~ROMANIA TACUTA : Schimbari si epiloguri ; sate si asezari ce vor disparea

De bună seamă, dezvoltările viitoare depind , înainte de toate , de potenţial şi se vor diferenţia în funcţie de acesta, evoluînd fără menajamente insa dupa reguli ce nu se pot anticipa in totalitate . Şi în această direcţie se recomandă o filosofie senină alăturată unui sentiment al epilogului inevitabil, arătînd că toate se pot orîndui altfel dacă forţa internă ce le organizează se manifestă şi corespunde necesităţii .
Întîi de toate, satele din ariile semi-urbane se expun evoluţiei şi, dacă în marea tocmeală cu hazardul se potrivesc sensurilor de mişcare umană, se vor corecta adeseori prea repede, creînd acum doar o impresie barocă , totusi provizorie, ce mîine abia se va clarifica. Pînă către 1997, Otopeni şi Baloteşti – care se întindeau în nordul Bucureştilor- erau două comune de case cenuşii lipsite de stil şi sărăcăcioase dar la începutul acestui secol începură a se preschimba în adevărate oraşe comerciale întruchipînd şantiere ce nu se mai sfîrşesc. De o parte şi de alta a şoselei ce duce către Ploieşti răsar aproape în fiecare lună edificii noi întruchipînd magazine, show-roomuri, sedii complexe cu birouri, pavilion administrativ, depozite şi încăperi pentru vînzare, alături de tot felul de supermarketuri, „plaza“, hoteluri şi restaurante, eliberînd o mulţime de forme şi culori asemănătoare unui decor policrom de cinematografie de Hollywood.
Procesul este ireversibil şi se va încheia odată, de fapt curînd, chiar dacă azi începutul de oraş ce însoţeşte şoseaua pare – alături de casele ţărăneşti neatinse încă , în adîncime de sat – o înşiruire de edificii de scenografie, în genul potemkimiadelor de carton. Bucureştii nu sînt însă excepţia ci, evident, o parte din procesul complet ce creează regula.
Astăzi, aproape fiecare oraş mai răsărit conţine nu doar cartierul rezidenţial de hinterland ci şi suburbia comercială, acestea fiind, la drept vorbind, ipotezele ce se traduc, adesea prin raport, în realitatea ce se prefigurează. Comercială este cu precădere dezvoltarea şi în materie de „sate de la Drumul Mare“ ori acolo unde există tradiţie în organizări de Oboare, tîrguri şi iarmaroace, de fapt satul pre-modern de staţie de poştă, tîrguşorul eşuat, poate fosta reşedinţă de plasă. Acestea au ceea ce se cheamă potenţial care se regăseşte şi acolo unde, economiceşte, sînt resurse cu aport constant, nu doar agricole asa cum sunt aproape la tot pasul . Chiar dacă nu cunosc evoluţii în spectaculos, acestea se conservă şi au un viitor măcar în categoria stabilă ce ilustrează.

„Potenţialul“ este decisiv şi în regiunile ce se pot întări în direcţie turistică ori balneară , prefăcînd sate azi qvasi-anonime în staţiunile, imprevizibile, de mîine. Şi aici , mentalităţile vor suferi corecţii, renunţîndu-se la ideea de a se vinde „loc de casă“ ori „clădire“ între vecini sau cunoscuţi, în orice caz con-săteni, cum se petrece astăzi. Această preferinţă către vînzare endogenă este, în mediul rural, o reminiscenţă din doctrina juridică medievală, ce interzicea -tacit-străinului-de-sat cumpărarea de imobile, dar pauperizarea actuală s-ar spune ca o va înlătura curînd, crezîndu-se inevitabil a se aduce între localnici pe „cei cu bani ” daca si acestia vor incuviinta asezarea „provinciala”(ceea ce insa nu va avea loc).

Hazardul contribuie şi in aceasta materie . Nu lipsesc, bineînţeles, regresiunile şi chiar dispariţiile de asezari , care nu vor fi puţine dar trebuie înţelese sub regimul necesităţii si al sirurilor interminabile de precedente . Astfel, satele răzleţe, situate în inima cîmpului ori în creierii munţilor, vor dispărea după ce, poate, o vreme vor fi rămas doar staţii sau dormitoare sezoniere pentru muncitorul agricol de viitură. Fenomenul nu-i recent si ,la drept vorbind, dispariţiile de localităţi sînt fenomen curent în istorie dar nu se percep adeseori cu precizie căci procesul e lent şi depăşeşte perioada de viaţă a unei generaţii. Cînd se accelerează, impresia ce o impune este de dramă socială însă fondul problemei nu se modifica din ratiuni de context, fiind „directiva interioara necunoscuta”. Cine mai ştie azi că la Baia era, odinioară, capitala Moldovei, că Gherghiţa şi Tîrgul de Floci erau, la o vreme, oraşe comerciale respectabile şi că Strehaia era curte domnească şi episcopie?
S-au dus toate, risipind ca pulberea în vînt pînă şi amintirea măreţiei de altădată. Pe unde altădată treceau care cu mărfuri, azi stă pămîntul înţelenit; zidurile s-au măcinat devenind ţărînă; fîntînile s-au astupat cu nămoale, straturi geologice de frunze moarte traducînd zeci de toamne inutile iar pe unde era un pridvor, domnesc acum tîrîtoarele. Mii de sălaşuri mari şi mici s-au pulverizat în sute de ani făcîndu-se una cu pămîntul dar lăsînd altele să se constituie, prin agregare de omenet după reguli completamente neştiute. Prin 1979, abia întors de la Paris, mă aflam prin Vlaşca, şi am dorit să revăd un sat straniu, aflat nu departe de şosea, pe unde, cu doar trei ani înainte făcusem cercetări de toponimie. Am căutat cătunul Dîrvaş, mergînd cu maşina peste cîmp mai bine de un ceas dar abia într-un tîrziu un stîlp de fîntînă cu o fosilă de cumpănă şi două – trei măgurice, arătînd urmele unor case ce se năruiseră, au evidenţiat ceva din ceea ce altădată fusese o textură umană vie. Grîul – abia pîrguit – se instalase negînditor peste urmele rămase doar în memorie.