~Sfaturi pentru initiati:”cum va arata „Noul Bucuresti ” ?

„La nord de Bucureşti“ – un viitor indistinct

Cu doar puţină vreme înainte de anul 2000, s-a observat că , aproape fără a se băga de seamă , în preajma Bucureştilor apărură nu puţine reşedinţe noi ce arătau o destinaţie nu întotdeauna definită deşi, în orice caz, erau impresionante prin dimensiunile clădirii şi întinderea de teren stăpânită. Şi în această direcţie, ocuparea Nordului se dovedi că avea precădere interpretându-se ca o retragere la umbra pădurii şi marginea lacurilor, aşadar în regiuni pitoreşti şi de climă plăcută, potrivite pentru un anumit gen de plezirism ce se practica şi începuse să se cultive, descoperindu-i-se gustul complex şi indistinct. O tradiţie exista, de fapt, şi, cu oarecare probabilitate, încă se ţinea minte pe o cale tot atât de puţin raţională ca şi pasiunea, explozivă şi stranie în acei ani, pentru Cartierul Primăverii, la drept vorbind o formă de paricid prin care „omul nou“ îşi confirma, în grad simbolic, triumful asupra „omului vechi“ ori a „omului de altădată“, înlocuiti astfel în sanctuarele altor vremi. Această tendinţă nelămurită, mai mult impuls sufletesc confuz decât organizare de teritoriu preluat de „noua clasă“, nu a putut aduce decât prea puţine agregări căci s-a manifestat, şi încă se manifestă, sub forma deciziei individuale şi în scopul mărginit al obţinerii unei plăceri de persoană ori de „familie mică“, rareori de clan redus, cu şef şi acoliţi. De aci, au rezultat formula stihială, evoluţia anarhică, incidentalul şi, deci, o populare printr-un fel de „descălecat“ de prea multe categorii de venetici care, dacă nu stricară regulile locului amestecându-le fără o raţiune mai înaltă, aşezară „în câmp“ proprietăţi ce se adăugară, cu timpul, una după alta fără nici cea mai vagă îndemnare către aşezarea sistematică. Deopotrivă reşedinţe luxoase în fost teren de cultura graului ori, mai la depărtare, către Lacul Snagov, vile complicate ce se alăturau gospodăriilor de săteni crescători de porci şi de orătănii, aceste alcătuiri ilustrează cu virtuozitate realităţile de populaţie neaşezată ce caracterizează vremurile şi le definesc.

Abia recent din nebuloasa întâiului deceniu începură să se desprindă, prinzând un contur ceva mai evident, locuri şi sensuri altă dată poate doar presimţite de cei cu mai multă putere de a vedea dincolo de contingent. Un mic oraş , ce ar putea deveni mâine o comună, în forma acum organizatei agregări ce se denumeşte „Paradisul Verde“; un şirag de case de vacanţă ce „închid“ malurile lacului Snagov şi le transformă într-o proprietate de grup definit ce trăieşte cu faţa către micul orizont lacustru şi cu spatele către aborigenul din satul înghesuit în lumea lui paralelă ; o aglomerare semi-urbană, fără nume şi fără nici cea mai elementară concepţie cu caracter comunal în regiunea Şoselei lancu Nicolae şi în marginea fostului sat de oieri Pipera, către Tunari şi cartierele de periferie de favelas din Colentina – iată imaginea tradusă într-o hartă a luxului înţeles local, definind insule şi, poate, un fel de arhipelag fără legături stabile şi sens.

Dar, ca de fiecare dată când apar astfel de întocmiri ne-organice, înaintarea lor nu se produce senin şi previzibil. Nimic nu ne încurajează a ne închipui că, dacă nu se intervine prin gând strategic constituit cu prevedere, viitorul ar putea fi altfel decât acest prezent nesigur cu un procent suplimentar de neclaritate şi, de bună seamă, şi cu tensiuni.

Un „mâine“ ce se profilează nu este , oricât ne-ar sluji această idee spre liniştire, doar un „azi“ mai extins şi mai definit. Satul încă viu va rezista căci localnicii nu se dezrădăcinează uşor şi , la curţile neo-boierimii, vor găsi loc în serviciile multiple ce se cer şi se vor satisface cu mână-de-lucru locală; aceasta, în vreme ce valurile noi , cuprinzând pe „întârziaţi“ şi pe „noii înlesniţi“ dacă nu cumva şi pe „străinul ce – s-a – hotărât – să – iasă din oraş“, vor adăuga noi „villa rustica“, făcându-şi loc cu greu „între case“ ori întărind nota, aproape generală, de teritoriu dez-agricol, întinzându-se pe câmp. În mod paradoxal, cu cât „se cere“ mai mult teren – şi, deci, creşte preţul – cu atât localnicul nu mai poate vinde casă şi ogradă căci nu îi mai ajung banii primiţi spre a se instala „alături“, unde este tot atât de scump ca şi acolo unde a vândut. Rămân ca solutie : conservarea proprietăţii sau dezrădăcinarea, în locuri noi, de aiurea, ce creează un fel de nevroză şi o nelinişte socială ce nu este de dorit deşi pare inevitabilă.

Astfel încât, în doar două zeci şi ceva de ani (si daca nu se schimba conceptia ) ,aici va rezulta o schiţă de „megapolis valah“ cu aspect pestriţ , eteroclit ca înfăţişare şi incoherent din punct de vedere social , alăturând „comune de miliardari“ şi „sate de pălmaşi“ ori, dacă se accentuează interferenţa, amestecând domeniile neo-feudale cu casa de vălătuci şi de paiantă şi gardul din vreascuri ce se pun, în iernile grele, pe foc. Această combinaţie de „bidonvilluri“ şi de Beverly Hills pare a fi inevitabilă dacă, aşa cum se procedează încă, vor lipsi directiva şi proiectul „pe alt picior“, ce se impune în chip vădit că ar trebui întocmite curând! Dar în ce mod s-ar putea obţine alt rezultat decât ceea ce se vede? Şi, la drept vorbind, ce consecinţe ar apărea, dacă acestea se vor traduce, vreodată, în realitate ? lată întrebări ce trebuie puse si teme asupra carora suntem obligati sa staruim.

Întâi de toate, aceasta nu-i o temă de ipoteză ci, la drept vorbind, de valorificare de potenţial ce există deja dar prea puţin tradus în concret dacă nu se ia în calcul cu luciditate. Fapt este că, prin gândirea prospectivă, toată lumea câştigă, rămânând doar puţin loc spre a se manifesta hazardul, incoerentul, incidentalul. Bineînţeles că, indiferent la interesul individual, proiectul pe picior mare poate, câteodată, să deprecieze deşi această presupunere este, în această materie, greu de închipuit. Organizarea cu scop definitiv şi agregarea pe planuri evolutive sporeşte, de obicei, ceea ce există, rar diminuează.
Aşadar, din ceea ce azi întâlnim în felul unor pete de culoare, având pitoresc şi neobişnuit, vor rămâne toate şi unele, dezvoltându-se prin noroc, vor creşte în însemnătate, în alte contexte şi cu alte valori ce se întăresc prin vecinătăţi.

Să exemplific, pe scurt. Dacă azi „Paradisul Verde“ este doar o semi-comună, uimitor de „legată“( şi înaintează deşi prea lent faţă de cât ar merita) mâine, când Bucureştiul în oglindă ar putea deveni certitudine, vechea „comună“ va fi Parcul Domenii şi Cotrocenii oraşului dezvoltat. Deci sanctuar, spaţiu rezidenţial consacrat, cartier şi, de fapt, o parte din întreg, căci acesta este principiul: dezvoltare prin integrare şi adaptare şi modificarea de funcţiuni. Şi în ce fel s-ar putea produce aceasta, adică, de fapt ce şi cât se va modifica din ceea ce există? La drept vorbind, se va modifica totul, în sensul constituirii altui întreg, cu alte obiective şi, bineînţeles, cu alte semnificaţii. Totul începe de la căile de comunicaţie. Astăzi, Nordul – considerat în abstract – este o încrengătură de drumuri cu propria capilaritate, având în principal funcţiune de scurgere din şi către „oraşul principal“ din Subcarpaţi. O alcătuire de trident, având în mijloc vechea „Cale a Braşovului“ şi în laturi drumurile către Târgovişte şi Buzău, regularizează circulaţia de acum în aproape aceeaşi formă ca şi în vremea lui Constantin Brîncoveanu. Întreaga regiune circumvicină păstrează încă un caracter de staţie de tranzit presărată cu rare „puncte de poştă“, cam la treizeci de kilometri unul de altul. Aici se depuneau, în provizorat, mărfuri pentru uzul Marelui Oraş (dar în afara lui) iar omul se retrăgea, în temporar, aşezându-se periodic, nu definitiv, spre odihnă, trecere plăcută de vreme fără preocupări, „vacanţă“. Grossul, adică materia socială majoră, trece pe lângă toate aceste întocmiri şi le defineşte, încă şi acum, caracterul de auxiliar. Din loc în loc, mici căi înguste şi subţiri, adeseori prea puţin circulate şi, de regulă, pustii, leagă în mod sumar şi parcă ne-aşezat diferite asezări ce par întîmplătoare şi destul de perisabile, ca un fel de tabere militare ce s-ar putea „ridica“ vreodată, lăsând locul gol.

