~„ROMÂNIA DE VITRINĂ“- Spiritul de corp

In raport cu starea Bucurestilor , de fapt o capitala de tip sud-american unde cresc cladiri ” zgarie nori ” si circula intre cele mai scumpe automobile din Europa , numeroase accente asemănătoare se confirmă în oraşele importante , care contează cu adevărat. Dacă fantasma Cartierului Primăverii are unicitate şi nu se regăseşte aiurea decît cel mult în proporţii nesemnificative faţă de ansamblu , în schimb zonele private ce se constituie între 1990-2000 se observă pretutindeni şi bat la ochi numaidecît . De fapt , nu există capitală de judeţ lipsită de măcar un cartier compact şi ” exclusivist ” de vile noi , constituit cu repeziciune şi completat pe parcurs . Trivale – în Piteşti, Lacu Sărat – la Brăila, Viişoara – Ursuleţi în Piatra Neamţ sînt doar cîteva speţe din mulţimea de mici cătune luxoase cu caracter de club. Exclusivismul defineşte aceste medii sociale noi şi de-aceea lărgirea suprafeţelor construite nu se mai produce tot atît de rapid în deceniul ce urmează , căci mai degrabă decît liberul arbitru intervine aici cooptarea în cercul închis constituit. Practic, geografia banului limitează anvergura desfăşurărilor posibile.

De aceea , în materie de zone consacrate noi şi chiar de sanctuare predomină o vreme clientelismul ori spiritul de corp. Fenomenul nu-i nou , dar se repetă. Într-o mică broşură de memorii, Elise Brătianu îi arată pe politicienii vremii grăbindu-se a cumpăra proprietăţi în Sinaia, de îndată ce Carol I dispusese ridicarea Castelului Peleş. Informaţia este capitală şi confirmă nu doar concluzia că „Sinaia este creaţia Peleşului“ ci şi componenta ancilară a unei categorii de potentaţi , ce se menţine ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic . Dacă Vodă îşi aducea grăjdarul şi valetul lîngă el , poruncindu-le să-l urmeze căci aceea era slujba , clientela vine, de regulă, singură în preajma stăpînului, spre a-i fi aproape şi a-l întîlni, cum se zice azi, „informal“, şoptindu-i la ureche vorbe dulci, intrigi şi intervenţii. Atitudinea persistă ori, mai bine zis, s-a reînnodat fără nici o fereală. Mai evidentă, uneori criantă chiar, în agregarea colectivităţilor pleziriste ce deţin case de vacanţă, situaţia nu se exclude nici măcar în compunerea rezidenţialului peri-urban, cu accent subliniat pentru capitale de provincie. Aci , „baronii locali“ se unesc de la sine în zone stricte de titulari ce se izolează uneori chiar şi prin intermediul drumului privat (o noţiune recentă) păzit de lefegii.
Procesul se desfăşoară mai lent după 2001 , căci neo-nomenclatura locală este închegată şi se primeneşte , de regulă, greu, sanctuarele ei fiind, la urma urmei, formate deja. În anii ce urmează, investiţia vine nu din aceste medii (ce şi-au consumat apetitul de grandoare şi au definit poziţia traducînd-o „în piatră“).

Două vorbe despre spiritul de corp, evocat ceva mai înainte. El există şi se dezvoltă şi nici măcar nu se consideră ilegitim spre a se ţine mai la o parte . Pe la jumătatea lui 2001, un domn distins si cu ” rang înalt” mi-a cerut consilierea pe o temă, nu tocmai uşoară, ce implicase şi alte personagii de calibru asemănător. De fapt, vreo cinci familii foarte înlesnite, compuse din demnitari, şefi de „regii“ şi „societăţi naţionale“, ori pur şi simplu, afacerişti „cu cotă“, bune cunoştinţe sau chiar prieteni, se hotărîseră să se asocieze spre a constitui un mic cvartal unde să-şi aşeze fiecare cîte o vilă cu grădină proprie şi, în comun, un spaţiu „de relaxare“ avînd piscine, terenuri de tenis, de bowling şi chiar un „club“. Drum privat închis, garaje, chioşcuri între alei şi în mijlocul vegetaţiei, de fapt – nimic neobişnuit fata de ceea ce se practica azi la noi si a devenit o „moda” cu elocventa ei . Nouă era, însă, ideea de asociaţie de afinităţi traducînd, în ultimă analiză , solidaritatea apriorica , „inrudirea de mod de operare ” si , in fond , mentalitatea de ” noua clasa „. Aceasta este cu probabilitate mentalitatea ce ordonă agregările de arii rezidenţiale noi, incluzînd şi caracterul lor de rezervaţie.