~”O casa de vacanta” la Azuga ori in Pirinei ?

ARTUR SILVESTRI

În materie de casă de vacanţă franceză nu doar „caracterul“ şi formula constitutivă sunt diferite ci şi preţurile, tot atât de diversificate deşi rămân impresionante pentru români fiind evident că o „casă ieftină“ s-ar găsi dacă se insistă, dar nu atât de uşor.
La o prea repede privire, fără a se nuanţa suficient şi fără nici măcar o idee de realitate specifică, aşezare şi destinaţie, preţurile par destul de impunătoare dacă se compară cu unele de aici, deşi adeseori această impresie nu se ccnfirmă întrutotul. In orice caz, ceea ce „se cere“ în mod curent se aproximează de la 250.000-300.000 EURO şi până către 600.000-750.000 EURO, ceea ce impresionează în valori absolute când nu se observă că aceasta este oferta frecventă. La drept vorbind, o aflăm în regiuni diferite şi în combinaţii destul de extinse spre a-i da atribut „canonic“, lată, de pildă, în departamentul Loiret, la Puiseaux, o „maison de maitre authentique“, având două etaje, destul de uzată şi având nevoie de re-condiţionări atât în materie de zidărie cât şi de feronerie, cu o anexă micuţă de numai treizeci de metri pătraţi, construcţie cu oarecare farmec dar fără „stil“ pregnant şi înconjurată de teren puţin: 480.000 EURO.
Tot la Loiret, dar la Malsherbes, o „casă tradiţională“, cu 700 de metri pătraţi de grădină, întinsă pe doar o sută treizeci de metri, cu trei camere între care una la demisol, dar având pivniţă de vinuri, bar şi biliard (ceea ce s-ar potrivi „casei de consum” de la noi) costă ceva mai ieftin (307.000 EURO) deşi ilustrează aceeaşi regiune şi aceeaşi categorie. Uneori, deşi preţul şi „zona“ sunt apropiate, calitatea diferă , ca şi „potenţialul“. O clădire de 170 mp în Loiret (la Faverelles), pe un teren de 6.000 mp, având şi o „anexă“ de 300 mp, ce trebuia totuşi, refăcută integral, s-ar fi cumpărat şi ea ca şi precedenta, pe la 300.000 EURO, poate ceva mai puţin.

Sunt, uneori, şi preţuri ceva mai mari dar şi atractiozitatea sporita are argumente. O casă, în Haute-Garonne , la Auzeville-Toscane, aflată în mijlocul satului si în apropiere de şcoală, s-ar fi putut vinde cu 458.000 EURO, deşi, în comparaţie cu altele, avea mai puţină atractivitate: cinci dormitoare, salon cu şemineu, un birou şi o verandă, grădină „arborată“, de aproape o mie şi o sută de metri pătraţi, încălzire cu gaze. Totuşi, cam acesta pare a fi preţul ce se potriveşte pentru acest gen de proprietăţi, căci la Montesqueu-Volvestre, în acelaşi departament, o clădire cu trei camere, „sejour“ de patruzeci de metri cu şemineu, birou şi unele dependinţe, aşezată pe un teren de aproape un hectar, „paysagé“, cu vedere către Pirinei, înzestrat cu piscină şi teren de tenis, s-ar fi putut cumpăra cu ceva timp in urma cu 516.000 EURO.
Preţul devine ceva mai înalt doar atunci când apare „ţinuta“ mai puţin obişnuită, o anumită tradiţie şi, abia foarte rar, faima ,fiind evident ca pentru cine visează la castele nu „în Spania“ ci în Franţa soluţia începe să prindă contur.
În Calvados, în apropiere de Cabourg, un conac – de fapt, un castel rural – se vindea nu prea demult cu doar 742.000 EURO. Clădirea, impresionantă, înălţându-se în mijlocul unui parc de trei hectare, trebuia renovată „cu limite“ (de fapt, decorul merita revăzut) fără a se înainta prea mult în detalii căci până şi acoperişul era „nou“. Argumente nu prea puţine, la drept vorbind: un salon de cincizeci de metri, opt dormitoare, un iaz în apropiere, cu izvorul de apă naturală, şi auxiliare ce sunt de trebuinţă de obicei şi fac viaţa mai agreabilă (grajd, casă de grădinar etc.), în total o mică ocazie neobişnuit de atrăgătoare.
În Loiret, la Montargis, un „produs exceptional“ – cum se prezenta, în manieră comercială iscusită, această clădire – însemna „un frumos castel de secol XIV“ aşezat într-un parc de peste 12 hectare pe maiu! unui râu, „mărginit de copaci centenari“; paisprezece camere, unele construcţii anexe şi un preţ (816.000 EURO!) extrem de tentant. Dar, evident, nimic despre renovările ce trebuiau făcute, cu siguranţă, aici căci de obicei castelul multi-centenar se conservă aproximativ şi se întreţine cu dificultate, adeseori chiar cu costuri ce aduc ruina financiară în nu prea multă vreme.
Acestea apartin ,totusi,unei “burse a normalitatii” care exclude “Franta mitologiilor turistice”-unde Proventa este sanctuarul absolut(si despre care voi face in viitor cateva disociatii ce merita stiute)-si nu trebuie interpretate de catre roman altfel decat ca termen de comparatie util in a fixa un oarecare reper in geografiile uimitor de bogate prin “nou” si ” divers”.
Totuşi, pentru vânzătorul de la noi, de obicei lipsit complet de simţul realităţii şi adeseori lacom fără măcar elementara disociaţie raţională, acestea sunt preţurile imaginate amagitor ( poate chiar câteodată ceva mai mari )şi către ele îşi dirijează iluziile pentru ziua când „vom intra şi noi în rândul lumii“. Dar, şi pe această temă, nădejdile nu se vor confirma în aceste date . Suntem, totuşi în Franţa, unde atracţia mitică rămâne considerabilă şi „lucrează“ în subconştientul universal. Mulţi din rezidenţi sunt, deci străini de toată mâna dar mai cu seamă (ori, mai precis, aproape în exclusivitate) „europeni“ . In cătunul unde, acum vreo cativa ani, ne gândisem să cumpăram şi noi o gospodărie (având casă de ţară, hambar reconvertibil şi vreo 2-3 hectare de teren) vecini ar fi trebuit să fie, dacă se realiza intenţia de atunci, nişte olandezi, o familie de nemţi şi o echipă multinaţională, între care o doamnă distinsă, provenită din Ţările Scandinave. Ideea visătoare ce ar susţine că aceşti „străini“ s-ar stabili în România cu aceeaşi sagacitate ce se utilizează la aşezarea în Ile-de-France este însă de nesusţinut şi trebuie înlăturată, căci, de fapt, noi nu avem argumente, notorietate şi nici faima de sanctuar ce se întâlneşte acolo şi se cultivă.