31Octombrie 2007 – „Vremea Sfantului Dumitru”- Ce se vinde si ce se cumpara in Noiembrie ?

Ori de cate ori se evoca zilele de noiembrie apar numeroase stereotipuri ce apartin,la drept vorbind,”mitologiei curente”si,deci,modului de a intelege lumea dupa concluzii dobandite,asupra carora nu mai exista intrebari si indoieli.Astfel,se zice ca acum vine timpul gospodarismului pragmatic si ca pregatirile pentru iarna devin inevitabile.In epoca de semi-hibernare sufleteasca,de fapt o simpla suspendare de reactii altele decat nazuinta de conservare,ce stapaneste omul in lunile de inghet,pare ca „nimic nu mai misca” si ca,deopotriva,ciclul cotidian obisnuit isi modifica si el datele firesti.Si ,totusi,acestea sunt doar impresii superficiale,arareori aflate in realitatea imediata. Dar multe preschimbari se produc,desi nu sunt esentiale.Omul devine mai inclinat „sa se apere”,socotindu-se expus la primejdii exterioare mai acute decat altadata;isi oranduieste provizii,se infasoara in haine groase si se ascunde mai adesea in locuinta cat mai bine incalzita.Ii lipseste agresivitatea”de peste vara”si de timp,meteorologic,propice,cand simtul schimbarii si initiativele cu grad oarecare de risc apareau mai degraba si adeseori se si traduceau in concret.De altminteri,istoriceste marile razboaie nu se purtau iarna,cand,incepute si neispravite daca existau,totusi,campaniile militare se intrerup si omul pragmatic sau apucator se retrage ca sa se conserve ori sa se intareasca.
Semnul astral este ,deci,inertia,suspendarea modificarilor,status quo-ul.Nu intamplator,in Romania traditionala de la Sfantul Dumitru si pana la Sfantul Gheorghe,adica de la sfarsit de Octombrie pana la sfarsit de Aprilie,legiuitorul oprea mai toate „tranzactiile
imobiliare”si astazi,cand ,in miez de iarna,auzim ca sunt zvarliti in strada batrani”fosti chiriasi”fiindca a aparut”redobanditorul stabilit de Primarie”,suntem uimiti sa aflam ca a existat odata,pe lume,si o lege mai omenoasa decat cea aproape iresponsabila,de azi.Fapt este ca
in nici un contract de inchiriere de dinainte de razboi nu lipsea invoiala,legiuita,de altfel,de a nu se „tulbura”chiriasul in vreme de frig si zloata,si niciodata dupa ce Sfantul Dumitru fusese
praznuit.Aici ajunge ,in ultima analiza,regula sociala atunci cand ,fara a fi la mijloc”multa minte”ci doar buna-cuviinta ce astazi lipseste,omul e inteles,ca oricare alta fiinta vie,si viata lui capata o semnificatie,alta decat aceea de acum,de a fi un fel de vita care trage la jug.
In chip instinctiv,aceste concluzii inca se tin minte,ori,poate,aduc aceleasi atitudini ca si altadata,prin apropiere si chiar suprapunere de situatie exterioara.Avem,in linii mari,de-aface cu o „inghetare”relativa de piata imobiliara,ce tempereaza agresivitatea de animal irational si achizitiv ce il caracterizeaza pe omul recent.
#

In materie de „casa de vacanta”,sfarsitul toamnei aduce,cu precadere,mai multa chibzuinta.Graba rea si decizia pripita ,tipica „atitudinii meridionale”stimulata de elementul caloric intens,se restrang si,adeseori,chiar dispar.Apare un gen de prudenta de reactie naturala si un conservatism de protectie:nu schmbi nimic ca sa nu gresesti.
Aceasta realitate se observa cu precadere acolo unde „piata”fie ca este firava,fie nu stimuleaza riscul fiindca orice calcul s-ar face nu rezulta concluzii incurajatoare.Cel mai evident este acest fenomen in „imobiliarul de Litoral”.Noi nu avem,preum altii(dar poate vom avea,candva,chiar si la scara mai redusa)o traditie in serviciile balneare ce ne-ar ingadui „un sezon mai lung”iar clima,rezumata in vorbe pana azi actuale,nu iese din cadrele „grozavei ierni scitice”evocata acum aproape doua mii de ani de Ovidiu,in”Ponticele”scrise in preajma aborigenilor imbracati in piei de oaie.Pana si hoteleria sufera se „sindromul sezonier”si se abordeaza cu o anumita rezerva si cu multe calcule suplimentare care nu s-ar face daca ar fi in discutie „turismul de munte”.Astfel incat ,pe Litoral,incep sa scada in chip evident orice fel de vanzari iar cumparatorii se manifesta prudent si banuitor.Ramane doar fauna,eterna pana la urma,o „pescuitorilor „,crezand in hazard si,pana la urma,in noroc,categoria jucatorilor la Loterie.Ei cred,atunci cand vand,ca poate vor avea ocazia de a se intalni cu”naivul inzestrat cu bani”iar
atunci cand se gandeste sa cumpere-cauta,bineinteles,chilipirul,adica sansa surazatoare,castigul fara nici macar un efort minimal de gandire.
Aceasta imagine de „margine de lume”,intarita,din pacate,si de factorul geografic(fiindca noi nu ne bucuram de iarna mediteraneeana,unde abia ca mai ploua ceva mai rece uneori)nu se
regaseste si in materie de „imobiliar de vacanta „la munte.Fiindca aici „sezonul nu exista”,reiese ca materia exista si doar incidentalul de temperaturi joase ar putea doar sa amane,fara a se impiedica „bursa de oferta si de cerere”.Chiar daca apar unele scaderi ,ele decurg din
fluctuatia in cadrele normale,inevitabila acolo unde atat decizia de a vinde cat si capacitatea de a cumpara se definesc in grade de determinatie sociala.Aceasta insemneaza ca „omul sarac”,ce viseaza sa vanda ca sa-si acopere anumite trebuinte imediate va starui in a aobtine „ceva bani”(desi tocmai acesta este prototipul vanzatorului ne-realist)in vreme ce „cumparatorul inlesnit”,care stie ca poate sa „puna banii jos,pe masa de joc”si poimaine nu numai azi,se gandeste mai degraba la incheierea anului contabil,atunci cand este „patron”,sau la vacanta de Craciun in Caraibe,atunci cand este rentier,”protipentada” ori este metresa de meserie.In toate
cazurile,modificarile sunt nesemnificative.
Acum ,insa,se intensifica o categorie ce s-ar putea denumi ad-hoc „piata imobiliarului de Sarbatori”.Sunt aproape de incheiere pregatirile de Craciun si de Revelion si adeseori pentru a se inchiria „cu totul”o vila de munte sau un etaj de hotel se platesc sume exorbitante.Apar si cazurile stranii.Cu doar cateva ani in urma,a venit la mine un personaj ca dintr-un roman rusesc cu „oameni neobisnuiti”.Avea un aspect neizbitor prin nimic dar mi-a aratat
geanta unde se depozitasera,asezate la rand si numerotate,multe pachete cu bani ce traduceau cam o jumatate de milion de dolari americani.Voia sa cumpere pe loc o pensiune luxoasa,cu tot,cu „personal”,sau o vila care nu i se potrivea daca nu avea cameriste,sofer,”ober”si chelneri.Mi-a explicat,in cuvinte scurte si oarecum jenate,ca ar voi sa ii faca o surpriza recentei iubite si sa-i cumpere aceasta proprietate fabuloasa cu ocazia Sarbatorilor de iarna.Inca o data m-am convins ca „viata depaseste literatura”.

30 Octombrie 2007 – Cum era ” Romania imobiliara ” la sfarsitul anilor ‘ 90 ? (IV)

SFĂTUITORUL „SLUGARNIC“ ŞI BENEFICIARUL NEGLIJENT

O patologie a risipei

Atitudinea nepăsătoare faţă de consultanţa în materie imobiliară, ce se întîlneşte în mod frecvent, nu se manifestă, din fericire, în mod unanim. Apar – şi numărul acestora, deşi redus, creşte – solicitanţi ce ştiu să preţuiască un sfat bun venit atunci cînd trebuie şi care ştiu că astfel de consilii se plătesc.

Din păcate, există încă persoane ce se rezumă la cereri de servicii primitive şi destul de puţin calificate în loc să aibă pretenţii în direcţia unor rapoarte de investiţie aprofundate, cu calcule şi alternative, variante. Adesea, un „consultant imobiliar“ este văzut ca un fel de angajat bun la toate, care va căuta să obţină diverse autorizaţii de la administraţia locală şi de la furnizori, va achita diferite note de plată şi, în general, va administra o proprietate. Apoi, două-trei activităţi conexe şi oarecari. Dar acestea nu-s acţiuni proprii consultantului adevărat, deşi eu zic că mai bine decît să nu se ceară nici un serviciu plătit dar să se subînţeleagă aceasta ca gratuitate, este mulţumitor şi aşa. Mîine, solicitantul de servicii primitive se va orienta să ceară mai multe şi mai calificate.

Adesea, însă, şi consultantul are o culpă; el se rezumă la ceea ce i se cere şi nu informează pe beneficiar asupra capacităţilor lui de a opera. Motivul este caraghios: să nu-l supere pe acesta! Dar acest gen de consultant slugarnic, care stă sluj în faţa stăpînului cu banii, îl poate face pe acesta nu să cîştige ci să piardă dacă va avea, în continuare, gura cusută. Iată – ca să înţelegem – un exemplu interesant.

Prin septembrie anul trecut, o persoană oarecare a cumpărat într-o arie ultracentrală un teren excelent situat, foarte potrivit pentru o investiţie ceva mai complexă (bloc de birouri sau de apartamente pentru reşedinţă). Preţul plătit a fost cam de 140.000 USD, ceea ce punea – încă din prima secundă – problema amortizării acestei plăţi. În mod normal, încă dinainte de achiziţie, cumpărătorul trebuia să-şi definească intenţiile, să aprecieze gradul de fezabilitate, amortizarea, calendarul de investiţie etc. Banii mulţi introduşi într-o cumpărătură precum aceasta trebuie să lucreze rapid.

Însă, nepăsător, cumpărătorul a plătit şi apoi a angajat – ca să-l îndrume – o companie de consultanţă pentru „management urban“. În raport cu titulatura pompoasă, aceasta a făcut – ca parte executivă – numai activităţi primitive: s-a ocupat de preluarea proprietăţii (care, ca teren, avea şi două construcţii vechi, între care una aflată în stare mulţumitoare şi în funcţiune), de achitarea serviciilor de electricitate, gaze, apă şi de telefon, ca şi de predarea uneia din clădiri de către o companie care o avea închiriată ca depozit iar contractul cu proprietarul anterior expira acum. Nici nu s-a pus – o secundă măcar – problema să se negocieze prelungirea acestui contract.

În aceste acţiuni, consultantul de „management urban“ s-a comportat rigid, chiar – uneori – absurd, notificînd, fără nici un rost, pe fostul chiriaş în legătură cu faptul că nu ridicase ultimele materiale depozitate în ziua şi la ora convenită ci abia a doua zi de dimineaţă. Această conduită de „cîine de pază“ (de fapt, mici acţiuni necalificate de administrator, cu mentalităţi de vătaf) o fi fost bună la vremea ei, dar mai apoi s-a dovedit iraţională şi păgubitoare. În loc să se preocupe cu analiza investiţiei, văzînd dacă o decizie impulsivă este bună şi din perspectiva de mîine, „managementul urban“ stătea la pîndă, dincolo de poartă, privind pe cadranul ceasului şi socotind cam ce penalităţi să ceară în instanţă pentru întîrzieri celui care – dacă ar fi rămas chiriaş încă măcar o lună – i-ar fi adus bani fără proces şi cheltuială ci şi cu plăcere, chiar. Mişcările „de bază“ – nu aceste prostii de mahalagiu – s-au făcut însă neverosimil de lent. Abia peste cîteva săptămîni, o arhitectă angajată de „managementul urban“ începuse să facă măsurătorile terenului iar, după încă o vreme (să fi fost încă vreo patru-cinci luni!), o echipă de săpători a forat în trei-patru locuri ca să obţină informaţii de conformaţia solului pentru studiul geodezic. Şi, în fine, într-un tîrziu, o fracţiune dintr-o şatră de ţigani, s-a apucat – cu voia „managementului urban“, chiar chemată de acesta – să demoleze casa, luînd ce s-a găsit – uşi, ferestre, cărămizi, căpriori, grinzi, ţiglă, mărunţişuri de toată mîna. Însă mai multe dintre acestea se conservaseră surprinzător de bine şi măcar că ar fi putut sluji la o construcţie nouă, oricare să fi fost, iar nu zvîrlite de populaţia oacheşă pe jar, ca lemne de foc. Dar, bineînţeles, pe „managementul urban“ nu l-a tăiat capul să gîndească această soluţie; el optează, simplificator, pentru demolare şi punct.

Demolare, uitasem să spun, produsă pe la începutul acestei primăveri. Astăzi, în iunie, după nouă luni, fostul teren cu clădiri este un maidan tipic pentru Bucureşti, cu un gard aproximativ, pe unde cetăţeni de toată mîna, inclusiv unii îmbrăcaţi bine, pătrund nestingheriţi pentru a depozita gunoaie diversificate. „Managementul urban“ a făcut, deci, ca o proprietate definită – mă rog, cu clădiri vechi, dar stabile şi apărate de gard solid, umbrite de copaci, azi culcaţi la pămînt cu buldozerul – să devină un depozit de murdării, dezgustător la vedere şi pe care dacă l-ar vedea Sanepidul ar trebui să-l pună pe proprietar să bage mîna adînc în buzunare.

Concluzie preliminară? Sfaturi greşite, socoteli perdante. Dar unde s-a greşit, de fapt?

29 Octombrie 2007 – Cum era „Romania imobiliara” la sfarsitul anilor ’90? (III)

Totuşi, acum vreo cîţiva ani, cînd cel dintîi în România am început să caut, spre comercializare, palate orăşeneşti şi „domenii“ rurale, aveam încre- dinţarea că – asemeni modei occidentale – cei ce vor cumpăra vor fi cu precădere marii bogătaşi, posesorii de mari averi dobîndite repede şi urmînd bine-cunoscutul adagiu al lui Ford privitor la secretul asupra originii primului milion de dolari. „Materie“, cum se spune, era, slavă Domnului: Bucureştii sînt un oraş domnesc cu elegante case boiereşti şi chiar şi cu mici palate, care n-or fi ele Trianon ori Chaillot, dar arată satisfăcător şi imită, la o scară mai mică, un gen de arhitectură pariziană. Cît priveşte „domeniile rurale“, avem conace, cule şi chiar – puţine, dar sînt! – palate şi castele în comune, în Transilvania mai cu seamă. La această materie atrăgătoare, răspunsul a fost – şi este încă – de tot neconcludent dintr-acolo unde s-ar fi aşteptat. Omul cu bani, înconjurat de obicei de o mică echipă clientelară de sfătuitori în genul „yesmen“ între care nu lipseşte niciodată tipul „arhitectului de catalog nemţesc“, vrea totul „nou“, „mare“, „occidental“ şi „de import“, „scump“ şi dacă este posibil, făcut la comandă, în chip de unicat. Unii cred că această atitudine atestă lipsa de educaţie, grobianismul şi, cum zicea cineva cu aspect boieros, sprijinindu-se în măciulia bastonului subţire, „mitocănismul ăstora noi, care au cîştigat banii cu lopata“. S-avem pardon, dar eu nu împărtăşesc acest punct de vedere. Bogătaşul – indiferent dacă o avea sau nu diplome grele şi masterate – are treaba lui căci meseria ce şi-a ales-o e acuma de a fi producător de bani şi ar fi absurd să-i pretind să fie abil în afaceri dar şi documentat esteticeşte ca un specialist în istoria artelor şi a locuinţei. Pentru aceasta el angajează pe cei cu o preparaţie specifică, apreciindu-i, în cuvinte simple dar precise, ca „meseriaşi“ şi aşteaptă de la aceştia punctele de vedere calificate pe care le va plăti, cîteodată cu sume ce ar lăsa pe alţii visători. Dar, din păcate, sfaturile sînt adeseori aiuritoare. „Meseriaşii“ recomandă – după proverbul românesc ce dictează să munceşti puţin şi să cîştigi mult – construcţii după model, ştiind cu precizie de unde vor extrage proiectul trebuitor iar în materie de materiale, dotări şi ambianţă avînd certitudinea că vor recurge la ceea este mai scump (dar nu întotdeauna superlativ!) în nădejdea că vor încasa, la rîndul lor, un procent din vînzare de la importator. Degeaba mă iluzionez eu, ca specialist, că unui om al puterii banului i s-ar potrivi mai degrabă palatul cutărei familii boiereşti ce şi l-a redobîndit şi-l vinde căci, în orice caz, nu mai locuieşte demult în România şi doreşte nu reparaţie morală ci bani, căci el ascultă tot pe sfătuitorul ce îşi freacă mîinile de plăcere gîndind că va contracta un proiect „nou“.

Pe scurt, obsesia „noului“ tradus la scară grandioasă stîrneşte, din păcate, pe săracul „om cu bani“. El năzuieşte – cu gîndul la înmulţirea averii şi neatent la detalii – către ceea ce îi zugrăvesc „specialiştii“ slugarnici ce-l înconjoară şi care, vai, în sinea lor îl detestă cu siguranţă dar nu ezită să-i execute, în limbajul lor semigolănesc, o „jumuleală“ pe cinste.

Dar, de fapt, ce trebuie făcut? „Clientul“, expus jafului făptuit pe ton mieros de către acoliţi, ar trebui să reflecteze – căci poate, fiindcă oricine poate! – la modul lui preferat de viaţă şi, deopotrivă, la imaginea ce doreşte să o impună contemporanilor. El trebuie să afle că o reşedinţă nu se va supune modei şi, în consecinţă, o casă nu se va schimba după sezon şi urmînd „linia“ schimbătoare a Casei Versace. „Noul“ total în materie de locuinţă nu este „noul“ în materie de maşini şi dacă, spre locomoţie, se preferă un Mercedes ultimul tip nu rezultă de nicăieri că un biet proiect copiat după ultima revistă nemţească de arhitectură reprezintă şi culmea tehnicii locative. Aici, desigur, intervine şi capacitatea celui ce sfătuieşte şi care ar trebui să fie, desigur, nu un executant ancilar ce răspunde poruncilor comanditarului (şi, deci, un meseriaş oarecare şi nepăsător) ci un om cu concepţie şi cu pasiune. Bucureştii altor vremuri sînt populaţi de clădiri ce evidenţiază – prin placa de autor – astfel de intelectuali ce, pesemne, astăzi au dispărut căci nicăieri, în cartierele cu clădiri parcă trase la şapirograf după vila occidentală anonimă, nu se întîlnesc astfel de documente de orgoliu creator.

Lipseşte concepţia, de fapt. Dar ce ar trebui să fie aceasta? O înţelegere superioară a profesiunii, practicată nu strict spre a cîştiga bani (care, iată secretul, vin dar sînt mulţi atunci cînd ilustrează pricepere, pasiune şi „cap“, deci carieră) ci spre a lăsa o dîră cît mai adîncă asupra timpului şi a vremelniciei spulberătoare de colburi, care ne înghite. Dacă cel ce ar trebui să ştie multe despre case, oameni, societate, şi, ca să fiu direct, „blazon“ nu priveşte decît la teşchereaua clientului spre a evalua cît este de plină şi dacă este bine păzită, atunci n-am realizat, în fapt, nimic ci doar o mică „afacere“ cu aer de găinărie. „Concepţie“ însemnează a gîndi fără de prejudecăţi despre ce însemnează o locuinţă în raport cu trebuinţele adică modul de viaţă ideal preconizat de comanditar, luînd în calcul vîrsta lui, dezvoltarea familiei, cît şi cum este acesta preocupat de gradul ireductibil, ori numai aparent, de confort, „imaginea“ în cele din urmă ce doreşte a se întipări în concetăţeni. De-aici vin ideile, ce se înşiră – dacă mintea este pusă la contribuţie – ca şi mărgelele pe aţă.

Iată, deci, ce ar trebui să spună sfătuitorul – ce ştie, din păcate, numai să dea din cap afirmativ şi mut – către cel ce îl plăteşte ca să-i facă viaţa mai înlesnită, confortabilă şi, de fapt, reprezentativă: întîi, că acesta reprezintă „puterea banului“ şi o burghezie nouă, ce se constituie chiar dacă fără tradiţii imediate, iar dacă nu le are, ar trebui să le preia, crescînd „ziduri noi“ pe „zidurile vechi“; apoi, că şi înainte de el alţii au trăit „bine“ şi au ştiut, cu mai multă „concepţie“ şi indiscutabil cu mai buni sfătuitori, să aleagă locul şi soluţiile cele mai potrivite; în sfîrşit, că „o casă veche“ nu este o „vechitură“ decît în accepţiunea consumatorilor de gumă de mestecat ce nu era la modă în vremea Brătienilor ci – dacă nu cunoaşte suferinţe definitive – un instrument perfect de imagine respectabilă, uşurînd practic „arderea etapelor“ şi consacrarea în lumea neo-burgheză. Căci, dacă e să ne punem ceasurile după Turnul Londrei, este obligatoriu să ştim că, prin alte părţi, „noii“ cumpără castele cu tot cu blazoane şi nu au din acest punct de vedere nici un complex de inferioritate.

La noi, unde apăru o neo-burghezie creolă, prea fără socoteală, această atitudine nici măcar nu este cunoscută. Omul prea recent apărut în istorie nu voieşte a sublinia tradiţie, moşteniri şi strămoşi ci doar să exhibe „noul“, situaţia lui de inferioritate congenitală ce se răzbună prin conduita de pseudo-„începător de dinastie“, de fapt o plantă fără de rădăcină şi desprinsă de pămînt ce se va ofili, cîndva, nu foarte tîrziu. Abia numai „bolşevicul“ mai ilustrase acest gen de tabula rasa, negîndu-se tot ce fusese pe lume mai acătării, pînă la el. Sălbaticul Alaric, venit călare cu hoarda de prin stepele Asiei, gîndea mai bine cînd, la asediul Romei, se închipuia încoronat drept împărat.

Eşecul antropologic se profilează, azi, drept indiscutabil. Dar culpa nu vine strict de la acest specimen ce poate face bine altele decît a reflecta în chip steril şi neproducător. „Lipsa de stil“ generalizată şi întreţinută de „intelocraţi“ ce voiesc să umfle buzunarele, prin şmecherie şi conduită de rîndaş, hoţi ca orice slugă, este, de bună seamă, explicaţia. Noi nu avem definiţii pentru nimic şi stilul ce ne defineşte este atît de abisal neconţinutistic încît, cu adevărat, numai evocarea „formei fără fond“ îl mai poate desemna cu parţialitate. Nici o idee generală şi nici un efort în vederea cuprinderii faptelor în concept nu se întrevăd îndeobşte pe o scenă publică unde abundă guralivii şi „gargaragii“. Abia dacă, intuitiv doar, cîte cineva – imitînd, dar cu socoteală – vine cu o idee ce se ridică mai sus de regimul clipei. Acum abia cîteva luni, în strada Gîrlei, în faţa unui lac ce se întinde pînă la malul cu porumb de cultură, apăru o vilă nouă, splendidă de fapt, ce imita perfect stilul neo-modern din Bucureştii anilor ‘30, ce abundă în Parcul Domeniilor Regale. Imitaţia arată soluţia. Cel ce o înălţă, avusese bănuiala că ar fi şi el, înainte de a-şi găsi, mîine, o identitate, astăzi , un „burghez“ precum cel de ieri.

26 Octombrie 2007 -Cum era ” Romania imobiliara ” la sfarsitul anilor ‘ 90 ? (II)

„POVESTEA PORCULUI“

O patologie a „omului nou“

O poveste cunoscută de aproape toată lumea căci se studiază în şcoală (ori, poate, de cînd cu manualele alternative, nu s-o mai studia!) ne înfăţişează cum un flăcău chipeş dar blestemat se ascundea ziua în piele de porc iar noaptea – ca să-l vadă iubita, chipeşă la rîndul ei – se arăta aşa cum este, de fapt, adică un prinţ indimenticabil ca aspect, o capodoperă a naturii, pe scurt – un Făt Frumos. Dincolo de poveste şi, bineînţeles, de straturile ei de complicaţie poporană, pilda este evidentă şi ea ne îndeamnă să nu tragem concluzii precipitate din aparenţe căci frumuseţea poate să se ascundă, uneori, sub înfăţişări la prima vedere neatrăgătoare, adesea chiar rebarbative.

Aceasta este, ca să nu lungesc vorba fără rost, şi filosofia unora dintre cei ce doresc să cumpere … case căci, după cum bine se ştie, sînt destui cei care cer case pentru renovat, respingînd, în nu puţine cazuri, clădirea nouă, făcută de „investitor“ special pentru vînzare. Ei caută, cum s-ar zice, pe Făt Frumos ascuns într-o piele de porc.

Ca intelectual ce lucrează cu paradoxuri şi este retractil la inovaţia de ultimă oră, îi simpatizez pe aceşti idealişti cu sufletul visător dar, ca specialist în imobiliar, mă întreb adeseori, cînd se discută despre gîndul de a se cumpăra o casă „urîtă“ ca să se renoveze: oare merită? „Face“, cum se zice, banii? Uneori, examinînd speţe, zic că „da“ iar, în principiu, sînt complet de acord cu acest mod de a gîndi.

Totuşi, înainte de orice alte dezvoltări, două vorbe de preliminarii sînt trebuitoare. Întîi, despre cumpărători. Unii, puţini la număr, sînt naivi ori chilipirgii, iar aceştia acţionează aici deoarece astfel de clădiri nu sînt prea scumpe şi reclamă iniţial o cheltuială convenabilă. „Naivii“ cred că „banul puţin“ ca preţ le aduce o casă distinsă ce se va înfrumuseţa cu două-trei „mîini“ de var, cu o gresie cum dă Dumnezeu şi o vopsea întinsă pe cercevele şi pe uşi, ca să le „înnoiască“. Ceilalţi, „chilipirgiii“ adică, socotesc că vor cumpăra ieftin, vor da – cum se zice trivial – „o faţă“ şi vor vinde mai scump, cîştigînd uşor şi destul de repede un ban bunişor. Evident, cei din ambele ca- tegorii se consideră – ca românul – „dăştepţi“ într-o lume de prostănaci.

Din nefericire, realitatea nu este aceasta. O casă nu se renovează uşor şi costă destul dacă operaţiunile se fac cum se cade; de fapt, preţul iniţial nici nu contează faţă de costurile totale. Şi de ce aceasta?

Oricine reflectează atent şi face cîteva exerciţii de logică obţine răspunsul trebuitor. Întîi, construcţia în sine. Arareori ea nu trebuie „întărită“, adică nu trebuie să i se consolideze structura, căci o casă – ca şi omul – are un „schelet“ care, dacă nu a fost fragil de la bun început, a devenit cu vremea fragil. Mai mult chiar decît atît, nu puţine dintre casele negustoreşti, ridicate pe la 1880-1890 şi pînă către 1930, au fundaţie mică, săpată superficial, „atacată“ de vreme şi, oricum, incompatibilă cu oricît de minime adaosuri dacă nu chiar în extinderi mai mari ce se preconizează. „Talpa“ casei nu-i atît de lată cît să ţină „omul“ în picioare.

Dacă mai are şi etaj, obligaţiile de întărire cresc fiindcă adeseori tavanele parterului (ceea ce se cheamă „planşeu“) sînt desfăşurate pe grinzi de lemn şi „întărite“ cu stuf, căci, acum 70-80 de ani, aceasta era tehnica epocii şi nu, desigur, „placa turnată“ şi „armată“ din betoane tari. Urmează instalaţiile, adică sistemul sangvin, care, de bună seamă, ca şi arterele şi venele, trebuie să îngăduie o circulaţie firească. Însă,ca şi omul şi „ţevile“ lui organice, ţevăria casei îmbătrîneşte şi ea, reclamînd intervenţii curente şi chiar reparaţii aprofundate cam o dată la douăzeci, treizeci de ani.

Urmează ferestrele şi uşile, uneori mîncate de carii, înnămolite de straturi istorice de vopsele adăugate de două-trei generaţii şi niciodată curăţate pînă la lemnul originar înainte de revopsire. Adăugăm acum pereţii, care nu vor încuviinţa – ferească Dumnezeu! – doar o zugrăveală ca un fard pe un obraz murdar şi cu pielea infectată. „Cine ştie, cunoaşte“, căci adeseori, cînd zgîriem cu unghia peretele unei case vechi dar promiţătoare, tencuiala nu se „desface“ ci se pulverizează deodată, rămînînd pe podea ca o mică grămadă de nisip, imagine tulburătoare a timpului ce a trecut. Iată, deci, că va trebui să curăţăm pereţii pînă la cărămidă, atît pe dinăuntru cît şi pe dinafară şi abia apoi vom reface tencuiala „de la zero“. Însă cu aceasta nu am spus încă totul.

Podelele – ce desemnează adesea duşumeaua străbunicilor – cimentul „mozaic“ din băi, cazanul „Vaillant“, vechi de aproape o sută de ani (bravo mărcii!), plus zecile de mărunţişuri (olivere, cremoane, şilduri de uşi, balamale) care – dacă se adună şi se traduc în bani – dau, ca adiţiune de sume, bătăi repezi de inimă. Concluzie evidentă: muncă multă, costuri mari.

De altminteri, iniţiaţii ştiu că „renovările“ (formulă generică, desemnînd, de fapt, o parte din tehnicista „reparaţie capitală“) pot pretinde cheltuieli asemănătoare cu o construcţie nouă, aceasta spre a nu menţiona „restaurările“ (dacă, în cazuri rarisime, operăm asupra unui monument istoric) unde vom cheltui categoric mai mult decît ne-am propus. Acum este clar de ce „naivii“ şi „chilipirgiii“ nu îşi află, vorba unuia, măcar puţin, în cumpărările de case vechi şi ieftine afacerea vieţii lor.

Acestea răspund altor deziderate decît „afacerea“ (id est speculaţia aflată la limita fraudei) după cum şi jocul de crickett este o îndeletnicire de domni. Concluzia este că abia o categorie specială urmăreşte să cumpere case în ideea renovării, ceea ce nu însemnează că în aceasta se includ obligatoriu numai „domnii“, adică oamenii cu bani, ci, mai degrabă, nu. În alte părţi, „reabilitarea“ este ocupaţie curentă şi afacere constantă de companie imobiliară (de unde, experienţa şi reacţia imediată de cunoscător, ceea ce se traduce prin „fler“) dar la noi astfel de atitudini nu sînt obişnuite şi nu au ritmicitate industrială. „Reabilitarea“ se face, de regulă, punctual, de către particulari inventivi ce îşi doresc o reşedinţă. Aşadar, acesta este un obiectiv de imobiliar privat, mijloc ingenios cu scop definitoriu rezidenţial.

Totuşi, ieri – adică acum vreo cîţiva ani – clădirea cu stil dar rău întreţi- nută pasiona şi altfel de cumpărători, în general companii străine „cu nume“, încă prea puţin cunoscute în România şi care – spre a pătrunde impresionant pe pieţe noi – aveau nevoie de imagine exterioară, traducînd forţă şi soliditate. Palate cu aspect somptuos şi case boiereşti cu exterior ce putea deveni elegant prin faţade sofisticate, refăcute minuţios – iată soluţia de a obţine „diferenţa“, senzaţia de valoare netălmăcită în cuvinte, ideea de templu al banului. Dar această febră de imagine s-a consumat repede, de fapt.

În realitate, puţini sînt, astăzi, cei ce mai caută ceea ce se cheamă „clădiri rezidenţiale“ spre a le preface în sedii de companie (obsesie canonică în Bucureştii de la mijlocul anilor ‘90); „mărcile“ s-au impus, „puterea“ se traduce prin bani şi influenţă iar însemnele exterioare nu mai au acum acelaşi preţ ca şi atunci cînd se făceau primii paşi. Contează eficienţa propriu-zisă, vorba meşteşugită spusă acolo unde trebuie, banul cîştigat.

Rămîn, deci, „particularii“. Dar cine sînt, în realitate, aceştia? Personagii cu destui bani dar arareori bogătaşii cu averi cărora le-au pierdut şirul. O anumită fineţe congenitală ori simplă intuiţie fără concept precis se subînţeleg, chiar dacă adesea banul este, deşi e bine chibzuit.

25 Octombrie 2007 – Cum era ” Romania imobiliara ” la sfarsitul anilor ‘ 90 ? ( I)

In ideea ca memoria este aproximativa la multi , si ca uitarea si re-formularea vietii traite sunt astazi mai puternice decat o lege , reproduc , in saptamanile ce urmeaza , mai multe fragmente scrise in 2001 si incluse in volumul ” Deceniul Straniu ” , aparut cu multi ani in urma. Nu am modificat nici o virgula din cele scrise atunci astfel ca toti cei ce vor sa verifice daca analizele au fost penetrante sau nu o pot face ; multi vor observa, de asemenea , ca de schimbat s-au schimbat in esenta destul de putine
___________________________________________________________________________________________
Oraşe variabile, sanctuare şi mituri imobiliare

POVEŞTI TRISTE DESPRE CASE ŞI GRĂDINI

Ideea alcătuirii acestei cărţi datează de mai bine de trei ani şi în primăvara anului 2000 era concretizată deja dar am renunţat la tipar. Conţinea, în versiunea de atunci, un şir de analize, dizertaţii şi prognoze ce redactasem de prin 1995 încoace, publicate deja. Dar, la drept vorbind, ciclul acelor contribuţii se încheiase: multe prognoze se confirmaseră iar informaţiile „tehnice“ erau, după atîţia ani, simplă arheologie. Izvorînd din imediat, acestea au trăit în regimul clipei şi s-au consumat fără alt ecou decît cel curent. Mai nimic nu ar fi căpătat durabilitate dacă rămînea la acest nivel.

Dar, ca în orice altă activitate intelectuală, scopul ar fi de fapt şi aici de a se sustrage materia de sub presiunea timpului ruinător. Cît de durabile, deci, ar fi fost nişte simple tabele de „zone şi preţuri“ ce se fabrică în permanenţă de către „analiştii“ de azi? Perisabilul strică, aşadar, viziunea de perspectivă şi dorinţa de valori mai înalte. Iată de ce analiza acestor procese s-a ridicat mai sus, la contemplaţie socială, descripţie istorică şi concluzii. Dar nu a fost destul. Căci oricît de corecte ar fi descrierile şi de pătrunzătoare corelaţiile ce se fac, esenţială rămîne expresia ce se ţine minte, cea care, de fapt, smulge creaţia din contingent. Ar fi, prin urmare, esenţiale spectacolul intelectual, formula memorabilă, aptitudinea de a face din materii prea de tot pestriţe şi cu aparenţă de necompatibil, literatură.

Astfel au rezultat aceste eseuri ce descriu categorii, atitudini, sindromuri şi sînt, unele, „fiziologie“; sînt un fel de apologuri animate parţial de obiective didactice deşi nu înfăţişează situaţii imaginare. În fondul lor, acestea sînt nişte „poveşti triste despre case şi grădini“, arătînd sufletul dezamăgit în năzuinţa lui către stabi-litate şi echilibru şi voind să aducă, printr-un exorcism, simetriile vieţii la locul lor.

Şi cum ar fi putut să fie altfel? Pretutindeni se modifică, în lumea ce ne înconjoară, cîte ceva ce pare ineluctabil şi adeseori ne creează un simţămînt fără nume, de îngrijorare ce ne face aproape străini într-un mediu ieri inteligibil. Cînd, pe la începutul anilor ‘90, am observat în Cartierul Primăverii – sanctuarul stabilităţii imobiliare, lamura acesteia – crescînd vreo două – trei blocuri mai înalte decît s-ar fi cuvenit mi-am imaginat că este doar un acces de febră ce se va stăvili. Dar astăzi vechea organizare gîndită de arhitectul Doicescu, prin 1930, este sfărîmată de construcţii dezgustător de nepotrivite unde sălăşuiesc bănci, companii internaţionale şi semi-bogătani incapabili să se înzestreze cu o reşedinţă prestigioasă şi care se mulţumesc cu apartamentul „de lux“ ridicat de cîte un speculator harnic cu trecere pe la autorităţi. Masacrul urbanistic – produs sub ochii îngăduitori ai „cui-trebuie“ – este total şi aci dar şi în Şcoala Herăstrău, unde a crescut, pe tăcute, un orăşel de vile nesfîrşite pe stradele atît de înguste încît abia de poate pătrunde o maşină mai subţiratecă iar Pompierii niciodată. Orăşele fără căpătîi cresc pretutindeni azi arătînd doar o risipă neînţeleasă de bani şi o lipsă de stil uimitoare totuşi la un popor ce se crede dotat intelectualiceşte dar produce, precum se vede, imitaţie şi impostură. Faţade atinse parcă de lepră, de case vechi altă dată arătoase alături de blockuri de birouri aşezate nepotrivit, căsuţe insalubre pe străzi cotate la superlativ dar locuite de săraci ce stau în averi pe care le prăduiesc astfel şi le degradează – în totul o imagine de lume fără sensuri, cu semnificaţii destrămate unde ce s-a făcut se iroseşte iar ce se face se face fără rost şi neaşezat. Tristeţea apare de pretutindeni la contemplarea atîtor clădiri incongruente şi cu soartă ambiguă şi a grădinilor înlăturate de furia de a se cîştiga bani, a pădurilor culcate la pămînt ca „să se valorifice“, a gospodăriilor părăsite, de la sate, unde cîinele legat în lanţ se sfîrşeşte de foame şi de sete.

Acesta este „deceniul straniu“, ce s-a încheiat. „Straniu“ din zeci de motive. Într-o societate ce a făcut caz peste marginile îngăduite de sfînta proprietate imobiliară, proprietăţile nu se dobîndesc, nu se „realizează“ ci se apucă, se primesc şi se dau. Un vast proces de împroprietărire stă la originea noii proprietăţi de mîine, despre ale cărei surse nu se mai face niciodată vreo aluzie, ca să nu se audă.

Împroprietăriţi foştii chiriaşi în apartamente cumpărate în rate ce au ajuns să valoreze cît un pachet de ţigări, împroprietăriţi urmaşi de „desproprietăriţi“ ce n-auziseră în viaţa lor despre cei pe care zice-se că îi moştenesc, redobînditori ce primesc case „luate“ ce aparţineau, de fapt, băncilor unde le aduseseră drept gaj, inşi ce obţin „teren arabil restituit de la colectiv“ în margini de lac pe unde se înalţă, astăzi, vile, împroprietăriţi cu fabrici fără puteri, cu producţia strînsă de gît, spre a li se lua, din mizericardie, zeci de hectare de teren şi mii de metri de construcţii cu preţuri de nimic; iată stranietatea lumii de azi, ce fetişează proprietatea. Dar, evident, nu aici se încheie lumea stranie ce ne înconjoară. Într-o vreme cînd s-au cheltuit probabil cele mai însemnate sume de bani din istoria României spre a se ridica proprietăţi rezidenţiale noi, lipsa de stil este covîrşitoare şi stupefiantă şi defineşte nu atît „neam-prostenia“ ci incapacitatea celor ce le-au conceput. Vom mai face încă cinsprezece – douăzeci de alte „ordine ale arhitecţilor“ şi tot zadarnic va fi, căci rea- litatea acestor orori nu se va modifica.

Lărgimea de mînă a celor ce le-au comandat n-a slujit nici măcar la naşterea unei idei originale cît de mărunte ci doar la o sporire de lăcomie şi la impostură. În schimb, apare stilul de butic în pereţi de sticlă şi rame de metal, culmea „meseriei“ în materie de arhitectură la Dunărea de Jos.

Totul pare, deci, formal, fără fond şi propagandistic. Noi facem caz de ecologie şi de mediu dar încuviinţăm să rămînă coastele de munte golaşe prin tăieri de păduri ce fac pămîntul să lunece; lăsăm lacurile să primească dejecţiile constante ce provin de la reşedinţe de miliardari; sîntem calmi cînd vedem fostul ogor devenit pîrloagă. Realitatea de pe hîrtie nu are nici o legătură cu realitatea din viaţă. De aci apar, de bună seamă, legende, iluzii şi o mitologie ce strică vederea bună şi face să se piardă simţul realităţii creind aproape o societate paralelă. Este o lume palpitantă, ce pasionează ca şi un roman prin desfăşurările ei de necrezut.

Însă, la sfîrşitul „lecturii“, nu rămîne decît sentimentul deşertăciunii şi gustul lui de amărăciune, de neuitat.
2003

24 Octombrie 2007 : ” Robinetul cu minciuni ” va incepe sa scada – O initiativa ce trebuia luata de mult

In toamna lui 2007 , dupa ce , in teme ” de case si terenuri ” , se pronuntasera cativa jurnalisti cu pregatire (totusi putini ) dar si multi ” copii de suflet ” umblatori pe la conferinte de presa , imobiliarul intra pe mana sinistrei faune ce alimenteaza ” gazetaria de vipuri ” , de „scandal ” si de cancan . Momentul era previzibil. Ani de-a randul , tot felul de fete si baieti cu scoala putina si obiceiuri aproximative slujisera cu iresponsabilitate la nasterea unui pseudo – model social constituit din ” viata si faptele ” croitorilor de lenjerie intima , a intretinutelor de tot felul si a ” smecherilor de bani -gata ” dar cu sursa necunoscuta , pronuntand fraze aiuritoare prin sens pauper si incontinenta iresponsabila , in ideea ca ” entertainment „-ul aduce cititori si privitori, si, deci, notorietate si bani .
Cum , insa, ” lista canonica ” de eterni abonati la „statul in vitrina noului circ social” era nu prea mare si povestile interminabile devenisera din ce in ce mai neverosimile , ” gogonate ” si schematice , macinand a cincisuta oara aceeasi faina la moara vorbelor fara sir , s-a gasit , dupa cautari insistente, varianta virgina : imobiliarul de scandal . Apar, astfel ,mai de curand stiri senzationale dintre cele mai halucinante ,unde „luxul” si ” preturile incredibile „sunt refrenele de capatai , de fapt istorii suprarealiste ce se intalnesc perfect cu triumfalismul oficial si cu propaganda ” evolutiei prin elite ” ce caracterizeaza doctrina vremurilor noi . Aici, insa, avem de-a face cu agitatori marunti desi nocivi prin efect . Caci insasi desfasurarea unor ” analize ” unde esential e ” luxul de bloc de Drumul Morarilor si de Bulevardul Metalurgiei ” (unde contruiesc, de buna seama , platitorii -totusi destul de zgarciti – ce isi fac promotie pentru o friptura si o bere ) ori ” stirile senzationale ” despre ” metrul patrat de 5500 de Euro din Bucuresti arata deopotriva delirul halucinatoriu si formula de rau istoric ce il presupune . In mod evident , ” presa de capa si chiloti ” se sforteaza cu disperare sa puna stapanire si pe aceasta materie care, prelucrata in felul ei rudimentar , va adanci deopotriva confuzia unei piete de legende si va produce daune considerabile daca e lasata sa se raspandeasca nediscriminat .
Insa odata si odata ” robinetul de minciuni ” va trebui sa fie incetinit , astfel incat sa scada nu prea tarziu si chiar sa ramana fara sursa de alimentare.Aceasta situatie devine posibila , macar partial, daca ” sursa” are credibilitate si se poate verifica.La noi , unde nu exista nici o institutie care sa faca publice date certe despre ” preturi sigure ” (adica „platite” ) si nu despre ” pret de strigare ” adesea visator si incoerent , unde orice ” neica nimeni ” in criza de personalitate se apuca sa dea „procente” cu o frivolitate ce te inmarmureste fara a fi tras de maneca prin „trimitere la carte „, impresia de exceptionalism devine stranie si pagubitoare . Dar se poate inlatura . Acum cateva zile , intr-o emisiune la Money Channel din Bucuresti , am comunicat ca voi initia un act normativ care sa ingaduie publicarea „repertoriului de tranzactii imobiliare” ce se afla la Camera Notarilor Publici, asa cum este in orice societate asezata ; un document trimestrial (accesibil gratuit ori contra unei taxe minore ) ce trebuie sa contina ” preturi realizate ” pe categorii si media lor trimestriala, ajutand la orice orientare preliminara si descriind ” fapte nu vorbe „. Iata un inceput de solutie ; sa vedem cine socoteste ca va fi inutil .

________________________________________________________________________________________
Din volumul ” Prostologhikon.Despre suprarealitatea de ziar ” , aflat in pregatire la ed. Carpathia Press, pentru anul viitor.

23 Octombrie 2007- De ce cresc preturile ? Un motiv constant : ” monstruoasa coalitie dintre jurnalistii iresponsabili si agentii imobiliari exhibitionisti „

Cu prea putina vreme in urma , o publicatie ce s-a specializat in bombardamente de stiri atat de aiuritoare incat te baga in racori , comenta in extenso gandirile unei intelectuale din tagma „analistilor cu opera facuta din citate” incheind ritos cu aceste cuvinte :Profitul obtinut pe baza investitiei in proiectele rezidentiale dezvoltate in Romania poate atinge 500% in urmatorii 10 ani, ca urmare a integrarii in UE, conform unor date PricewaterhouseCoopers (PwC).Urmeaza , bineinteles ,cateva propozitii din ” analiza ” ganditoarei de pe Dambovita care , in plan subtire , ar confirma ,prin evocari de ” cresteri de pret ” (la drept vorbind neintemeiate pe nici un izvor inatacabil ) „datele ” (??!!) invocate de jurnalist desi acestea nu sunt decat o ciorba reincalzita , in circulatie acum aproape trei ani si cu un caracter fantomatic dovedit. .
Luat la bani marunti , documentul este un fals si intreaga ” analiza ” – un colaj de o factura rudimentara ( desi curenta ) insa desgustatoare moraliceste . Procedeul e clasic , ca sa zic asa ,iar reteta se utilizeaza industrial in ” presa noastra economica” a carei valoare se rezuma , in uimitor de multe cazuri , la numai doi lei .S-a luat o „vorbire ” de agent imobiliar rostita cu vreo ocazie protocolara ( de fapt,un sef de grupa de agenti care isi zice , in stil anglo-saxon , marketing research ) si s-a impanat cu o asa-zisa „referinta de autoritate ” de provenienta straina in ideea ca ” strainii stiu mai bine ca noi ” si au ” credibilitate pe plan extern ” . Atata doar ca” raportul de piata imobiliara ” evocat cu o staruinta demna de o cauza mai buna nu exista in forma atat de frecvent citata (dar niciodata citita direct)fiind doar un refren de folklor imobiliar careia nu i se mai cunoaste origina ; si fiindca „sursa ” nu-i de gasit , i s-au atasat cateva citate de aspect general dintr-un ” ghid de afaceri in Romania „, cu acelasi autor strain , spre a se da senzatia verosimilului si ” a drege busuiocul „. Insa nu rezulta decat o mica gainarie fara nici un sens care face raul intr-un mod lipsit de scrupule si cu o iresponsabilitate ce uluieste .
Aceasta metoda este atat de raspandita astazi incat , urmarindu-i efectele de o nocivitate incontestabila , te cuprinde un straniu simtamant de vid istoric. Rand pe rand , cam toate domeniile imobiliarului unde circula bani multi si exista ” investitori generosi” care stiu ce insemnata e ” cota buna de piata” si nu se dau in laturi s-o cultive , au fost atinse de aceasta filoxera a ” vorbelor in vant ” ce impresioneaza , prin cifre aiuritoare si procente de pura inventie , pe toti cei, nu putini , al caror ideal nu-i castigul din efort ci ” lovitura la jocul de bingo” ori la „lotto”. Caci , in fond, pe langa multe motive nu de tot incompatibile cu acest cerc vicios ce trebuie spart cat mai curand , preturile cresc si din cauza acestei monstruoase coalitii intre jurnalistul iresponsabil si agentul imobiliar exhibitionist.
Unii pun aceasta atitudine a cate unui „activist de organizatie imobiliara ” in seama lacomiei si cred ca , umfland cu pompa preturi care si asa sunt neverosimile si fantasmagorice ,si-ar creste incasarile prin majorare de comision . Insa la un calcul simplu rezulta ca , daca excludem micile ” ciupeli” prin complicitate cu vanzatorul si impartire frateasca de surplus ( care, adeseori, se dovedeste iluzorie fiindca la portile Orientului orice intelegere nu dureaza decat doua minute ) , castigul teoretic e minor si chiar nul fiindca , totusi, la noi (dar si la altii ) platile se fac numai ” la tranzactionare ” si – vorba unuia – ” daca nu vinzi , ai facut munca voluntara „, pierzand timp si bani fara nici un efect . Etiologia acestor aparitii socante este ,insa,exhibitionismul constitutiv , un derivat de frustrari multiple ce arata ca omul care le practica stie ca nu insemneaza nimic dar nadajduieste sa iasa din multime cu orice pret .Astazi intalnim un numar de ” bagatori de seama ” care , invatand inca alfabetul imobiliarului si dobandind ca vocabular de baza cam douazeci de cuvinte americane ,isi dau cu parerea facand opera de citate de pe urma careia nu ramane nimic si care , de fapt, nici nu poate fi verificata niciodata caci totul se exercita „jurnalistic ” , in efemerul pur si de pe o zi pe alta .
Specimenul nu supara in sine , supara atitudinea necalificata a ” jurnalistului facut pe puncte ” ce asculta cu gura cascata enormitati ce se zice ca produc ” rating ” si „aduc cititori” desi nu sunt decat o fratie a minciunii institutionalizate. Caci daca aceasta compozitie de frustrat patent care , stiind ca nu-i decat un surogat de ” neica nimeni ” , n-ar fi cultivat de alti ignoranti de aceeasi teapa , verificandu-i-se ferm orice opinie si facandu-se boycott acolo unde apare impostura obraznica , realitatile romanesti s-ar arata mai clar si mai inteligibil decat acum, cand totul pare un amestec de suprarealitate si triumfalism maladiv . Insa cine sa o faca ?

22 Octombrie 2007 – „Legile proprietăţii”- marota agitatorului de profesie

Pe la inceputul anului 2005 , intr-o atmosfera de institutionalizare a jafului ce s-a revelat abia ulterior , sloganul propagandistic preferat era constituit , ca de atatea ori in aceste vremuri indefinite , de „legile proprietatii ” iar ideea generală ar fi fost , conform Ministrului Agriculturii de atunci , să rezulte „ un adevărat cod sectorial „. Personajul , o aparitie ridicula a carui prestatie s-a imbogatit cu episodul istoric (din pacate prea repede uitat) al declararii razboiului contra unei gripe aviare dovedita -dupa risipirea banilor – o fantasma agitata propagandistic , intrebuinta si atunci, ca si mai incoace, niste notiuni despre care era limpede ca nu stie nimic . Intai de toate , era izbitoare confuzia ce echivalează „proprietatea” cu, doar, „proprietatea imobiliară” sau ” funciara ” , in fond o restrangere de sens ce arata nivelul intelegerii oricum rudimentare. Caci „legile proprietăţii” cuprind , peste tot in lume si nu doar la noi , proprietatea industrială, comercială , intelectuală etc . ( ce sunt oricum enigma adanca pentru un taietor de paduri ) iar subiectul devine posibil numai atunci cand exista un model de stat romanesc formulat pentru un viitor stabil si nu , precum azi „, din mandat in mandat „.Insa admitand , prin absurd, ca ” proprietate ” ar fi doar ” funciar” si „imobiliar „, organizarea in aceasta materie ar fi trebuit să înceapă cu cadastrul sistematic despre care un coleg al acelui personaj ( fost si acesta ministru facator de legi ) nu mai spune nimic de parca nu ar avea nici un amestec in marea invarteala ce cuprinde ” descrierea si identificarea ” de proprietati ” . Dar, din păcate, până acolo mai e mult , de fapt distante ce nici cu gandul nu se pot gandi caci , inainte de a crea asezaminte solide , trebuie sa reparam ce s-a stricat din inconstienta si nepricere, cand nu , prea adesea, din rea-vointa . Noi am tratat totul intr-o maniera pompieristica si nechibzuita , am făcut legi de retrocedare fără nici o filosofie istorică şi fără nici un principiu realist ( obţinând astăzi zeci de mii de „cereri de restituire” şi doar câteva mii de „retrocedări” ce sunt , de fapt , „improprietariri pentru cine trebuie ” ) ; am dat paduri celor infometati care le taie si le vand pentru un pumn de bani , putini, ce se cheltuie la crasme unde se ineaca amarul ; am lasat pe taran la mana arendasului roman mai venal si mai obraznic decat cele mai sinistre aparitii din proza noastra clasica; am inventat , prin vanzari de fabrici de tractoare ca ” teren imobiliar ” , o exploatare a pamantului de felul celor mai sarace tari africane ; am abandonat o intreaga clasa sociala ce ne-a adus istoriceste nu doar hrana ci si un material antropologic incercat , batjocorind-o in limbajul neispravitilor ce invata , la Paris, „la gat cravatei cum se leaga nodul „. Aceasta ca să nu adaug bizareria care indică „proprietatea imobiliară fără dispoziţie”si realitatile de cosmar unde exista o proprietate si mai multe randuri de proprietari .
Oricat ar parea de straniu, acestea sunt teme arhi-cunoscute de specialisti si invocate adesea in maniera in-formala insa impenetrabile pentru o Stapanire care adopta pozitia surdului si merge inainte dupa planificari ce sunt cunoscute numai in trib sau in clan si nu ” transpira ” decat atunci cand faptul e consumat si combinatia – realizata .Lipsea, pe aceste teme ( si lipseste si azi ) dezbaterea publică, înlocuită prin decizii de cabinet ce se adoptă pur doctrinar şi fără realism deşi formal pot avea o logică oarecare. O anumita logica exista si atunci .Vor fi – se anunţa cu ton ritos si cu petulanta de ” guler alb” ce nu admite nici o marunta contrazicere – impozite de până la 200% pe „terenul ce nu îşi respectă destinaţia” şi se subînţelegea , de bouche a l’oreille , că vor fi afectate doar terenurile agricole, pe care „moştenitorii de la oraş” nu le cultivă şi le lasă pârloagă; se vor incuraja ” marile exploatatii ” (de fapt – latifundii ) fiindca acestea ar fi cerute de ” normele europene ” (unde insa nu proprietatile de tip sud-american sunt frecvente ci ” ferma de 20 de hectare ” !).
Efectele au fost pe masura , aratand , in ultima analiza, ceea ce era planul ocult : la numai cateva luni de la aceste declaratii ( care astazi sunt facute uitate de o presa ancilara si de „inalti functionari „din categoria acolitilor datatori din cap in chip afirmativ ), impozitul pe proprietatea taraneasca a crescut de 35 de ori ,fiind aproape 15 % din cat s-ar castiga , la maximum, intr-un ” an bun ” ; a fost inventata ” marea amagire ” a rentei viagere ; s-au retrocedat catre o mana de clienti tot ce se putea retroceda mai valoros in materie de teren, padure si „locuri de casa” ; procesele pentru cate o palma de pamant s-au multiplicat astronomic ; plantatiile de salcami ce opreau altadata saharizarea campiei sunt socotite ” initiative depasite ” etc.
Si in tot acest timp „cine trebuie ” se trezeste pe averi ” funciare ” de zeci si sute de milioane de dolari americani , functionarimea parazitara ce ” masoara ceea ce s-a masurat de o suta de ori anterior ” incaseaza pentru cate o hartie cam o jumatate din cat primeste taranul ce isi vinde cate un nenorocit de hectar de pamant, nenumaratele garduri de ” proprietar facut” prefac islazurile in spatii unde domnesc serpii in vreme ce bietele vacute si oitele manate de cate un copil care buchiseste pe o carte cand le supravegheaza la pascut aproape ca mor de foame pentru ca , in palatele lui stridente, ” noul ciocoi” face legi din intorsaturi de condei in vreme ce se chinuie sa dezlege enigma intrebuintarii cutitului de taiat peste .

19 Octombrie 2007 – PROPAGANDA SUPRAREALISTA :” Case de Primarie „

Intre solutiile ce se vehiculeaza spre a stinge incendiul preturilor delirante din imobiliarul recent unele ar fi plauzibile in alt mediu decat jaful sistematic de la noi dar nu puţine au un aspect de-a dreptul suprarealist . Iată, între altele , ideea evocata periodic de Primaria Bucurestilor ( sediul traditional al invartelilor ) de a se cumpăra, din ban public, cam 3.000 de apartamente pe an spre a se „îndestula” necesităţile locative , de multe sute de mii , ce apartin cu precădere ” evacuatilor ” si tineretului . In aceasta tema apar şi argumente diverse, esentiale părînd să fie „ preţul de pe piaţa liberă ” şi rapiditatea în a rezolva situatia, prin licitaţie şi achiziţie cu „banul jos ” in interval pretins scurt „de pana la două luni” fata de constructia noua ce nu se incheie mai repede de un an jumatate, chiar doi . Insa demonstratia cunoaste cateodata si unele dezvoltari baroce invocandu-se certitudinea că , în Bucureşti, ar fi „nelocuite” cam 5-6.000 de apartamente tocmai potrivite spre „a intra pe piaţă „prin aparitia unui cumparator institutional de calibru greu .
Acestea ar fi ideile generale care , din păcate, nu sunt decat un sir de aberatii . Fondul aşa-zis „vacant” – ce nu se include in nici un fel de statistica in chiar ” tara statisticilor aproximative ” si ” intoarse din condei ” -nu-i decat o sursa fantomatica pe o piata unde totul se vinde scump ori ” se tine ” in vederea cresterii preturilor .
Preţul de vanzare ” la vechi ” socotit , in unele declaratii , a fi la jumătate din „preţul de antreprenor” este aproape de doua ori si jumatate mai mare decat pretul ” la nou „. Si „rapiditatea” nu-i decat o iluzie desgustator de obraznica in birocraţia epidemică din Europa noastră valahă unde numai plimbatul unei hartii dintr-un birou in altul , de vis-a-vis , este un proces cu lungime de era geologica.
Dar, admiţînd ca acestea nu-s utopii funambulesti şi că , prin absurd, datele problemei ar fi altele decît cele care sînt , efectele în ansamblul pieţei de locuinţe ar fi catastrofale . Caci ori de cate ori apar „bani pe piaţă” – si pentru 3.000 de apartamente s-ar cheltui aproape 200.000.000 euro, cam doua treimi din suma ce a produs, în toamna lui 2003, un cataclism pe piaţa imobiliară din Bucureşti – preţurile cresc şi ar creşte şi mai mult decît atunci fiindcă acum „nu există ofertă” şi „ alternative ” nu apar . Rezulta ca sloganul ” caselor de Primarie ” nu-i doar o simpla amagire propagandistica ci si un act iresponsabil insa tipic in tara unde totul se rezuma la cuvinte fara sir si la povesti de Halima .

18 Octombrie 2007 : Patru conditii pentru a scadea preturile pentru apartamente

PE TERMEN MEDIU, PIAŢA DE APARTAMENTE SE VA RE-AŞEZA! PATRU CONDIŢII PENTRU A SCĂDEA PREŢURILE LA APARTAMENTE
Producătoare de îngrijorări diverse – între altele şi datorită preţurilor uluitor de ridicate , mai ales în cartierele din Bucureşti – piaţa de apartamente populare nu se va menţine la nivelul complet nejustificat pe care l-a atins astăzi datorită ofertei în scădere şi cererii în creştere constanta insa alimentată de banii imaginari ai creditului ipotecar.Dar acest proces de re-aşezare nu se va produce în imediat ; mai mult chiar procesul va fi indelungat si laborios caci ,la drept vorbind , nu există o singură soluţie, cu caracter de panaceu universal , care „să rezolve problema” peste noapte. Cu toate acestea , anumite pareri impulsive se vehiculeaza cu insistenta desi caracterul de propaganda minora sare in ochi si ar trebui sa produca atitudini mai rezervate decat de obicei . Iata , de pilda, ca recent unele voci au susţinut , fără să greşească în esenţă, că intensificarea construcţiilor noi de blocuri de apartamente va aduce o scădere inevitabilă de preţuri, apărînd, prin chiar acest fapt, ofertă nouă, deci alternative. In aceasta materie se şi avansează cifre impresionante ce oscileaza dupa emitator , de la cateva mii la multe ” zeci de mii de unitati ” (caci vocabularul este al „limbii de metal ” de moda noua ) ceea ce este neverosimil, avînd în vedere că, astăzi, aceste programe de mari proporţii nu sunt cunoscute şi întrebarea legitima ar fi „dacă există!” Mai mult chiar, dacă ele vor exista curînd, efectele se vor întrevedea abia după un an, doi , dacă nu şi mai mult, fiindcă piaţa imobiliară de oriunde este un mecanism fin iar la noi are oricum o realitate atipica unde există multe legende , mitologii şi o componentă psihologică uimitor de puternică.
Dar nici măcar aceste adaosuri de ofertă nu vor constitui „ieşirea din criză”. Abia daca ceva masiv se va misca in investitiile sistematica , va fi nevoie de cel puţin un an şi jumătate de ajustări, corecţii şi clarificări de strategie pentru ca un inceput re-aşezare să devină fapt concret si nu ipoteza de visatori incorigibile. Evolutiile vor fi, deci, complicate şi se vor intinde pe o durată medie (nu scurta , cum se viseaza astazi in chip obsedant) fiind determinate, in ultima analiza , de patru factori decisivi.
Întîiul dintre aceştia va fi aportul de ofertă nouă. El nu se va produce doar prin construcţie de ” blocuri noi ” care, astăzi, va trebui organizată în programe de dezvoltare ce nu au existat, de fapt, în ultimii 17 ani şi este destul de puţin probabil că vor apărea acum şi încă repede.
În al doilea rînd, începerea executărilor silite pentru credite ipotecare contractate şi „neacoperite”. Acesta va fi un moment capital caci, de fapt, cumpărătorul – astăzi excitat de „efectul de fericire” şi , în multe cazuri, nechibzuit – va observa că „nu cumpără casă ieftină” şi că nici nu devine proprietar decît dacă va putea să plătească , achitand intreaga datorie cand o va achita . Astfel incat , o anumită atitudine mai rezervată –rara la noi insa foarte răspîndită în Occident – se va impune în scurtă vreme , creînd o cerere mai prudentă şi calcule suplimentare , care sînt obligatorii in orice societate cu membri lucizi .Atunci , abia , se va observa apariţia unei pieţe de apartamente disponibile prin incapacitatea de plată , o piaţă nouă în materie de imobiliar, cu trăsături asemănătoare „preluării de contract” din materia cumpărării de autoturisme prin creditare sau leasing.
Urmează , în al treilea rînd, atitudinea mai rezervata a bancherilor , care deja începe să se manifeste. Aceasta este, la rîndul ei, o atitudine realista atîta vreme cît, indiferent de posibilitatea unei re-vânzări în cazul insolvabilităţii, preţul enorm achitat iniţial s-ar putea să nu se mai obţină niciodată şi, deci, ar urma pierderi evidente pentru creditori.
În sfîrşit , orice alte mecanisme cu caracter legislativ care ar afecta piaţa şi ar determina o fluiditate în vînzări mai mare decît pînă acum 😮 „lege a faţadelor”, ca la Paris, care ar obliga la plăţi grele la fiecare 3 sau 5 ani pentru a se împrospăta proprietatea , ar aduce pe piaţă ofertă nouă, rezultată din incapacitatea de a menţine o proprietate ce se dovedeşte prea împovărătoare ; impozite mai mari percepute pentru o proprietate sau , progresiv, de la a doua proprietate în sus ; sau, precum în Germania, impozit, fix, pe chirie – chiar dacă nu se închiriază! – pentru al doilea apartament în proprietate şi următoarele. La noi, acestea par situaţii incredibile dar , îmi pare rău că dezamăgesc, aceasta este Europa!
Există şi „variabile”. Dacă mîine – poimîine, printr-o decizie ce se va impune probabil într un viitor incontestabil , ideea „noului Bucureşti” ( oraşul nou, dinamic, ce va apărea în Nordul oraşului vechi) se va traduce într-un program de mare dimensiuni, accentele în materie de imobiliar se vor modifica radical şi în interval scurt . Rămîne , apoi, să se redistribuie zonele de interes, spaţiile cu valori noi, sanctuarele : o re-organizare de valori urbane care oriunde in lume are ca efect eroziuni de cote si aprecieri de ” zone si ” cartiere ” pana ieri necunoscute ori simple ipoteze . .

17 Octombrie 2007 – SLOGANURI : Se poarta ” casa de consum ”

Prea putin se discuta azi – dar va trebui curand sa se trateze sistematic si aceasta tema – despre stilul ce se practica la noi ori , mai bine zis , despre ce se construieste in materie de ” rezidential „, de fapt in categoria de „vile si palate recente ” (caci ” blocul de lux ” , o inventie romaneasca de jurnalisti crescuti in incinte paupere , e doar o „locuinta colectiva” fara nici o nota de ” resedinta ” ). Aici materialul este atat de extins si discutia posibila atat de complicata incat ar trebui macar inceput cu o schita, spre a deschide apetitul si a expune un punct de vedere de unde se poate porni cu examen analitic elementar .
Sigur este ca multi spun , si nu gresesc , ca la noi s-ar construi rau,grabit si fara stil dar aceste formulari trebuie totusi explicate inainte de a deveni refren fara continut si a se impune in maniera superficiala .”Rau”ar insemna fara soliditate,destul de improvizat si cu prea multa slugarnicie fata de o moda ce nici macar nu se stie de unde a aparut si de ce se impune cu o repeziciune de fenomen meteorologic . Dar , la drept vorbind , nici nu se putea altfel fiindca aceasta realitate este un efect si arata , in ultima analiza , la cine sunt banii . Astazi , cine construieste-si,de regula,aceasta este o categorie cu mentalitate si psihologie,daca nu chiar cu educatie,destul de clar definite – construieste ca sa se expuna si ,de fapt,ca sa impresioneze ;nicaieri nu apar notiunile de solid,consistent si asezat,precum in civilizatia traditionala,unde acestea nu erau cuvinte din vocabular ci principii de viata care explicau insusi modul de a fi si traduceau o viziune de natura antropologica si o filosofie a stabilitatii ce nu avea nevoie de explicatii . Azi , insa , casa e facuta ca sa socheze si , adeseori , ca sa fie schimbata , precum masina , dupa cativa ani , fiindca a iesit din moda , creeaza plictiseala ori si-a incheiat misiunea de a da ocazia sa produca rumori . Ideea insasi de continuitate , asezare si stabilitate , ce caracterizeaza ” modelul Bratienilor ” care cladisera , la Florica , un conac pentru zece generatii , nu se intrevede si mai mult ca sigur nici nu ar mai fi inteleasa de o populatie care a eliminat cu totul spatiul de biblioteca din repartizarea odailor din cladire . Astfel incat totul pare a se rezuma la „casa de consum” , unde pana si materialele au o viata scurta si, in nu mai mult de 10-15 ani vor iesi , de fapt , din „serviciu” reclamand reparatii de amanunt care , la randul lor, vor fi costisitoare si tracasante insa vor cadea in sarcina ” proprietarului viitor ” .
Origina acestor atitudini nu se studiaza si de-aceea pare a fi inexplicabila .Sa fie aceasta consecinta unui „ritm modern de viata”,asa cum se invoca adeseori spre a ne convinge ca aceasta atitudine este inevitabila si ,deci , s-ar aseza in firea lucrurilor ? Opinia mea este ca totul se explica prin context ori,mai precis,printr-un determinism de epoca,intelegand prin aceasta intensificarea afirmarii sociale,instalarea rapida-nu lenta,precum in ciclurile burgheze-pe alt strat decat cel ce se cuvenea,modificarile uimitor de imprevizibile ce fac din cate cineva ,peste noapte,”un nume”ce se va uita,totusi,tot atat de repede ca si un slagar cantat cateva zile dintr-o vara.Suntem,in fond,in universul comercial al „starletei”,fabricate ori inventate,a carei „casa”ilustreaza insasi aceasta conditie de notorietate ce doar se consuma si nu lasa urme.
Acestea explica si lipsa de stil caci in americanizarea de mod de viata si de valori ce patrunde la mentalitatea clasei superpuse „stilul”ce traduce „diferentiere”,afirmare de unicat,inventie si intelegere a lumii altfel decat ceea apartine modei si optiunilor colective,nu se intelege si nu se plateste.Caci ,bineinteles,si „stilul”trebuie platit.
Dar nu-i platit ” bine ” cel ce deseneaza o casa pe planseta inainte de a o suptaveghea cum se ridica deasupra pamantului neted ? Realitatile contrazic aceasta ipoteza si sunt destui cei care pun aceasta situatie pe seama meseriei proaste , crezand ca , oricat s-ar cauta , nu se poate gasi o cat de vaga idee originala la
arhitectii romani de azi si ca pseudo-stilul de catalog german,care place ” noii clase ” ce vrea sa arate ca traieste ca in Occident,s-ar datora acestei incapacitati de a formula idei si,poate chiar,de a gandi.Dar aceasta concluzie nu este cu totul intemeiata, desi argumente exista .Oricat ar fi arhitectul cu inzestrare de ingenios ,destept si staruitor , dictatura comanditarului se presimte in ceea ce devine,pe zi ce trece,casa contemporana de consum.Aceasta traduce , de fapt , un mod de viata,o formula umana si o iluzie:iluzia vietii de la televizor.

16 Octombrie 2007 – „GREVA CUMPĂRĂTORILOR” NU ESTE O GLUMĂ!

Mai acum un an -doi insa si recent , am recomandat celor ce cauta o locuinta sa instituie boycott si sa suspende temporar orice cautare de oferta care sporeste presiunea asupra unei piete cu foarte firave obiective vandabile ; aceasta solutie provizorie -care nu rezolva fondul chestiunii dar tempereaza isteria – nu a fost inteleasa cum trebuie si a fost comentată cu surprindere în ziarele din Bucureşti şi din ţară.
Dar „greva cumpărătorilor” nu este o glumă , ci o atitudine recomandată şi eficientă acolo unde piaţa este „stricată” de oferta de vînzare foarte scăzută şi , mai mult chiar, de calitate nemulţumitoare. Oriunde se produce acest fenomen, reacţia instinctivă apare, între altele, în acest mod. Aceasta este o reacţie naturală de apărare ce s-a observat mai ales in alte parti atunci cand era necesara , avand uneori efecte suficient de rapide pentru a se confirma validitatea ei.
Întrebarea ar fi, însă, aceasta: de ce aici nu s-a adoptat si la noi această soluţie? De fapt , o indemnare in aceasta directie s-a simtit in chip vag pe la începutul anului 2004, cînd, dublarea preţurilor la „apartamentele de bloc” a generat o modificare a opţiunii cumpărătorilor, interesaţi, prin alternativă, mai ales de „case pe pămînt”. Cum însă „oferta de case” era destul de neconsistentă şi ceea ce exista s-a vândut repede, „opţiunea alternativă” nu a produs schimbări mari pe piaţa de locuinţe iar concluzia a fost exprimata in maniera simplista , aratand ca greva nu rezolva nimic .
Acum , insa, trebuie spart „cercul vicios” alcătuit din vânzători lacomi şi cumpărători nechibzuiţi, care plătesc aparent „de nevoie” dar în realitate plătesc mult pentru că au senzaţia – greşită – că plătesc din buzunarul altcuiva, adică din „buzunarul Băncii”. În această situaţie, scăderea debitului de bani care alimentează, astăzi, venalitatea vânzătorilor care ţin la preţ, îi va determina pe aceştia să se re-orienteze, scăzînd din pretenţii, iar cine nu va scădea, va greşi căci, pe termen mediu, piaţa se va re-aşeza cu siguranţă , mai devreme sau mai tarziu. Asadar, indiferent daca greva rezolva origina raului , in orice caz il ” indiguieste „; dar cine isi permite sa astepte ?

15 Octombrie 2007 – ” Dictatura vanzatorilor ”

Imaginea de piaţă imobiliară fără repere se impune de îndată ce se analizează cotele incredibile atinse de oferta de vânzare din Bucureşti, din păcate nu doar în materie de ” apartamente de bloc popular ” ci şi de „imobile de prestigiu” şi mai ales de „ terenuri ” , unde suntem ,de fapt, in plin delir . La drept vorbind, pana si principiile de formarea pretului sunt inlaturate si – de vreme ce „pretul apartamentului vechi ” urca adeseori la dublul preţului curent pe metrul pătrat platit catre antreprenor ( cu taxe si profit , cu tot ) pentru o construcţie nouă – rezulta ca nu avem nici măcar un element cât de mărunt care să justifice aceste valori . Fiindcă , indiferent de punctul de vedere, acestea sunt „valori”, adică traduc o muncă personală depusă în bani şi, deci, în plăţi care transferă contravaloarea acestui efort de la o persoană la alta fiindca la orice vanzare „unul vinde proprietatea si altul vinde banii ce traduc efortul de a-i castiga ” .
Invocate adeseori , aceste absurdităţi de pe piaţa populară sunt însoţite de altele ce apar – dar se comentează mai rar – pe aşa-zisa piaţă de lux care , totusi, ramane un lux foarte romanesc . Aici situaţia este şi mai şocantă şi preţurile sunt absolut inexplicabile in raport de contextul orasului asediat unde totul , de la aglomeratia suvoaielor de masini si pana la mizeria de Paris ante-haussmanian lipsit pana si de o higiena elementara , indeamna la prudenta si creeaza banuiala unui „joc de noroc” controlat de crupieri . Aici un metru patrat de teren in vechile si noile (dar bizarele ) ” sanctuare ” interzice orice calcul de rentabilitate in date de manual imobiliar si stimuleaza ipoteze cu aspect conspirativ iar „vilele ” (intre care destule sunt ” redobandite prin procuristi ” cu contacte in cabinete ) costa incomparabil mai mult decat apartamente pariziene care – indiferent de fluctuatiile inevitabile – vor ramane, totusi, in Paris nu in Bucuresti . Rezulta ca a cumpara astazi , aici , cu gand de a folosi o proprietate si nu de a o specula rapid, nu-i decat un act de o extravaganţă ce halucinează.
In ciuda impresiei de anormalitate flagranta , excitatia bursieră staruie si creste chiar , desi explicaţia acestor atitudini socante este simplă şi se rezumă într-o propoziţie : „există bani pe piaţă”. Dar, bineînţeles, cand nu provin din spatiile obscure ” din spatele usilor inchise ” , acestia sunt cu precădere banii imaginari ai creditului ipotecar , platind camata prin „câştiguri din viitor”, care insa pot fi improbabile si, daca vor disparea , vor produce dezastre in ordine biografica despre care inca la noi nu s-a auzit .
Sigur este ca traim vremuri neverosimile , definite de dictatura vânzătorilor, ceea ce surprinde fiindcă, totuşi, banii sunt „la cumpărător” si , daca ar fi castigati cu chibzuinta , acesta nu ar trebui să plătească fără rost asa cum face azi , cand ideea ca ” se plateste cat nu face ” este invocata aproape unanim . Stranie tara , excentrice obiceiuri !

12 Octombrie 2007: Cum arata vila presedintelui?

Pe la jumatatea lui septembrie trecut , mai multi apropiati din ceea ce se numeste pe aiurea ” presa people ” au putut patrunde intr-unul din locurile cele mai bine pazite pana atunci si au fotografiat ” vila presedintelui ” care , impreuna cu sotia , i-a primit in maniera calduroasa , pozand intr-un fel popular cu musafirii ingaduiti .
Fiindca episodul este mai rar si , in orice caz, picant , un rezumat dupa relatarile celor ce au vizitat-o ar merita facut . ” Domeniul ” , caci despre un domeniu este vorba (avand aspect de ranch ) cuprinde ( aici am sa citez ) ” o cladire renovata recent , impodobita cu mobile rare , alaturata de o piscina si de un lac propriu si asezata intr-o gradina intinsa populata de pasari exotice ” care , insa , se continua cu intinse terenuri , avand aspect parca nesfarsit , unde se cultiva fructe si legume printr-un sistem ingenios si costisitor de jedouri ce slujesc nu doar la estetica , evident, ci si in investitia aplicata . Caci presedintele nu sta cu mainile in san ci se aude ca exporta productia obtinuta in mai multe tari straine , intre care de buna seama ca nu putea sa lipseasca SUA .
Comentariile in aceasta tema nu au ajuns in presa de la noi (unde chiar si tematica e studiata cu grija pentru a fi intotdeauna ” pe linia de directiva ” ) desi scandalul nu este minor si se afirma ca , dupa aceste reportaje imprudente , Parlamentul , infiorat de cele citite , s-a sesizat si a facut o comisie de ancheta , avand in vedere ca o anumita traditie exista in tari unde majoritatea traieste in saracie lucie iar o mana de „nouveaux riches ” invarteste banii cu lopata .
” Vila presedintelui ” se cheama ” Los Pinos ” , descrierea ei a aparut in revista ” Quien ” iar presedintele este Vicente Fox , pana recent capetenia Mexicului .

11 Octombrie 2007 – ” Consumul dirijat ” a patruns si in materie de ” casa ”

Fara sa mai mire pe nimeni , la drept vorbind , ” tobosarismul ” in materie de gazetarie se manifesta azi cu o staruinta demna de o cauza mai inalta insa compatibila cu climatul de depravare intelectuala de la noi .
Iata, de pilda , un mic reportaj publicitar aparut recent in forma – falacioasa – a unui ” articol de informare „unde , in tipete de entuziasm , jurnalistul constata ca astazi ” casele finlandeze au mare cautare la romanii din Transilvania „. Dar de unde rezulta aceasta concluzie peremptorie ? Din mai multe comenzi ( in numar de patru ) ,inregistrate de vanzator cu ocazia unui targ de case ce s-a desfasurat acum cateva zile . Insa ce sunt, de fapt , aceste ” case finlandeze ” ? Sunt niste ” case-tip ” obisnuite , precum se intalnesc in multe parti de pe glob ( ” casa canadiana ” facand epoca intr-o vreme ) , construite din lemn organizat in panouri izolate interior cu vata minerala si incalzite cu un fel de material rezidual de esenta lemnoasa , despre care semnatarul „pliantului ” face o intreaga filosofie (desi acesta nu-i decat traditionalul rumegus care, se stie de sute de ani , arde mai bine decat lemnul ) .
Regimul publicitar se recunoaste de departe , fiind evident in stratageme (totusi marunte ) , caci intr-o tara unde preturile de apartamente sunt halucinante si nemeritate a spune ca ” o casa pe pamant ” poate costa ” incepand cu 45.000 de euro ” (fara insa a se indica si pretul ” locului de casa ” , evident , caci strica socotelile ) si ca va fi gata ” la cheie ” in numai trei luni inflameaza orice minte de tanar vesnic chirias ce viseaza la o casa ” numai a lui ” . Dar micile tertipuri apartinand consumului dirijat asa cum se fabrica acestea in agentiile de aiurea si mai ales de aici ( unde gradul de stupiditate depaseste cu mult limita tolerata ) rasar si ele , din loc in loc, spre a da culoare si a placea cititorului naiv . Abunda detaliile tehnice care distrag atentia de la esential , explicatiile redundante si sugestia continua a ” noului ” si ” modernizarii ” (desi cele mai multe ingrediente se regasesc si in casa de tara si in solutiile stravechi ) . Astfel , ” casa finlandeza ” are ” incalzirea prin pardoseala ” si, deci , ” caldura nu se pierde urcind pe pereti, ci este resimtita in incapere ” ; peretii prezinta ” geam incorporat /…/sint Pilkington, au un sistem modern de inchidere si nu sint termopan ;au trei sticle, sint concepute sa reziste la temperaturi scazute, au o piedica reglabila la sistemul de inchidere, care este in special pentru protectia copiilor ” . In sfarsit , caramida este ” energoplus, adusa in premiera in Romania /../este facuta din granule de argila cu ciment si liant si este singurul tip de caramida care are polistirenul in ea, inclus in mijlocul blocului /../un cistig foarte mare pentru economia constructiei, estetica si, mai ales, izolare” .
Si , in fond , ce este nociv in aceste amanunte ? Nociva este impostura . Caci daca acelasi documentar s-ar fi prezentat , dupa o vorba populara , ” cinstit si lautareste ” drept ceea ce si este , adica un simplu ” pliant comercial ” , platit ca atare si publicat in ideea nediscutabila ca publicitate si punct , nimeni nu ar fi avut nimic de comentat .
In isteria ” neo-europeana ” a ” protectiei consumatorului ” , unde amaratul de agent imobiliar care bate drumurile pe ploaie si pe vant este calul de bataie etern , galonatii ce vand iluziile din birouri nu supara pe nimeni si nu patesc nimic desi totul pare un fel de conspiratie de hoti de buzunare unde micii participanti orienteaza victima in pozitia cea mai buna pentru a i se sustrage portofelul din buzunar.Si macar daca ” inaintasul ” ar castiga rezonabil si nu doar ” le petit bakschish ” strecurat cu neglijenta in buzunar, ca unui chelner.

10 Octombrie 2007 – „Clauza de salvgardare „- taranii din Romania , saraciti si mai mult de ” razboiul pentru bani ” de la Inalta Poarta

