i se pare corespunzătoare şi economică, deşi câştigul consistent şi „saltul“ se obţin mai degrabă din invenţie şi iniţiativă şi nu din repetitiv. Oricum ar fi, chiar dacă, în mediul ei natural, această metodă se confirmă şi asigură stabilitate, acolo unde modificările sunt repezi iar „pieţele“ abia se constituie, „implantarea după reţetă“ creează cheltuială inutilă şi risipă şi, până la urmă, pierdere ce trebuie socotită. Bineînţeles că „în imobiliar“ pasul greşit sau ezitant se plăteşte.
Pe la sfârşitul anilor ’90, o „vilă“ bucureşteană (de fapt, un „imobil de prestigiu“, impresionant prin ţinută) se putea cumpăra cu aproximativ 250-300.000 USD şi aceasta numai dacă se ţinea cu tot dinadinsul la „poziţie“ şi la „stil“, căci altfel se putea să coste şi până la jumătate din acesti bani . Astăzi, după numai cativa ani, aceiaşi clădire atunci „scumpă“ a devenit şi mai scumpă căci un preţ cu mai bine de 100 % mai ridicat o aduce în categoria „cumpărăturilor unde trebuie cântărit cu grijă“ si masurat de doua ori inainte de a se „taia ” o data. lată, deci, că în loc să se „plaseze bani“ în mod inteligent, obţinându-se profit de circa 20 %, în medie, în fiecare an, s-au cheltuit, închiriindu-se prin eroare de metodă, cam trei sferturi din preţul „de atunci“, căci o închiriere de „vilă reprezentativă“ se putea obţine in „preistoria pietii scumpe ” cu nu mai puţin de 3.000 USD; fără se a pune la socoteală o chirie probabil mai mare, măcar în aceşti doi-trei ani recenţi, rezultă o pierdere de circa 180.000 USD fiindcă, închiriind din neglijenţă, „străinul“ nu are acum nimic dar ar fi putut avea o proprietate ce valorează de două ori şi ceva mai mult. Ipoteza, ce se invocă în mod curent, şi care spune că „banul economisit“ astfel s-a introdus în „producţie“, este o temă humoristică fiindcă nu „face afaceri“ pe acest nivel cine îşi socoteşte banii şi se uită la un buget de „implantare“ atât de redus.

Rămâne, până la urmă, că fiind foarte probabilă bănuiala „socotelii după reţetă“ şi, deci, a strategiei de manual, incompatibilă, în orice caz, cu o piaţă atipică precum este România. La drept vorbind, „ideea marii afaceri cu birouri“ s-a potrivit pe moment atât epocii şi mediului de aici cât şi „modului occidental de a înţelege afacerea“ şi a produs urmări dintre cele mai diverse . De fapt, pentru acea vreme, când, cu puţin înainte de anul 2000, exista o anumită cerere şi destul de puţină ofertă mulţumitoare, această imagine de viitor apărea drept „inteligentă“ şi ademenea , astfel încât numărul ce lor ce socotiră că vor avea un câştig neaşteptat se dovedi, în imediat, impresionant si compus heteroclit . Efectele se arătară repede, având consecinţe dintre cele mai diferite. Întâi de toate, „geografia orăşenească“, unde această noutate începu să lucreze cu profunzime si ” din rau in mai rau „. Ca de obicei, pe Dîmboviţa, unde „târguiala“ înlocuieşte „proiectul istoric“ şi strategia , oraşul începu să îşi modifice faţa într-un mod uimitor de dezechilibrat, astfel încât, „pe tăcute“, de unde aveam un Bucureşti ce trebuia să devină, în anumite părţi, o „rezervaţie urbană“ şi conservare, rezultă, mulţumită „investitorilor“ şi Stăpânirii aflaţi în apropiata cooperare, un simulacru de Hong Kong apărut brusc lângă „casa negustorească“, cu gospodărie şi şoproane. Nimeni nu îşi arată măcar o umbră de emoţie când acolo unde până mai ieri stăpâneau semnele „Micului Paris“ astăzi apărură, ca dintr-o pânză sfâşiată, vârfurile de cuţit ale blocurilor fără identitate, însă această preschimbare de accent, ce se va vedea mai bine în interval lung, aducând pierderi în materie de „vânzare de marca de oraş“, nici măcar nu se observa distinct şi nu se comenta, în climatul de coexistenţă dintre „sluga hoaţă“ ce stăpâneşte şi cetăţeanul paralizat de grijile cotidiene şi atent acolo unde nu trebuie, adică „la specatacolul public de circ“. Se observă, în schimb, „concentrarea de bani“. Rând pe rând, descălecară în Bucureşti personagii din toate cele patru zări, aduse aici de zvonul că vor avea parte de câştiguri nesperate şi statornice. Căci, laolaltă cu mitologia marii afaceri, apăruse şi „povestea deficitului continuu“, ce conţinea ideea că necesităţile de „spaţiu nou „fiind atât de mari va fi greu să se „acopere“ in termen rezonabil iar „afacerea“ va continua cu debit constant, ca şi apa ce curge de la robinet. O atmosferă de euforie se instalase în doar câteva luni, şi s-a şi întreţinut câţiva ani cu o stăruinţă neobişnuita , fiindcă în a se adăuga periodic gaz peste focul zvonurilor inflamate şi-au dat mâna „agenţi imobiliari“ şi „ziarişti“, de fapt o „forţă propagandistică de influenţă“, probabil „bine asistată“ şi condusă, şi căreia i se datorează şi lipsa de luciditate în analiza fenomenului atestabil şi consecinţele lui, ce se întrezăresc acum si fata de care aparent nu se mai poate face nimic .
Fapt este că, în doar câţiva ani, Bucureştii fuseră invadaţi de clădiri de un neo-corbusianism de „templu tăcut“, organizându-se ca un flux de maree ce ocupa imperceptibil teritorii vaste; cam toate „zonele de sanctuar“, ce ilustrează Bucureştii tradiţiei, sfârşiră prin a se reconverti în stil pestriţ prin adausurile de arhitectură „universalistă“ in gustul ” high tech „.
O vreme, „afacerea“ înaintase mulţumitor deşi verificarea solidităţii ei prin statistică – arătând, deci, costuri şi profit, „grad de ocupare“, vital, ca şi în cazul hoteleriei – a rămas, până astăzi, un deziderat şi evaluările independente nu se pot face cu un procent ridicat de document aglutinat ori ascuns de privirile indiscrete . Apoi, atunci când devenise in afara de orice îndoială ca „dezvoltarea continuă“ este numai o iluzie şi ca „birourile“ vor ajunge la saturaţie, ca şi orice altă afacere ce depinde de mediul social şi de factor istoric, începură „marile lovituri“; acestea însemnară vânzarea integrală („cu chiriaşii incluşi“) a câtorva din aceste „centre de afaceri“ şi plata unor sume absolut bizare prin consistenţă si caracter de unicat . Supoziţia ca, de fapt, în acest fel s-ar fi aplicat reţeta „oficializării banilor cu origina nedefinită“ a existat dar nu s-a putut dovedi şi nici măcar formula intr-un limbaj mai descurcat . Oricum ar fi fost, metoda nu pare originală şi, deci, inventată ad-hoc, fiindcă în „imobiliarul de plasament“ achiziţia de proprietăţi ocupate prin contract pe termen măcar mediu este frecventă şi aduce beneficiu sigur, având răspândire.

Dar, cu toate acestea, devenise evident ca mitul „blocurilor de birouri“ se apropia de sfârşit deşi de vreo câţiva ani circulă în unele ziare ( dar mai ales în proza vorbită a câtorva agenţi imobiliari de nomenklatura ) ideea că „blocurile de birouri“ sunt „o afacere“ ce se dezvoltă cu o uimitoare acceleraţie şi ca, bineînţeles, „afacerea“ va continua în acelaşi mod triumfal. Din nefericire, prognosticurile foarte optimiste s-au dovedit exagerate. Dacă acum şapte-opt ani preţurile de închiriere pentru un spaţiu corespunzător de birouri în, pe-atunci, cea mai „luxuoasă locaţie“ din Bucureşti (World Trade Center) se ridicau la 35 -38 USD plus TVA astăzi cota curentă nu depăşeşte 15-16 EURO şi este în scădere lentă deşi sunt încă voci ce afirmă că, totuşi, cererea nu s-a diminuat. lată un paradox: „cererea se menţine“ dar preţurile scad, fiind evidentă concluzia propagandistică şi difuziunea de versiune contrafăcută, în vederea încurajării unor „plasamente“ fără viitor.

În realitate, epoca „blocurilor de birouri“ şi-a încheiat perioada ei de modă şi această „piaţă“ se aşează în datele ei fireşti. De altminteri, companiile importante (de fapt „clienţii mari“ în această materie) s-au fixat deja în spaţii ce le definesc iar cele mai prevăzătoare şi-au construit propriile „sedii complexe“, care constituie, în destule cazuri, reper urban şi edificiu reprezentativ. Această traduce „indigenizarea“ companiilor internaţionale şi stabilirea lor în România, de unde nu considera că ar mai exista argumente să se retragă la un moment dat.

Dar, în fond, destule dintre acestea nici măcar nu preferaseră acest gen de semi-anonimat şi adoptaseră soluţia imobilului de prestigiu, de fapt o clădire „clasică“, uneori chiar un mic palat, având personalitate, „caracter“ şi aspect memorabil, spre a nu mai vorbi de „poziţie“, care dictează, pretutindeni în lume, valoarea şi preţul. Astăzi, cine s-a stabilit în acest gen de spaţiu rămâne unde este iar cine a considerat, precum „Philip Morris“ „Tuborg“, „Vaillant“ şi încă multe altele, ca sediul-campus este cel mai potrivit, a făcut alegerea inteligentă. Căci, mai deunăzi, începură să apară – şi se răspândesc – marile „sedii complexe“, de fapt un agregat complicat de birouri, pavilion administrativ, depozite şi magazine încorporate care, nu odată, conţine şi apartamente pentru „managementul intermediar de la centru“ şi care, astfel, asigură o anumită autarhie de unitate economică, îndependentă, măcar pentru moment, faţă de fluctuaţii de domeniu imobiliar, până la urma nu puţine.

În aceste condiţii, ipoteza ca şi la noi s-ar putea repeta „Sindromul Varşovia“ nu se poate exclude, deşi nu a devenit încă o certitudine. Prin anii de dinainte ca Polonia „ să intre în Europa “, explozia „afacerilor cu blocuri de birouri“ devenise atât de izbitoare şi crease obsesie, încât mulţimea de spaţii ce ar fi trebuit să îndestuleze un deficit doar bănuit, despre care se vorbea, însă, cu un optimism straniu, a fost uimitoare prin volum şi diversitate. Şi acolo, „integrarea de dinainte de integrare“ s-a manifestat prin acceleraţie dar, ca şi aici, prin calcul greşit şi prognoza triumfalistă. Abia după o vreme, când o parte impresionantă din „birourile“ noi – apărute în Varşovia ca si ciupercile dupa ploaie- nu şi-au putut afla chiriaşi, s-a observat că, în materie de imobiliar, ca, de altminteri, şi în altele, propaganda nu asigură decât o „piaţă de cuvin te“ şi nu „o piaţă de bani“.

3 Aprilie 2007 : DE CE SUNT CASELE ATAT DE SCUMPE LA PARIS ??

„VISUL PARIZIAN” – CÎTEVA OBSERVAŢII PRELIMINARII

În nu prea puţine situaţii, cînd se discută la noi despre preţuri ce diferenţiază şocant se invocă în mod obsedant faptul că acestea nu sînt „ca la Paris”, făcînd reper dintr-un oraş unde toate ar trebui să definească, printr-un gen de universalitate, etalonul absolut. „Străinul”, cînd doreşte să cumpere şi mai ieftin decît ieftin zice, cu mirare şi revoltă, că aici, în Carpaţi preţurile ar fi „mai mari decît la Paris”, punînd miză, bineînţeles, pe ignoranţa acestor „mici valahi” care , ţărani prin tradiţie, nu au informaţii şi vor ceda în faţa argumentului capital. „Românul”, îndeobşte lacom şi încrezător în ideea că „e deştept” şi va face afacerea vieţii , visează şi el, urcînd, de la un sezon la altul , preţul „garsonierei din Titan” cu cîte zece procente pe lună , că va ajunge pînă cînd , „intrînd în Europa”, îşi va putea vinde „bunul preţios” cu preţuri „ca la Paris”. Evident, toată lumea greşeşte dar eroarea provine din perspectiva mitică şi din atitudinea de păcălitor patent ce îşi impun cei ce nu doar gîndesc astfel ci şi operează în consecinţă.

În realitate, „la Paris” distanţa faţă de legende este izbitoare deşi , în mod vădit , naturală, adică proprie unui oraş important dar vechi ce nu-i doar o metropolă ci şi un centru de imperiu ce avusese pînă alaltăieri colonii diverse şi gîndeşte încă în termenii Imperiului lingvistic care este francofonia. Întîia senzaţie, de fapt, este de „nefiresc” şi impune prin caracter net diferenţiat ce împiedică orice fel de comparaţie cu Bucureştii măcar, dacă nu chiar cu situaţia din România. Sîntem, la drept vorbind, pe planete diferite a căror „atmosferă” imobiliară este constituită din elemente ce nu se aseamănă din punct de vedere al compoziţiei „chimice”. Noţiunile sînt, cîteodată, diferite şi ininteligibile. La noi, ca să exemplific, nu s-ar înţelege ce înseamnă a se vinde „pereţii” în materie de magazin şi nici de ce presupusul preţ al unui spaţiu pentru comerţ ar fi destul de mic, în relativ, dacă am ştii că, de fapt, acesta nu este „preţul” ci doar „despăgubirea” pentru „fondul de comerţ”, adică, întîi şi-ntîi, vadul. Stranii , ori măcar neobişnuite , sînt precizările – de la sine înţelese la Bucureşti – privitoare la „baie” (dacă există şi unde se află) şi chiar la „water-closed”, a cărui realitate se precizează cu grijă în mai toată oferta de vînzare. Cumpărătorii de „succesiune” şi vînzare (şi, deci, şi cumpărare) de „apartament ocupat” apar în mod destul de frecvent precum şi menţiunile destul de neînţelese pentru noi – priviind ipoteca şi creditul , plăţile de taxe diverse şi destul de mari etc. Şi vînzarea de „viager” apare şi prezintă un grad de interes.

De fapt, impresia de piaţă aşezată – care dezvoltă criterii foarte diversificate şi chiar ajunge să coteze „la nuanţă” – se impune numaidecît. Preţurile traduc mai degrabă individualitatea locuinţei decît un abstract de „număr de camere” cu aspect de copie trasă la şapirograf. Uneori , notele ce cresc sau descresc valori greu a se defini altfel decît prin raport cu speţa surprind pe românul obişnuit cu „standardul” şi cu apartamentele ce seamănă adeseori unul cu altul ca doua picaturi de apa . Dacă, deci, „zona” şi chiar strada contează aici destul de mult – dar, cu toate acestea , cam ca în Bucureşti – altele sînt neglijate la noi ori nici măcar nu se iau în calcul. La drept vorbind , un element cît de neînsemnat „punctează” în plus sau în minus. Contează, aşadar, dacă imobilul este vechi sau nou , şi din ce an chiar avîndu-se în vedere nu „rezistenţa” (ce obsedează la Bucureşti, oraş tulbure şi nesigur , geologiceşte vorbind) ci tipul de construcţie; contează, bineînţeles, etajul dar aceasta fiindcă ascensorul există sau nu iar „scara” (ce criteriu curios pentru noi!) este îngustă sau mai în lărgime, abruptă sau accesibilă, întortocheată ori comodă ; contează prezenţa balconului , a terasei , a „verandei” şi dacă baia este separată ori la un loc cu vasul de „water-closed”, dacă există bucătărie sau „kitchenette” ori dacă totul a devenit organizat ca „bucătărie US” (americană , evident) şi chiar şi dacă bucătăria este „independentă”; contează expunerea la soare , („plain sud”, însorit toată ziua , „soleil couchant” în amurg – ori deschis doar către curtea interioară ). Cînd există şi „parking”, argumentele se întăresc căci aflăm, la Paris, chiar şi o piaţă imobiliară de parcări, unde „locul” se vinde începînd cu 25.000 pînă către cifre mari. În sfîrşit, „calmul” – criteriu capital într-un oraş trepidant şi gălăgios, turistic şi latin- este apreciat şi valorează.

