~PATOLOGIA PROPRIETATII IMOBILIARE: ” Lumea omului de nimic „

CLASA MUNCITOARE MERGE ÎN PARADIS DAR…FĂRĂ BANI

Către 1910 şi, mai tîrziu chiar, pînă aproape de 1940, apărură în Bucureşti numeroase „societăţi pentru locuinţe ieftine“ care împroprietăriră prin credit -şi, deci, cu plată rezultată din muncă şi salariu – o categorie oareşicare, măcar în intenţie muncitorimea şi negustorimea mai măruntă care, în cele din urmă, înţelese valoarea proprietăţii prin efort, chibzuinţă şi poate chiar „restrîngere“ şi oarecari sacrificii. Acesta este, de altminteri, mecanismul canonic în societăţile aşezate dar, bineînţeles, nu şi astazi la noi . Aici, o categorie de proprietari prin cadou, inaptă de a face corelaţie între muncă, bani şi avere şi incapabilă acum de a cîştiga constant ori altfel decît pentru supravieţuire, nu va contribui la modificări de situaţie economică de ansamblu decît doar prin consum cu limită şi simple permutaţii de proprietate spre a se obţine diferenţă ce se risipeşte la rîndul ei. Prin raport la „clasa salarială tradiţională“, ce mişcă investiţia socială prin participaţie (id est economie) aici intervine un gen de conservatism arareori depăşit de iniţiativă întîmplătoare şi decizie individuală care, din păcate, nu se dă exemplu, nu se încurajează şi nu-i urmată de nici un proces avînd scop şi continuitate.

Lumea „omului de nimic“

Cu doar cîteva luni înainte de începutul „Mileniului Trei“, se întîmplă să întîlnesc o cunoştinţă vagă, ce îmi fusese coleg de Şcoală generală, cîndva, cu peste treizeci de ani în urmă, într-un tîrguşor, fostă reşedinţă de plasă din judeţul Vlaşca. Omul devenise bacalaureat şi urmase calea „şcolilor post-liceale“ într-un oraş ceva mai răsărit iar prin anii ‘70 ajunsese în Bucureşti, angajîndu-se la o fabrică renumită unde se descurcase mai mult decît mulţumitor, de fapt „în spiritul timpului“ ce crease un gen de biografie canonică, semănînd ca două picături de apă la indivizi veniţi din cele patru zări. Vremea de atunci, cînd „neo-orăşeanul“ răsucea, înbujorat de emoţie, robinetul pentru apă de la bucătărie – în loc să scoată apa din puţ cu ciutura – şi asculta cu delicii zgomotul apei ce curgea din „water-closed“, mişcîndu-se prin odaia încălzită de slugi nevăzute ce îl scuteau de chinul de a sparge lemne cu toporul şi de a aţîţa focul cu sobă – ar fi trebuit să fie văzută paradisiac dar această atitudine nu apare. Astăzi, „neo-orăşeanul“ de ieri este „bucureşteanul recent“ ce socoteşte aceste altădată binefaceri miraculoase drept normalul minimal, fără de care nici măcar în ruptul capului nu ar mai putea să-şi conceapă viaţa cotidiană. Cine nu trăieşte astfel, ca beneficiar ce plăteşte, nu ar fi, în accepţiunea acestui om nou, decît „element de preistorie“, „ţăran“ şi „necioplit“, o prostime incapabilă de confortul de oraş. Deci, omul nou plăteşte ; dar spre a putea plăti îi sînt de trebuinţă bani şi, bineînţeles, surse de unde acestia se dobîndesc. Vaga mea cunoştinţă, ce mă întîlnise din întîmplare şi acum mă reţinea privindu-mă cu simpatie, ţinîndu-mă de un nasture de la haină spre a-şi arăta respectul faţă de ceea ce socotea a fi „un om mare“, îşi cîştigase banii, pînă nu prea demult, din ” munca la întreprindere” , de fapt un gigant ce dădea pîinea zilnică unui număr indefinit de personagii, hrănite întrucît se titularizaseră acolo şi trebuiau întreţinute. Acest gen de asistenţă, cu aer de filantropie organizată doctrinar, de sus în jos, se încheiase şi, pînă la a se vinde ca să se „taie“ şi să se vîndă la fier-vechi in ideea oculta de a tamane ” terenul gol” , fabrica notorie stătea într-o semi-conservare iar asistaţii de ieri ajunseseră doar figuranţi cu buzunarele goale. Omul meu, de altminteri, era inclus în ceea ce denumea „şomaj tehnic“. Aceasta însemna că „nu face nimic“ şi „ia“ (nu cîştigă!) doar „o parte din salariu“.
În altă părţi, unde personagii ca acesta se uită cu idolatrie căci „acolo se plăteşte bine“, cine ar fi în primejdie de a rămînea pe drumuri nu ar sta cu mîinile în sîn ci s-ar gîndi, dacă nu zi şi noapte măcar cu o oarecare intensitate, la ieşirea din acest necaz. Aici, omul nostru „iese la o bere“ cu cîte un vecin aflat în aceiaşi situţie şi „joacă o tablă“, cînd nu are ceva indefinit de făcut, puţin şi rar, ca să mai „cîştige“ ceva. Căci, totuşi, noţiunea de „cîştig“ apare dar se traduce în mici învîrteli oareşicare, în cîte o „ciupeală“ (aceasta este terminologia) constînd în reparaţii destul de necalificate la o ţeavă sau la vreo maşină Dacia, dacă există, de fapt, o oarecare pricepere şi nu chiar o lene abisală. Acesta este „tot cîştigul“? Ei, bine – nu. Mîndria „bucureşteanului recent“ constă , la un procent uimitor de ridicat, în „a face afaceri“, formulare ce se exprimă într-o formă şmecherească şi însoţită de un clipit, complice, din ochi, căci „afacerea“ ar fi egală, în această accepţiune, cu o semi-înşelătorie unde, în mod expres, iese cineva păcălit. Şi, în fond, ce fel de „afaceri“? Bineînţeles – „afaceri cu case“. Căci fiind proprietar – prin îngăduinţa nesăbuită a unora ce au vîndut, aproape pe degeaba „apartamente de la stat“ către chiriaşii uluiţi de norocul ce a căzut pe capul lor- fostul ţăran ajuns „bucureştean“, „vinde şi cumpără“, fenomen aproape generalizat. Cunoştinţa mea aproximativă şi anonimă (căci oricît m-aş fi străduit să-mi amintesc, din politeţe, numele n-aş fi izbutit) făcuse o astfel de afacere, descrisă cu încîntare „ca şi cum ar fi „spart banca“ la un cazino din Las Vegas. Pe cînd „era la fabrică“, pe vremuri adică, omul primise de la sindicat un „apartament cu patru camere în Militari“ căci avînd „famelie mare“ îi era necesar un spaţiu corespunzător. Cumpărată „în rate“ în 1991 şi plătită pînă la Sfîntu’ Aşteaptă cînd devalorizarea leului fata de dolar crea o echivalenţă rizibilă , „proprietatea“ se vînduse la o vreme contra unei sume mărişoare (oricum, de vreo zece ori mai ridicată decît „făcuse“ iniţial) de unde, cu doar jumătate, „afaceristul“ îşi cumpărase un apartament de două camere în Pantelimon, suficient pentru el şi nevastă căci „copiii“ sînt plecaţi demult în Spaţiul Schengen unde muncesc in forme diverse dar imposibil de infatisat coerent . Ideea de „a cîştiga atîţia bani“ disponibili (cam peste zece mii de dolari) excită fenomenal pe salariatul aflat în şomaj tehnic. Drept pentru care îşi cumpără de îndată o maşină Dacia Supernova, nouă, telefon mobil pentru el şi nevastă, televizor şi „combină“ (muzicală, evident!) frigider marca Bosch şi un număr indefinit de mărunţişuri, ce istoviră diferenţa ce rămase. De la el aflasem că o maşină de spălat „fără bule“ nu face doi bani, concluzie de cunoscător. Cu toate acestea, un „ce“ profit aduse această manevră imobiliară. Maşina nouă îşi consumase tinereţea şi îmbătrîni înainte de vreme făcînd cărăuşie de la ţară, căci omul se aproviziona săptămînal, de la „ăl bătrîn“ din ogradă, cu roşii, ceapă, ardei şi cartofi iar, uneori, cu cîte o găină şi brînză cumpărată „din sat“, totul pentru uz propriu. Iar apartamentul abia cumpărat ar fi trebui vîndut , spre a se obţine „o garsonieră plus diferenţa“.

Acest gen de „afacerism“ există, cunoaşte răspîndire azi şi se va menţine nu prea scurtă vreme, deşi este o simplă iluzie de consumator nesăbuit. Căci, în ultimă analiză, aceasta nu-i „afacere“ şi nici „mişcare de piaţă imobiliară“ ci doar un şir de permutări de proprietăţi cu scop de a se obţine un ban lichid prin restrîngere de spaţiu locuibil. „Cîştig“ teoretic căci, dacă nu se pune în lucrare, suma ce se obţine se împrăştie de obicei fără a se explica raţional acest gen de consumism ce creează sărăcie treptată şi insidioasă. Dacă măcar cele două-trei sute de milioane rămase după o astfel de „combinaţie“ s-ar păstra, repartizate pe unităţi de timp, în vederea supravieţuirii pentru trei-patru ani, s-ar mai înţelege, din toate acestea, cîte ceva. Dar totul se risipeşte, în etape, şi va dispărea ca un nor de praf în vînt, cîndva. Şi de ce aceasta? Fiindcă lipseşte simţul averii („casa“) căpătată prin efort, muncă generatoare de bani şi chibzuinţă în vederea unui scop ce traduce o necesitate calculată.
Odinioară, celui socotit şi harnic i se zicea, în societatea aşezată ce s-a distrus poate nu iremediabil, „om de ispravă“, arătîndu-se astfel şi lăudîndu-se fapta ce rămîne; omului de azi ce obţinu totul pe nimic, i se potriveşte, de bună seamă, „nimicul“.

%d blogeri au apreciat asta: