~CINE SUNT ” REDOBANDITORII” ?(II)- Falsa casă de raport

Falsa ” casă de raport ”

Prin vara lui 1999, înainte de vacanţe, se prezentă la mine un medic celebru şi, deci, înlesnit, ce îşi redobândise mai multe „proprietăţi“ între care una necomun de interesantă pe care începu să o descrie în mod tacticos şi sistematic. Ştiam, de fapt, despre ce era vorba căci „hotelaşul“ cu restaurant de pe coasta Cumpătului din Sinaia avea o oarecare notorietate, măcar în rândul intelectualilor ce se retrăgeau, în „Vechiul Regim“, să creeze „la munte“, asa cum se obisnuia pe atunci . Dar „redobânditorul“ înfăţişa speţa cu o emoţie gâtuită şi o dramatiza, prefăcând-o într-un „caz“ straniu şi chinuitor.

La drept vorbind, situaţia nu era disperată defel, ba chiar s-ar fi putut desluşi cu oarecare uşurinţă dacă ar fi existat o vedere lucidă şi optică pragmatică . Pe scurt, omul, împreună cu o bunică octogenară şi un unchi matusalemic, obţinuseră „proprietatea pe hârtie“, bineînţeles în instanţă, dar, spre a se putea ceda, cum se zice, „posesia“, ar mai fi trebuit achitată o sumă ce reprezenta „reparaţii şi îmbunătăţiri“ documentate de folositor (o companie de turism locală, „de stat“) şi, probabil, justificate . Era o cerere explicabila , de altminteri , care insa , atunci cand s-u schimbat legiuirile si averile mari s-au retrocedat mai incoace-cui vrei sui nu vrei ( ori,mai bine zis, ” cui trebuia „) ,nimeni nu a mai cerut nimic .Întrucât sentinţa conţinea această condiţie şi „rămăsese definitivă“ nu mai era altceva de făcut decât să se plătească „obligaţia“ şi punctum. Dar ceea ce părea clar ca lumina zilei, îi apărea doctorului înlesnit un mecanism de o complicaţie echivalentă cu teoria relativităţii iar gândul lui obsedant se rezuma la ideea de a se vinde „cuiva“ obiectivul „în această fază“, cu „folositori cu tot“, iar cumpărătorul „să se spele pe cap“ cu folositorul şi să-i plătească acestuia ceea ce era de plătit.

Schemă nu imposibilă însă, psihologiceşte vorbind, cu greu de înţeles in acei ani (cand indrazneala sfidatoare de azi nici nu se putea banui ) mai cu seamă că soluţia simplă era, de altfel, la îndemână şi destul de practică . În ultimă analiză, nu trebuia decât ca un cumpărător decis să „avanseze“, în forma unei promisiuni de cumpărare (act autentic!) exact suma – nu prea mare, totuşi cam o sută nouăzeci de milioane la banii din acel timp – ce se obliga la plată, să se achite aceasta de către „redobânditor“, şi apoi „proprietatea“ rămasă, şi „curată“ şi „în posesie“, s-ar fi vândut după vreo câteva săptămâni, în totalitate şi cu toţi banii încasaţi. Această explicaţie, cred că elementară,pe care i-am dat-o pe loc si gratuit , îi crease doctorului tacticos o stare de surescitare pe care nu am înţeles-o nici până în ziua de azi şi aduse, în foarte scurt, un refuz net şi vehement. Omul nici nu concepea acest aranjament şi rămase hotărât să vândă când se va găsi „partenerul care să-l scutească de orice bătaie de cap“.

În cele din urmă , ne despărţirăm cordial căci interlocutorul meu îmi comunicase, la o vreme, că se grăbeşte, avînd o întîlnire planificată anterior. Mergea să viziteze o proprietate, „redobândită“ şi ea, în Bucureşti (cred că prin împrejurimile bulevardului Dacia) unde „avea de încasat chiria de la chiriaşi“. Situaţia îmi apărea drept insolită şi de aceea cerui câteva detalii, care se comunicară foarte sumar, „pe plecate“ şi între două uşi. Pe scurt, cu vreo doi ani în urmă aceiaşi echipă „redobândise“ un bloculeţ cu două niveluri , locuit de câteva familii ce îşi manifestaseră, în mod neobişnuit, bucuria faţă de „proprietarul“ venit să le anunţe vestea cea rea. De fapt, oamenii erau foarte cooperanţi şi se gândiseră că acesta ori altcineva – de regulă, miticul „om cu bani“ – îi vor obliga să-şi ia hamul şi praştia, propunându-le mici sume despăgubitoare ori, cum se şi practică, vreo proprietate micuţă prin cine ştie ce cartier. Dar întrucât socoteala de acasă nu prea se potriveşte cu aceea din târg, refuzul doctorului „afacerist“ îi lăsă cu gura căscată. Acesta le impuse tuturor (de fapt, vreo şase familii) nişte contracte de închiriere pe cinci ani, stabilind şi chiria în cotele stabilite de Guvern, astfel că, în cele din urmă, rezultă cam vreo trei sute de mii de lei pe „unitate“. În total, nu mai mult de un milion opt sute lunar, adică un salariu oarecare, în acel an. În ciuda evidenţelor, doctorul se împăuna cu inteligenţa lui în afaceri şi, la despărţire, mă întrebă, licărindu-i în privire o satisfacţie secretă, dacă aş fi putut face „mai bine“.

Ce puteam să răspund? De fapt, întrega istorie are un aer de halucinaţie şi arată o psihologie neînţelegătoare de realităţi şi o atitudine de perdant tipic. Dacă exista bunăvoinţă la chiriaşii năpăstuiţi de istoria recentă şi colaborare totală , trebuia să se vândă totul rapid cu vreo 120.000 de usd americani (la preturile din acea vreme,inclusiv cheltuielile de „evacuare“ -căci acesta era preţul „de urgenţă“ al acelei epoci ) şi să se cumpere şase apartamente de câte două camere în cartierul Aviaţiei. Dacă tot visa la „o casă de raport“ cu încasare periodică de chirii, doctorul dibaci în afaceri ar fi putut să închirieze cu măcar 150 de dolari per capita şi un total net de 900 lunar, adică mai bine de 10.000 într-un an. Prin 2003 , cele şase apartamente s-ar fi vândut cu 180.000-200.000 de dolari americani plus cota de chirie colectată în acest interval, adică nu prea mult peste 50.000 de dolari, dublîndu-se cîştigul într-un interval uimitor de scur , iar mai tarziu ,fara de nici o indoiala , totul s-ar fi transformat in venituri ce atingeau usor 7-800.000 , cu cotatie in Euro . Însă, din câte am aflat, până astăzi omul încasează chirie „de pe Dacia“, mulţumit de „stabilitatea“ afacerii iar in anul trecut „hotelaşul“ de la Sinaia încă nu-şi schimbase proprietarul, dar începuse să se degradeze.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: