VI.”Marele Cutremur”

În sfîrşit, arareori evocate dintr-o teamă superstiţioasă de a nu chema răul, ipotezele catastrofice trebuie evocate căci, din păcate sînt mai probabile decît cele ce depind de om.

„Marele Cutremur“.
Apropierea anului 2000 aduce în Bucureşti şi o maladie socială resuscitată , ce s-ar putea denumi psihoza seismică. În conţinutul acesteia intră şi un reflex milenarist ce traduce frica de sfârşitul lumii dar şi stimul organizat administrativ şi întreţinut . La acea dată, prin decizia unui ministru sunt recenzate imobile şubrezite ce primesc curand un indicator ce prevesteşte răul, denumit de concetăţenii lui Caragiale „bulina roşie“, aratand ca in Orient toate se iau „in usor” si devin anecdota.Totusi, preistoria acestei manevre de teroare sociala ( de fapt, in buna parte inca o invarteala a Stapanirii lacome ce isi intemeiaza concluziile pe pseudo-expertize facute cu skepsis) ar trebui studiata atent si dezvaluita ; dar raul s-a facut.
Odata pornit programul de falsificare a realitatii apare , în prea scurtă vreme, şi montajul parazitar, alcătuit dintr-un consorţiu de companii de proiectare, avize, organizări de lucrări şi altele din aceiaşi făină care , in spiritul epocii acesteia de triumf al amagirii confirma „versiunea dirijata” si o intareste prin” consensul specialistilor” (dar bine platiti si ” partasi”). Efectul public este simţitor deşi sunt încă destui cei ce nu mai cred că astfel de concluzii ar fi adevărate si banuiesc,fara sa se insele excesiv, ca obiectivul nu era ” binele public” ci micsorarea de preturi pentru cladirile ultracentrale desemnate a fi „in pericol”,asa cum s-a mai facut de multe ori,in alte domenii, cu efect evident.
Inaintea acestei combinatii foarte ingenioase, piaţa imobiliară ar fi trebuit să reacţioneze cu rapiditate dar, şi în acest caz, modificările s-au produs cu o relativă încetineală . Contrar ipotezelor catastrofiste, nu s-a putut cumpăra imediat „apartament ultracentral“ pe nimic şi nici către 2006 măcar acest gen de ocazie nu a aparut frecvent. Încă destui străini, motivaţi de noţiunea de „Downtown“, aleg soluţii ce uimesc pe localnici dar arareori se comentează astfel de opţiuni ; rămâne uimirea si un semn de intrebare cu ecou prelung.
Desi diminuări oarecari de preţ şi de interes ar putea aparea din acest motiv ,totusi consecinţele se văd cel mai bine în mentalităţi. Astăzi , cine vrea să cumpere „elegant“ manifestă prevedere la orice clădire cu o oarecare vechime ( şi greşeşte ) dar alege mai degrabă „blocurile de antreprenori sălbatici“, ridicate, precum ciupercile după ploaie, în toate zonele „cu blazon“, alegand „fara sa poata opta „si fără măcar a verifica realitatea de pe teren si calitatea noului ,devenit fetis. Astfel încât se cumpără prudent – dacă nu chiar având un nod în gât – clădirea veche , deja cu preţ micşorat dar se preferă „noul“ ilustrat de obicei de un fel de club de speculatori ce cumpără teren şi clădesc cu repeziciune în „rezidenţial“.
Bineînţeles, astfel de atitudini legendare sunt rele căci resping analiza punctuală, cazul, construcţia în sine. Nu rezultă de nicăieri că un imobil de o anumită vârstă ar fi obligatoriu de respins iar „noul“ – stabil, solid şi neafectabil. Expertiza, de fapt, ar trebui să hotărască, dar aceasta nu se face iar ceea ce este „nou“ nu se verifică defel,considerandu-se aprioric ca ” modernul e bun” iar ” vechiul este caduc” . Dezechilibrul există , deci, şi generează adesea erori căci frica de o moarte cumplită şi de pierdere gravă de avere împiedică gândirea lucidă si atitudinile calculate.Efectele sunt indiscutabile . Fondul imobiliar cu tradiţie se declasează indiferent dacă se documentează sau nu afecţiuni iar „noul“ se preferă, aducând ponderea cumpărătorilor în zone de „rezidenţial nou“ cum sunt Dorobanţi – Floreasca, Popa Savu – Aviatorilor, Şcoala Herăstrău şi Băneasa – Pipera. „Părăsit“, din punct de vedere psihologic, oraşul vechi se estompează ca însemnătate până la momentul critic ce va hotărî, de fapt, care va fi viitorul lui.
Un fapt este însă în afară de orice îndoială , deşi nu se cunoaşte in detalii ori nu se invocă în mod curent. Desfăşurat în etape ce conduc azi la imaginea a patru oraşe diferite ce coexistă, Bucureştii se aşează pe dealuri, în foste albii de râu şi de lacuri astăzi secate şi pe terenuri „recuperate“ prin adaos de pământ peste gunoaie, bălegar de grajduri şi argilă din cărămidăriile de odinioară. Evident, efectele acestei situaţii se întrevăd chiar dacă sursa e puţin cunoscută si se tine la departare de ochii curiosi si de condeiele netocmite. Rezulta ca indiferent daca”vechi” sau”nou” , orasul va fi afectat nediscutabil caci „picioarele lui sunt nesigure”
Din nefericire,in aceasta materie reacţia psihologică nici nu contează cine-ştie-ce căci rămîne în afară de orice discuţie iminenţa unui seism de proporţii.Atunci cand acesta se va produce, el afectează cu siguranţă în chip major Bucureştii şi există ideea, încă nepopularizată, că acesta este sfîrşitul „marelui oraş“, distrus în arii vitale şi periclitat într-o proporţie considerabilă dintr-un fond imobiliar uzat şi chiar nesigur sau „nou” si neispravit. Din această perspectivă, nu atît pagubele (ce se evaluează, în teorie, la cote astronomice) ar fi esenţiale ci inutilizarea oraşului prin blocaje ce vor dura intervale lungi . Aceasta ar modifica accentele urbane şi ar obliga reorganizarea celui de-al cincilea Bucureşti ori iniţierea altui oraş şi semi-abandonarea celui vechi, devenit un gen de rezervaţie şi reconstituit în exotic tradiţional şi muzeistic , o Viena de Ringstrasse(reconstituita de fapt recent, adica de numai treizeci si ceva de ani)ceea ce, la drept vorbind, ar salva ,paradoxal, orasul de asaltul lacomiei irationale de azi.