~Ce se vinde si ce se cumpara in luna septembrie ?

ARTUR SILVESTRI :

„Casă în străinătate”

Sfârşitul verii aduce, în materie de casă de vacanţă, unele re-aşezări noi dar mai recent una dintre ele a apărut şi se dezvoltă într-un anumit mod, trebuind, bineînţeles, să fie observată mai bine şi explicată. Aceasta este tema „casei de vacanţă în străinătate”. Cred că prin 1995, pe la începutul anului, când, apărând recent, revista „Casa Lux ” se desfăşura cu o anumită energie surprinzătoare, am reuşit să ne înţelegem cu câteva companii străine (una dintre ele – foarte prestigioasă, un „developer” din Marea Britanie) în ideea de a prospecta interesul românilor faţă de cumpărări de „vile pentru loisir” în ţări europene „turistice şi pitoreşti”, precum Spania dar, mai cu seama, Portugalia. Origina acestei cereri ce a venit „de la ei”, stătea în fenomenul pe atunci uimitor de puternic al „descălecării Şeicilor Roşii”. În doar câţiva ani, aproape toată Coasta de Azur-şi, mai apoi, regiunile cu caracter mitologic din Europa luxului de vară, se umpluseră literalmente de bogătaşi vorbitori de limba rusă care nu doar că frecventau restaurante ultra-elegante şi locuiau la hoteluri pe care numai „americanii” le înţelegeau, dar începuseră chiar să se şi împământenească în felul cumpărării de proprietăţi. Astfel încât, prin 1997,nu doar că în restaurantele din Cannes lista de meniuri avea ataşată explicaţia în ruseşte a felurilor de mâncare dar şi anunţurile de vânzare de proprietate ce se afişau de către companiile cu activitate în imobiliar se făceau adeseori în limba lui Cehov şi a lui Gogol, lată, deci, că, gândind analogic, cei ce construiau „cartiere” şi mici orăşele în Portugalia, la Oceanul Atlantic, îşi închipuiau că acelaşi fel de cumpărători risipitori ar fi trebuit să existe şi în România, de vreme ce această categoria se revarsă ca din Cornul Abundenţei din Rusia tipică. La drept vorbind, schema istorică era ingenioasă căci în Est, la marginea Imperiului, îmbogăţirea se produsese galopant şi într-o manieră uimitor de energică astfel încât, teoretic, ar fi trebuit să existe încă de pe atunci destui „români cu bani” capabili să cumpere bine şi scump cam orice clădire medie în Europa şi chiar în lume. Aceasta era, în acea vreme, şi opinia mea dar cu timpul mi-am dat seama că, într-anumită măsură, mă înşelasem. Povestea, scurtă, a acestei ipoteze este în sine semnificativă. Vreo câteva luni, până către sfârşitul lui 1995, am tot publicat şiruri întregi de oferte, una mai interesantă şi mai atrăgătoare decât alta, şi am aşteptat să apară cumpărătorul înlesnit şi extravagant. Aşteptarea nu a fost în zadar.

Numărul celor ce se arătară interesaţi nu era scăzut şi nici fluctuant şi aş zice că, dacă am lăsa deoparte pe cei care pescuiesc deobicei în orice fel de ape, erau fără îndoială „cumpărători capabili”. Dar nici unul dintre ei nu înainta mai departe decât o pură şi simplă vizionare de fotografii, relevee şi contracte posibile de „antrepriză”; să fi fost atât de neinteresantă „casa de vacanţă la Atlantic” ce propuneam şi o desfăşuram în forma publicitară? Cred şi acum că nici vorbă de aşa ceva şi că, mai degrabă, destui dintre „Şeicii Dâmboviteni” ce mă vizitaseră au şi cumpărat, până la urmă, ceva, undeva, cândva. Dar nu ştie nimeni – sau aproape nimeni – unde anume s-ar afla aceste proprietăţi „de refugiu” şi nicidecum de vacanţă.

Fapt este că, astăzi, faţă de acele vremuri indistincte când „robinetul de bani fără şir” nu mai este atât de furtunos şi când apar într-adevăr( pe langa grossul alcatuit din hoti ignari ) si personagii ce au câştigat din inteligenţă, efort, sacrificiu şi, până la urmă, capacitate-neromânească – de a finaliza, apare, în sfârşit, omul potrivit spre a-şi cumpăra şi o „casă în străinătate”. Aceasta este, deci, o atitudine recentă. Ea provine nu doar din motive de „modă de viaţă înlesnită” ci şi din raţiuni ce se înţeleg de îndată când se compară „cum se trăieşte aici şi cum se trăieşte acolo”. De obicei, gândul de a cumpăra „ceva” în lumea largă apare atunci când se călătoreş te turistic şi, locuindu-se la hotei ori în pensiunile diversificate de genul „ail inclusive” sentimentul că acolo s-ar putea petrece timp mai mult şi mai „aşezat” apare şi stăruie. Bineînţeles că erorile sunt posibile, căci una este „viaţa de hotel”, cu tot ce presupune aceasta şi altceva este „viaţa de comună”, printre localnici unde, până la urmă, veneticul va trebuie să se îngăduie şi uneori chiar să se şi acomodeze, lată o temă ce se examinează foarte rar dar este, până la urmă, esenţială. Dar acesta este numai începutul dificultăţilor ce se întâlnesc atunci când se doreşte o „casă în străinătate”. Mulţi uită să se gândească-exaltaţi numai de ideea însăşi că vor deveni „proprietari pe Coasta de Azur” ori la Atlantic, – ca o proprietate trebuie îngrijită, supravegheată şi chiar întrebuinţată astfel încât să existe măcar garanţia ca, anul viitor, se va găsi măcar ia locul ei şi că nu se va transfer ma, prin participare de aborigeni, într-o fostă clădire de unde nu au mai rămas decât pereţii. Sunt unii care cred că aceste incidente şocante s-ar putea produce numai în Africa sau în cine ştie ce fund uitat de lume dar există o universalitate a hoţiei despre care trebuie să avem reprezentări fiindcă altfel în locul realităţilor ar apărea doar iluzia. Astfel încât esenţial este a spune că abia acolo unde există şi s-a dezvoltat administrarea de imobile ca profesiune şi s-ar putea contracta servicii sigure în această materie se poate cumpara „casa străină” fără riscuri evidente. Dar, pe lângă aceasta, mai apare încă o temă, care şi ea se evocă foarte rar şi adeseori se uită cu desăvârşire. Conţinutul ei este în aparenţă şocant: „accesul liber la proprietate”. Dar ce ar fi aceasta, de fapt? Inseamna a putea sa-ti intrebuintezi casa proprie fara a trebui sa stai sluj pe la ambasade in ideea de a obtine o viza si , daca se obtine , sa astepti in aeroport cu pantofii in mana ingaduinta de la Marele Stapan.