Dar, de îndată ce conceptul de ansamblu se preschimbă, toate încep să capete alt înţeles şi, dacă nu îi „răspund“ cu coerenţă acestuia, se vor consuma şi dispar. De la provizoriu se trece la definitiv, de la staţie se trece la „înrădăcinare“.

Astăzi, când un singur „bulevard imaginar“ îndrumă aproape întreaga mişcare de hinterland nordic totul pare – şi este! – univoc şi concentrat. Dar mâine, desconcentrarea iniţială urmată de re-agregări în jurul unor sanctuare şi noduri ce corespund formulei încă misterioase ce se va naşte , creează complexitate şi extensiuni de neprevăzut. Vor rezulta, deci, organizări specifice unui teritoriu ocupat în totalitate de oameni ce trăiesc stabil şi întrebuinţează geografia cu acest scop. În loc de „un bulevard“, va rezulta o mulţime de „căi“, „şosele“, avenide şi esplanade, străzi mai mari şi mai mici, desfăşurate în reţele cu alte obiective şi cu o altă „greutate“ decât cea de acum. Dar unde se vor întinde acestea şi cu ce fel de însemnătate? lată o întrebare cu caracter vrăjitoresc, ce nu se poate desluşi, deocamdată.

Tot ce se poate face este a presupune, „cântărind“, în palma ipotezei, greutatea fiecărei aşezări umane de acum, a enunţa câteva supoziţii şi a sublinia concluziile cu aspect general ce sunt inevitabile în astfel de situaţii şi au nu doar un precedent.

Întâi de toate, „concluziile“. Dispare, de peste tot, caracterul „plezirist“, semi-vacanţier şi chiar noţiunea de „reşedinţă alternativă“ căci noi nu vom mai avea aici prelungiri, anexe ori apendice ale oraşului ci Oraşul însuşi. „Reşedinţa“ nu va mai fi în sanctuarul clasic ci, pentru cine se hotărăşte să trăiască în „organizarea dinamică“, aici şi doar aici. „Vacanţa“ se mută de la Snagov şi Corbeanca, la Breaza, Sinaia sau Predeal, poate la Vălenii de Munte. „Casa de duminică“ pe malul apei (ce traduce, azi, obsesia Snagovului şi a surogatelor lui) dispare ca noţiune, căci vom putea avea „casa permanentă“ în acel loc.

Astfel încât, cine are îşi poate păstra ceea ce are deja, fără a se simţi cumva împiedicat în interesul propriu de factori sociali şi context istoric, care îl depăşesc. Rezultă că, din această perspectivă, colonia pleziristă ce înconjoară astăzi lacurile cu reşedinţe impresionante va locui, stabil nu temporar, acolo unde acum merge doar în week-end sau, mai rar, în serile disponibile, „din primăvară până-n toamnă“. „Paradisul Verde“ nu decade ci se valorifică, devenind cartier de Oraş mare, şi, de fapt, în acelaşi fel se tratează agregările „no name“ din Pipera – Tunari – lancu Nlcolae, cu deosebirea că astăzi „periferice“ şi „alternative“, unele ar putea deveni, mâine, „centrale“ şi „stabile“ (deşi, în materie de „Pipera“, ideea de „central“ cade de la sine).

De fapt, ceea ce face azi valoarea pleziristă a Nordului – adică, între altele, vegetaţia sub forma rudimentului de Codrii ai Vlăsiei , aerul curăţat de multe din impurităţi şi apele (oricât de înnămolite acum) – va însemna valoare în sine pentru Oraşul nou, întins peste un complex hidrografic reprezentativ şi extrem de folositor şi peste cel puţin două râuri ce vor deveni, astfel, râuri interioare.

În aceste perspective aparent neverosimile, încap şi destule supoziţii ce pornesc de la ceea ce este şi o scurtă schiţă nu ar fi de tot inutilă. Pornind de la „marginea convenţională a Bucureştiului“ de azi, adică de la podul Băneasa şi Bd. Aerogării , ipoteza s-ar putea descrie în felul următor:

De la vechiul Aeroport şi pînă la ceea ce se cheamă Podul Otopeni, caracterul de regiune incoerentă ce se observă acum va dispărea complet; aici nu va mai putea fi un „ceva“ fără definiţie ce aşteaptă să capete un stăpân ci un inter-regn propriu-zis, o zonă dintre oraşe, de fapt interferenţa dintre două margini de Oraşe. Pentru Vechiul Bucureşti, această periferie verde din nordul imediat nu mai prezintă interes în direcţia dezvoltării, căci oraşul clasic nu se mai dezvoltă ci se conservă, se exploatează şi se îmbunătăţeşte în datele lui. Dezvoltările, oricât ar fi de galopante şi produse într-un ritm intensificat, vor fi proprii Noului Bucureşti, iar micul district din Sudul oraşului viitor nu va mai reclama, cum reclamă azi „cheltuieli suplimentare cu lichidarea pădurii“, amenajarea teritoriului şi în general, operaţiuni de pionier în teritoriu ce ar trebui întâi civilizat şi abia apoi folosit. De construit se construieşte acolo unde este posibil de îndată, iar conservarea mediului nu se mai face prin decizie administrativă – căci nu mai este cazul – ci propriu-zis printr-o lipsă de interes a celor care azi urmăresc cu lăcomie o bucată de pământ cât mai întinsă pentru investiţie, dar mâine vor avea la dispoziţie câmpii aproape nesfârşite la preţuri ce vor deveni convenabile.

Astfel încât, tot ce se află „între două poduri“ va rămâne cum este, cu doar o mai pronunţată preocupare pentru ideea de natură (parcuri, zone de loisir colectiv etc.) dacă vor apărea, în fine, minţi ceva mai luminate decât până acum. O singură modificare majoră (ce s-ar putea produce şi chiar dacă Noul Bucureşti nu va exista) se profilează cu evidenţă, valorificând ceea ce, prin renunţări, devine vacant şi construibil şi, deci, obiect de investiţie. Pe locul unde azi se mai întinde Aeroportul Băneasa, un nou cartier rezidenţial-cu alaturarile de “negustorie ” si “afacere” invitabile – se instalează într-un interval de numai câţiva ani, înlăturând o funcţiune ce datează şi al cărei ciclu de aproape o sută de ani s-a consumat până la capăt. Ideea însăşi de a restringe vechiul aeroport – ridicat pe moşia lui George Valentin Bibescu mai aproape de casa lui, de la Mogoşoaia (în 1912) – la un simplu spaţiu de utilitate privată pentru elicoptere (ceea ce va fi ,intr-un sfarsit ) nici măcar nu mai interesează şi indiferent dacă îşi va găsi reflex concret,acesta nu va fi decât un auxiliar fără însemnătate. Aici suntem în domeniul inevitabilului şi al directivei interne necontestabile ce pretinde că Oraşul Nou să aibă aeroporturi, între care şi cel de la Otopeni ar putea, de la o vreme, să piardă valoare şi să se Incluida într-o simplă serie cu membri mai numeroşi.

Bineînţeles că soarta Marelui Bulevard Anonim de astăzi (cunoscut sub denumirea americănească de DN1) va depinde de sistemul de sanctuare şi noduri ce se vor naşte, înţelegând prin aceasta, ca să fie mai clar, unde va cădea accentul Noului Bucureşti. Va fi el un oraş desfăşurat echilibrat în jurul Drumului Ploieştilor şi de o parte şi de alta, cu o anumită simetrie organizată după o coloană vertebrală? Ori se va întinde cu îndemnare către Apus, astfel încât Calea Târgoviştei şi Calea Braşovului ar putea să devină „aliniamente“ aproape marginale? Sau nu cumva, ascultând de sfaturile deloc inocente ale câte unui antreprenor influent „se orientează“, adică îşi îndreaptă faţa către răsărit, înglobând regiunea Voluntarilor? lată întrebări ce nu isi pot afla un răspuns, căci între doctrina simetriei şi cea a picăturii de apă pe plan înclinat, atrasă într-acolo de unde vine „locul-ce-i-se-face“ nu va hotărî decât viitorul ce încă rămâne nedesluşit. În această materie, nu se poate spune decât că există un sens interior destul de puţin accesibil, aş zice chiar misterios, pe care – ca orice organism viu iraţional – oraşul îl cunoaşte şi ar dori să-l atingă. Dacă acesta se va înţelege şi se va adapta, măcar în schema lui generală, atunci rezultatul ce se obţine are echilibru; şi îl va căuta, dorind să-l obţină (şi, deci, stricând, pe termen lung, orice alcătuire ce i se opune) dacă sensurile se decid împotriva lui ori imprecis.

Intuitiv vorbind – deşi cu argumente ce exprimă trăsătura de oraş în oglindă şi, până la un punct, „duplicat“ – soluţia ce se întemeiază pe simetria marginilor pare cea ma indicată. Astfel ar rezulta un bulevard central care nu va fi DN1, prea îngust, dar paralel cu acesta şi care, astfel, nu va modifica prea mult din concentrările ce există, organizate de la sine până acum. Între Buftea şi Voluntari la nivel de „paralelă“ s-ar putea închipui cuprinsul urban propriu-zis, teritoriui civil, „proprietatea cetăţenească“, cunoscând extensie compactă până dincolo de Ciolpani şi poate chiar Potigrafu, astfel încât să înglobeze lacurile şi râul Ialomiţa.Tot ceea ce astăzi s-a schiţat deja (de la cartiere rezidenţiale şi chiar cvartale de volum mai redus) s-ar menţine şi doar se integrează.

O anumită stabilitate se obţine, în orice caz. Până şi „cartierele de depozite“ răsărite în zona Şoselei de Centură de azi (mâine, probabil una dintre căile de comunicaţie interna cu alte regiuni ale „megapolisului valah“) vor păstra din valoare fiind, ca şi acum, regiune de margine activă însă de „margine de Sud“, mai comercială şi probabil şi mai bine definită decât a izbutit să fie în epoca indistinctă de pana azi . Şi acel continuum de bulevard comercial ce defineşte astăzi Otopenii şi îl desparte în două părţi egale ca nişte felii de pepene nu se poate preschimba peste noapte astfel încât îşi conservă sensul şi conţinutul ce corespunde cu necesităţi poate doar corectate în viitor. Cu cât se înaintează mai către Nord, trecând de ceea ce azi este Aeroportul „Henri Coandă“ (ce a dobândit, în sfârşit, un nume!) nota de provizoriu se menţine încă, aşteptând parcă să se aştearnă – peste realitatea neclară – semnificaţia cea mai potrivită. În mod vădit, Baloteştii rămân „comerţ“ cu accent divers, dar către apus Corbeanca se dezvoltă rezidenţial, ca o parte „mai centrală“ din ipoteza ce se întrevede. Dar Săftica, unde s-a încercat în zadar să se implanteze depozit, magazin mai mare ori „parc industrial“, îşi va găsi idealul intern abia atunci când, precum în anii ’30, îşi va intensifica adaosurile de reşedinţe. Abia de aici încolo, adică între Tâncăbeşti, Periş, Ciolpani şi „federaţia de sate a Snagovului“, indistinctul ce încă stăpâneşte se va menţine atâta timp cât planul mare nu se va exprima cu naturalete si in “sensul organic” iar nu dupa capriciile “lor” si “pentru ei “. Aici, de fapt, şi în tot registrul secundar de terenuri de câmp unde, fiind spaţiu aproape „rusesc“, totul poate să devină posibil, este cheia Noului Bucureşti.

În orice organizare umană există un „Ur-land“, un nucleu iniţial, un spaţiu care, prin însăşi poziţie, echilibru potenţial, relief şi proporţii faţă de idealul exprimabil, coordonează totul şi îi dă sensul şi pecetea. Acest nucleu nu este, încă, acolo unde s-au aşezat oamenii, în vremea când mişcarea lor – arătându-ne totuşi o direcţie confirmată – era doar dibuită şi intuitivă.
___________________________

Anunţată în toamna lui 2002 şi dezvoltată încă sumar în de-acum notoria cercetare „România în anul 2010“, teoria Noului Bucureşti va fi tratată în noua carte „Principiul Kiseleff“,de unde face parte fragmentul de mai sus.Aici sunt examinate atât tendinţele tradiţionale în dezvoltarea oraşului cît şi ipoteza de „oraş dublat“, care înaintează pînă la detalii de organizare urbană, metodologie de lucru şi montaj financiar. “Principiul Kiseleff” va aparea in vara acestui an.