Prin raport la Bucureşti, apar, deci , destule curiozităţi în materie de rezidenţial , unele fiind arătate şi de criteriile ce se invoca precum şi de ceea ce constituie argument suplimentar, elementul de atracţie. Totul se explică , în fond , prin situaţia locală care adeseori este absolut incredibila . La Bucureşti, ascensorul nu se menţionează în oferta de vînzare căci este răspîndit aproape peste tot dar la Paris un etaj „mai de sus” într-o clădire fără lift pare să intre în ordinea curentă . Fondul imobiliar nu este doar „meschin”, mic, sufocant ci şi învechit prin îngheţarea în momentul construcţiei ori prea puţin adaptat dezideratelor ulterioare.

Spre deosebire de Bucureşti- unde „luxul” se traduce , mai bucolic şi mai americăneşte , prin grădină şi piscină– la Paris sînt foarte apreciate apartamentele cu „terasă” şi „grădină interioară”, cît ar fi de mică aceasta de pe urmă şi există chiar şi o agenţie („Terasseset Jardins”) dedicată în exclusivitate acestui gen de propunere , care bineînţeles că formuleaza o categorie foarte scumpa . Un apartament cu astfel de dotări (în „Buttes Chaumont”, în „19 eme”), de fapt un duplex la etajele 8 şi 9, avînd un „living” (ce se numeşte aici „sejour”), patru dormitoare şi un birou, cu „terasă” ieşind din „sejour” la un etaj, şi o „terasă în unghi” la etajul mai de sus, cu două boxe şi „pivniţă” (evident ca la „demisol”), se vindea, în iulie 2004, cu 1.170.000 EURO, ceea ce rareori se depăşeşte, ca valoare în Bucureşti, în materie de rezidenţial .

Deşi în valori absolute aceste probabile „vînzări” sînt uluitor de „scumpe” , totuşi ele nu par a fi şi cele mai scumpe” ci mai degrabă s-ar zice că nu depăşesc o categorie „medie” către o limită superioară. Căci, la drept vorbind, dincolo de stratul comun, aparţinînd pieţii rezidenţiale „de prestigiu” care se evidenţiază în orice capitală (iar în acelea cu faimă se subliniază, fără de îndoială), există aici şi un imobiliar de sanctuar, care „vinde” adeseori în exclusivitate poziţia . Bineînţeles că multe dintre acestea nici măcar nu se vînd (căci nu există interes să se vîndă) şi, deci, nu au preţ fiindcă „nu se cotează” la bursa cererii şi a ofertei dar unele apar şi stîmesc emoţie celor ce visează la „Cornul Abundenţei” rezultat din speculaţia „cu case”. În această materie, aproape nimic nu scade sub „milion” şi un apartament lîngă Luvru şi Jardin des Tuileries cu „salon mare”, sufragerie, birou şi patru dormitoare nici măcar nu pare extravagant cînd se negociază la 1.449.000 EURO. Dar nu doar „tradiţia dă preţul” ci şi concentrarea mondenă, căci, vorba unui personaj cu humor, „au şi ei Pipera lor”. La Neuilly, lîngă Paris, unde se apreciază-cand exista !- cîte o grădiniţă cît de mică, un apartament de patru camere (160 mp) şi „grădină pe terasă”, ar merita 1.250.000 EURO cînd un „trei camere” (la 100 mp) se vinde cu 1.053.000 EURO iar o vilă (denumită „hotel particulier„) ajunge la 2.400.000 EURO pentru că , între altele , are şi o grădină, mică e adevărat, dar „grădină”.

Uimitoare ar mai fi, pentru consumatorul de mituri, şi calitatea incredibil de scăzută a fondului imobiliar, majoritară în Paris, fapt ce scandalizează prin unele detalii cînd ele ajung a se cunoaşte. In 1979 , cînd am locuit o vreme în „Oraşul-Lumină” – cum i se mai zice, cu tandreţe – am fost consternat aflînd că vreo 40% dintre clădiri erau dotate doar cu „wc turcesc” şi nu dobîndiseră, în acest sector, „scaunul” util şi odihnitor . Va fi fost sau nu aşa, din punct de vedere al procentajului este greu de verificat dar şi astăzi chiar această realitate, din altă lume, apare deşi nu mai este tot atît de răspîndită precum acum un sfert de veac.

Şi alte aspecte sînt de necrezut. Pentru fostul muncitor devenit proprietar, la Bucureşti, în apartamentul lui de cincizeci şi ceva de metri din cartierul Militari, acesta pare sufocant de mic şi la drept vorbind, aşa şi este dar la Paris această suprafaţă constituie o aspiraţie care nu se îndeplineşte cîteodată nici într-o viaţă de om . La Bucureşti, nu am întîlnit nicăieri propusă spre vînzare o simplă „cameră de 5 mp, cu wc pe palier” dar la Paris – da, şi încă la preţul de 36.000 EURO. Suprafeţele sînt, deci, fenomenal de mici , dar şi neverosimil de scumpe ceea ce va trebui explicat spre a se înţelege mai bine cauza şi justificarea.

În aceste condiţiuni, pentru cel ce visează a avea o garsonieră „ cît de mică ” în Paris , veştile nu sînt prea încurajatoare. Un „studette” în Rue Maubert (în „5 eme”, aproape de Jardin de Luxembourg), cu doar 13 mp suprafaţă, ajunge uşor la 75-80.000 EURO fără a se considera cererea ca fiind deplasată. 0 cămăruţă de mansardă, cu pat „ la cucurigu ” peste cameră , urcînd spre „dormitor” pe scară de lemn, în zonă mai „populară”, nu scade sub 55.000 EURO.

În mod curent, se întîlnesc apartamente de două camere, de 35-45 mp, „â rafraîchir” (adică „de cosmetizat”, cum se zice pe Dîmboviţa), la 5500-6000 EURO/mp(cand sunt „convenabile „) costînd, adică, 160-180.000 EURO. Diferenţele există, totuşi, în funcţie de „zonă”, desigur, căci dacă în „Porte de Clichy”, mai la periferie, un apartament de două camere (în „imobil vechi”, înţelegîndu-se, deci, ce deficite vom întîlni aici), renovat dar întins pe doar 42 mp, se vinde acum si cu 189.000 EURO, un altul, în „Rue de Turenne”, adică în cartierul „Marrais”, pe lîngă Place des Vosges, cu doar 36 mp, ajunge la 227.000 EURO, într-un bloc „condominium” („copropriete”). Preţuri de peste 220.000 EURO sînt obişnuite pentru apartamentul clasic „de Bucureşti”, avînd două camere mai micuţe decît cele din Floreasca, dar cu cît este „zona” mai înconjurată de celebritate cu atît se plăteşte mai mult. În „Luxembourg”, în această vară, un „două camere” de doar 61 mp, se vindea cu 656.250 EURO, depăşind, deci, 10.000 EURO/mp şi nu era, proporţional, „vînzarea cea mai scumpă”.

Bineînţeles că, la fel ca şi la Bucureşti, „cartierul”, zona sau, mai precis, „arondismentul” (adică „sectorul”, cum se zice pe-aici) creează diferenţe şi supra-cotează adeseori, deşi un motiv superficial ar fi pur şi simplu tradiţia, ideea că „aşa am apucat”. „Scumpe”, dar justificate (excluzînd, desigur, regiunile de sanctuar precum Rue de Rivoli, Boul. St’ Mich’, Boul, Saint-Germain des Pres, Boul. Haussmann, ca să nu mai evocăm Champs-Elysees, „centrul banului”) sînt, ca să exemplific succint, „arondismentul” V, XIV şi VI, unde „nu se vinde” intens; în „Marrais”, pe lîngă Place des Vosges, se vinde mai mult dar nu cu mult mai ieftin. La drept vorbind, „ieftin” nu este nicăieri, nici măcar la „banlieue”, adică la periferie şi nici în suburbii. Totuşi, nu întotdeauna „zona face preţul” căci un „două camere” în Boulogne Nord, în imobil din 1930 cu 55 mp şi balcon se oferea la 320.000 EURO, mai mult decît altele, situate mai bine.

Sînt, evident, excepţii, mai degrabă, căci totuşi tradiţia de „îlot” (cum se zice la „cvartal” sau , aici, la „micro-cartier”) pare încă destul de puternică . Un studio („sur cour”, adică avînd vederea către curtea interioară), la 22 mp, dar în XVI eme, pe rue Victor Hugo, costa, în iulie, 115.000 EURO iar un „patru camere”, între care două dormitoare şi „sejour” dublu, dar aşezat pe Avenue de la Bourdonnais, se vindea cu 940.000 EURO. Fabulos!

Criteriul „noului” apare şi la Paris şi funcţionează iar , ca exemplu, un „două camere” în Boulogne Nord, ce nu depăşesc 65 mp, se negociază , din acest motiv, către 425.000 EURO. Un „recent”, în aceste cartiere poate ajunge pînă la 440.000 EURO chiar dacă suprafaţa în sine este mai scăzută, adică la doar 54 mp (dar contează, ca supliment, grădina privată).

În materie de „case” şi, cum se zice la Bucureşti, „vile” (cu imprecizia, foarte încăpatoare, practicată de limbajul semidoct din oraşul lui Păcală), nu recunoaştem aproape nimic din ce se ştie în Cotroceni, Dorobanţi şi în Parcul Jianu. Pentru cei care cred că Parisul ar fi o piaţă de palate deziluzia este considerabilă căci mai degrabă s-ar cumpăra la Bucureşti un „imobil de prestigiu”, cu „stil”, personalitate şi istorie decît pe lîngă Sena, pe bulevardele ce îşi răspîndesc faima pretutindeni pe mapamond. Evident că unele există dar sînt prea puţine şi nu se vînd decît în situaţii rarissime iar cînd se vînd , proprietarul se schimbă pe tăcute căci la banii ce se cer totul se produce fără publicitate, agenţii şi priviri nedorite. Mai răspîndite sînt „casele de banlieue ” ori în hinterland, adică mai departe de suburbie . Unele arată „preţ bun” dar, la drept vorbind, nu sînt în Paris.

lată, de pildă, „o casă americană” la Perreaux sur Marne, de fapt un „pavilion”, avînd 170 mp locuibili şi 240 mp construiţi, cu 5 camere şi living dublu, veranda şi anexe şi 850 mp de teren; preţ 679.000 EURO. Sau un alt „pavilion” independent, în „cartier”, ca 3 camere şi birou, living şi teren mic, totul la 430.000 EURO, Ieftine, chiar uimitor de „româneşti” cîteva „maison de viile” în suburbie (la St. Denis şi Blanc Mesnil), cu puţine camere (2-3), puţin teren (200-250 mp), şi preţ scăzut: 120.000 – 160.000 EURO. Sînt însă excepţii faţă de un ansamblu de preţuri necomparabile. Pentru românul care vindea pana acum cativa ani cu 25.000 un apartament de cincizeci de metri pătraţi în cartierul Pantelimon, la „doar” 500 EURO mp de construcţie (ceea ce la noi, este enorm), aceste cifre sînt năucitoare şi îi deschid un apetit şi mai puternic pentru cîştig „prin integrare” căci, după cum se zice, „integrarea aliniază preţurile”. Dar de ce sînt, la Paris, locuinţele atît de scumpe? Şi cît de scumpe ar putea deveni ele, la Bucureşti ? Iata o intrebare abisala , pe care numai ghicitorii ar putea cuteza s-o asculte .

Din comentariile zilelor urmatoare

~ Este REBU un mare proprietar imobiliar in Bucuresti ?
~ Cat va mai functiona creditul ipotecar la noi si aiurea ?
~ Cand vor fi fortati sa iasa din case proprietarii incapabili sa plateasca renovarea fatadelor ?
~ ” Piata imobiliara de lux ” din Bucuresti si psihoza seismica
~ ” Povestea magazinului de cartier “

2 Aprilie 2007 – LEGENDA CASELOR IEFTINE DIN BULGARIA

Legenda” caselor ieftine „din Bulgaria se datoreaza unei observatii ” de piata ” care dateaza de acum doi ani si ceva ,cand intr-adevar la sud de Dunare (unde ” imobiliarul” inca era contemporan in cote valorice cu Romania din anii 90) ” pretul scazut ” era frecvent si inverosimil in raport cu „incalzirea bolnavicioasa ” de la noi . Acum insa modificarile sunt vizibile si presiunea ” speculatorilor amatori de chilipir ” s-a pus in lucrare asa cum si era de asteptat . Contribuie la acest inceput de ” invazie ” si iscusinta agentilor imobiliari locali ( dar aceasta este o atitudine universala !) in a prezenta atragator oferta care atrage si uneori chiar face ” sa ia mintile foc”. In fond, ca in oricare comert si aici linia ce desparte „realul ” de ” literar” este foarte subtire insa chiar daca exista , cateodata nu se vede deloc .
In iarna aceasta , cred ca mii de posibili cumparatori au cazut pe ganduri citind despre o casa cu patru dormitoare,” living room ” si ” anexe ” aflata ” in Varna” si propusa spre a fi vanduta cu incredibilul pret de 28.500 E : un chilipir oriunde in lume..Insa fata de versiunea propagandistica ,realitatea se afla la distanta astronomica , producand soc:” Varna ” din aceasta poveste nu era insa Varna ( adica splendidul oras maritim foarte bine cotat , o Constanta mai orientala si cu un parfum de vetust boieresc uneori accentuat cinematografic ) ci un satuc pierdut pe camp la peste 20 de mile de oras si la cativa kilometri de sosea ,reclamand intrebuintarea automobilului spre a ajunge in „lumea obisnuita”. In aceasta materie , nu sunt diferente scandaloase fata de ceea ce se gaseste la noi fiindca in inima Dobrogei, in sate din alt veac cum ar fi Topraisar, nu pot fi preturi cu mai mari iar realitatile „a antropologice ” nu difera .
De fapt , exista o relativa unitate a ” pietelor ieftine ” care , de obicei , ilustreaza o geografie cu prea putine sanse de evolutie in acceptiune curenta si care descurajeaza navala speculatorilor fiindca riscul re-vanzarii in pierdere exista si nu este mic. Prudenta „cheltuitorilor de bani ” -care isi fac douazeci de socoteli inainte de a pune „teancul” pe masa ,daca ,totusi,”il pun ” – este o atitudine fireasca dupa cum fireasca ramane si izolarea de ev mediu a celor ce locuiesc asemenea regiuni din veacuri fara varsta , ” fara pret ” din perspectiva cantarului zilei de azi .