” Euro-realitatea ”
Tocmai cand ni se parea ca taranii din Romania ( incercati greu de o seceta distrugatoare si de navala diferitilor daunatori bipezi ce rod totul ca lacustele si nu mai lasa dupa ei nimic ) s-au hotarat sa -si pastreze bucata de pamant si macar sa o vanda cand va avea cu adevarat un pret si nu batjocura de azi , apare brutal un fenomen inedit ce trebuie clarificat pana nu e prea tarziu . Sindromul smulgerii de proprietate prin pauperizare ( nascocit aici de un fost ministru care continua sa se obrazniceasca in mod guraliv ) apare si la Noua Inalta Poarta care s-a gandit , recent, sa mai taie din fondurile , si asa obtinute cu greu pe hartie , ce ar fi trebuit sa ajunga la ” fermierul roman „( cum i se mai zice in pasareasca de Bruxelles taranului peticit de pe la noi care inpinge plugul ajutat de vaca si nevasta ). Apare, deci, bizara schema de redistribuire de bani denumita ” clauza de salvgardare ” . Caci indiferent ce sens ar avea aceasta notiune , insasi amenintarea continua continuta in aceasta formulare (ce se adreseaza unui „frate mai mic ” dar primit , totusi, la masa definitiv ) este o insulta si o idee petulanta ce nu ar trebui incuviintata daca am avea cu adevarat capetenii si nu paiatele de ogor bogat ce le avem .Dar continutul ei trebuie inteles in datele ce o definesc .
Abia acum se observa serparia ” europeana ” pe care agitatorii de meserie au ascuns-o cu grija :colcaiala de intrigi de palat , ” aranjamentele tribaliste ” si neo-vizirismul cu haina pseudo-occidentala ce stapaneste in noul imperiu de la Apus. Cei ce isi imaginau ca in cohortele de birocrati tocatori de bani multi ce impanzesc birourile din cladirile cu aspect simbolic (intre care unele imita Turnul Babel al lui Breughel cel Batran ) procentul de aparitii neprihanite ar fi macar preponderent vor baga de seama curand ca au nutrit numai vise si s-au amagit fara rost.
Si in acest caz deprimant ipoteza se confirma total. Pretextele invocate au un aspect rizibil si ar fi meritat sa capete un reazem ceva mai convingator daca tot au aparut si au pretentii in a convinge pe cineva . Noi, se zice cu cinism , nu am face totul pentru a trimite fondurile „la taran” adica acolo unde ele au destinatia finala (si mai mult ca sigur ca , in atmosfera de jaf de gulere albe de aici nici nu se poate contesta aceasta incheiere desi hotia o fac ” ai nostri care sunt ai lor ” ). Dar cine a creat mecanismele ce umplu buzunarele „consultantilor ” – de felul mustii la arat – care sunt ” occidentali ” (si, de obicei, companii abilitate ) ori ” creoli ” cu trecere la facatorii de jocuri ? Cine a facut din intreaga realitate a vietii diversificate o simpla schema birocratica unde platile depind de mormane de dosare facute ,la randul lor ,pe bani grei de ” specialistii cu licenta ” , selectionati de congregatia stapanilor de bani ? Si cine inventeaza labirintul de reglementari care exaspereaza pe cei mai rationali dintre adeptii ” noului comunalism ” si a caror consecinta este plata minora pentru cel ce produce si gross de incasari pentru cine distribuie ?
Noi, care avem fata de ei, superioritatea unei etape istorice consumate si am cunoscut si „planificarea ” dar si ” concentrarile centraliste de putere ” insotite de pedepsirea inconformilor , suntem nedumiriti in fata acestui mecanism ce depaseste cu mult ” cincinalismul „altor epoci si lipsa de realism ce ne scotea adeseori din minti. Fiindca acum apare o altfel imagine prefabricata a lumii ; ce va trebui denumita ” euro-realitatea”. Aceasta se traduce incert, si in maniera oculta , chiar si in cetoasele obiectii exprimate intr-un jargon de cabinete pe langa care limba de lemn ( ce inca se mai putea strunji ) parea o exprimare de Shakespeare si de Victor Hugo.Culpele noastre ar consta in aceea ca n-am fi „aprobat planul operational sectorial in agricultura si dezvoltare rurala”, n-am fi iesit bine ” la audit ” (dar Enron a iesit perfect acum cativa ani si degeaba ) , avem „derapaje in sistemul de plati ” si ” in ceea ce priveste calitatea sistemului de identificare a parcelelor „( o tema stranie, ce ar trebui lamurita dar nu se va lamuri ).
Dar nimic despre ” razboiul pentru bani ” care , la drept vorbind , a fost tulburat de aparitia a doua guri noi la masa colectiva unde Romania si Bulgaria s-ar putea infrupta din mai bine de 15 miliarde de Euro caci au populatii mari ( si agricultura cu raspandire ) si care maine , daca va exista ocazia , vor mai pierde din „alocatii ” ce se vor ” redistribui ” unde trebuie si cui trebuie . Nimic despre ideile absurde ( venite de la cine stie ce neispravit ) despre interzicerea transhumantei si despre vanzarea de branza ce devine prohibita ; despre grandioasele afaceri cu seminte ; despre stapanii silozurilor si speculatiile la bursa internationala a graului ; descpre scoterea viilor din pamant ca in vremea filoxerei .
Caci o ” noua filoxera ” se produce in moduri insolite .Efectele vor fi acum cele ce se poate ca se si urmaresc , obligand pamanteanul tot mai sarac sa se desparta de cureaua lui de pamant ; acum , cand nu costa decat aproape nimic.

9 Octombrie 2007: In ciuda Fiscului, „neo-iobagia” in materie de chirii continua la nesfarsit

Impresia de suprarealitate ce defineste Romania de azi se confirma punct cu punct de vreme ce aici totul este scenografic , formal si fabricat in vederea „raportului birocratic corect ” .
Pe la inceputul toamnei lui 2007 , o interventie in dispozitiile fiscale dadea unora sentimentul unei oarecari ” americanizari ” care, inasprind amenzile pentru orice intarziere de inregistrare ori de ” raportari ” , ar fi adus si mai multa rigoare in materie de ” chirie obtinuta din imobiliar ” ,unde – cel putin in tema „apartamentelor de bloc „-nimeni nu are nici statistici si nici o imagine cat de sumara iar colectarea darilor este , precum bine se stie , foarte aproximativa . Insa, ca si in alte randuri , si acesta este un pompierism fara nici un efect in continut. Opacitatea ” incasarilor de bani in mana ” se va mentine fara nici cea mai mica indoiala si inca multi ani de acum inainte nefericitii de tineri ” urbanizati de nevoie ” si care nici macar nu au dreptul de a se inrobi pe viata la un credit ipotecar vor plati milioane de lei vechi pentru o camaruta de apartament oribil unde conlocuiesc cu alti salariati marunti ,intr-o atmosfera de ” azil de noapte ” sau de „batalion disciplinar ” , tremurand de spaima sa nu-l supere pe proprietar si sa nu fie zvarliti in strada ca un gunoi. Caci nu „intarzierea inregistrarii ” este , in aceasta materie, esentialul ci ” absenta ei totala ” , castigul de bani in cea mai neagra ilegalitate si intr-un evazionism de un carnavalesc sinistru unde ” invoiala intre grof si iobag ” nu denota decat imperativul epocii unde ” cine are ” smulge tot ce poate in vederea a ” tot mai mult ” si ” cine nu are ” se resemneaza pe moment traind in iluzii adesea desarte . Unii au dedus din aceasta hotie quasi-oficializata ( despre care nu se vorbeste ca si cum ar fi o boala rusinoasa ) un argument in a defini in negativ pe romanul smecher si invartit insa aceasta incheiere nu e adevarata . Totul porneste de la modelul social gresit si de la exemplul ” Romaniei de televizor ” unde stapaneste multimea sufocanta alcatuita din ” vipuri ” ce traiesc din trafic divers si ramificat , din supra-zeciuieli baroce si din ” afaceri ” de tinator de loc si procurist de mari banditi cu absoluta imunitate .La drept vorbind, intr-o tara unde despre aproape oricare din ocupantii scenei se vorbeste in gura mare in felul unor jecmanitori patentati carora nu li se intampla nimic , idealul omului marunt devine ” spiritul descurcaret ” si orice mic furt ” la cantar ” – o victorie a doctrinei invartelii ilustrata azi de „marii barbati ai natiei ” , de fapt niste simple caricaturi desgustatoare care nu sunt bune de nimic .

8 Octombrie 2007 – „Razboiul cu bulgarii” a fost pierdut

” Razboiul anti-bulgaresc” in tema turismului de litoral ( si, cateodata, si in tema imobiliara ” curata ” ,unde vecinii apareau drept candidati siguri la faliment ) luase , de altminteri ,in perioada recenta infatisari dintre cele mai baroce de unde nu au lipsit istorisiri senzationaliste despre bande de hoti ce pandesc cu precadere pe romanii ajunsi la sud de Dunare in scopul de a-i deposeda de bani , haine si masini . In acest climat de campanie -sustinut ,insa, in maniera destul de stupida- tirul de pusti cu repetitie ( tradus in povesti despre cat de rele sunt plajele si de scumpa mancarea ) nici macar nu mai conta cine stie ce .
Dar dupa ce mai bine de jumatate de an cam toata presa traditional tocmita n-a mai avut cuvinte sa spumege descriind raotatile ce se petrec ” la bulgari ” si sa ridice imnuri placerilor de Dobrogea traduse in manele si bisnitari invoiti cu militienii , bilantul matematic s-a dovedit de-a dreptul dezastruos caci si in aceste teme ” cifrele vorbesc” si confirma ceea ce se observa in fapt si nu ce scria ” la ziar”. Pana la venirea toamnei , migratia romaneasca inspre vecini era , fata de anul trecut, mai mult decat dubla , romanii ajunsi la ” Marea Neagra bulgareasca ” fiind , in orice caz , mai multi decat grecii si decat nemtii , pe care ii depasesc acum nu doar procentual ci si in valori absolute . „Refuzul turismului de jecmaneala „ce se practica la noi se confirma , deci , iar alternativa apropiata se prefera constant in ciuda publicitatii nesabuite si a straduintei mai-marilor de ministere in ” a schimba imaginea ” , platind slugusoare marunte si un propagandism de agitatori cu carte putina , dar fara sa modifice nimic in continut.
Insemnatatea acestui esec este colosala caci denota triumful realitatii vii fata de suprarealitatea de ziar iar solutia amagitorilor de meserie e inteleasa perfect in inconsistenta ei de catre „prostimea” care invata sa puna diagnosticul corect . Insa ca intotdeauna nici de aceasta data nimeni nu va plati pentru inselaciunea institutionalizata iar banii varati in buzunare – odata ce au trecut prin conturi ori s-au dat pe sub masa – sunt ” buni dati „. Aceasta , de buna seama, pana vara viitoare, cand toti o vor lua de la capat , asa cum s-au invatat .

5 Octombrie 2007 – In sfarsit , legea licentierii agentilor imobiliari functioneaza

Dupa cativa ani de relatari constante ale presei privind inselaciuni diverse si cu scopul de a crea o protectie a consumatorului serioasa , meseria de agent imobiliar nu mai poate fi practicata de cine vrei si cine nu vrei caci , in ideea de a reglementa aceasta profesie , Primul Ministru a semnat in 3 Septembrie o lege ( nr. 2001/020) care ” fixeaza clar conditiile ce trebuie indeplinite pentru ca o persoana sa devina agent imobiliar” si sa poata fi intitulata ” agent imobiliar legal „.
Astfel se curma o lunga perioada de incertitudine in ” statutul meseriei ” care intra astfel si ea in randul lumii , fiind ” recunoscuta „.
De acum incolo,orice „agent licentiat” va detine o licenta eliberata de Stat si de una din organizatiile ” agreate de Stat ” ( specificate intr-o lista de licentiatori oficiali publicata de Ministerul Dezvoltarii Urbane si al Locuintei ) .
Lipsa ” licentei ” presupune ” exercitarea ilegala a profesiei ” si, deci, pedepse usturatoare mai ales ca ” agentul imobiliar” va fi obligat sa incheie si o ” asigurare ” pentru erori ( un fel de polita de malpraxis , cum s-a mai spus in unele locuri de pe glob ). O sefa de organizatie profesionala delegata sa se ocupe de ” reglementarea pietii ” recomanda, de altminteri , un control politienesc spre a se constata cine sunt ilegalii :”Cei ce vor sa beneficieze de serviciile unui agent imobiliar -zicea aceasta -trebuie mai intai sa-l legitimeze pentru a constata daca este sau nu inregistrat „.
Procedurile ” licentierii ” sunt pe masura importantei acestui aviz caci spre a fi ” inregistrati „, agentii imobiliari au nevoie de un teanc de documente constand in : copiile diplomei certificate , titlul profesional , cont in banca , taxa pentru plata cardului de agent ,business certificate , polita de asigurare profesionala , inmatricularea in Fondul national de asigurare sociala , copie dupa cartea de identitate si certificatul de nationalitate , patru fotografii de pasaport ” si – in completare – un document privind starea agentiei unde lucreaza. Asadar : „polita de malpraxis” , ” diploma de studii in domeniu ” , taxe de licentiere . Suna cunoscut , nu-i asa ?
Un mic detaliu nesemnificativ : „Primul Ministru ” se numeste Ephraim Inoni , locuieste in Yaounde iar tara unde se petrec aceste aiureli este Camerun.

4 Octombrie 2007 – Un adaos la „Niste americani la Bucuresti”

Cheia oculta exista , bineinteles , si aici ca , de altminteri , in mai toate compozitiile cu obiectiv propagandistic desi ” rasucirea ei in broasca ” se produce uneori cu mai multa virtuozitate , precum in acest caz. Caci totul , de la felul cum se prezinta vecinatatile „legendei bucurestene ” ( scoase in evidenta , prin comparatie , de scurte note despre vanzari de proprietati la peste 600.000 de dolari in Idaho )si pana la succintele insemnari cu percutie rapida despre ” afacerile in Europa ” si placerile Estului , concura in a indrepta subliminal decizia si a intari ideea ca ” acolo se castiga bani „. Accentul cade din loc in loc si de obicei acolo unde trebuie , aratand , prin intorsaturi ingenioase de fraze , cam tot ce preocupa in America pe deponent si raspunzandu-i inainte sa intrebe . ” Randamentul ” ? Impresionant , daca se mentine , fiindca in „cinci ani , preturile au crescut de 5 ori ” si deci in alti 5 ani ar putea sa aduca poate acelasi ritm de inmultire de bani . ” Permeabilitatea pietii” ? Aproape de maxim caci ” cererea de apartamente bate de departe oferta ” si ” la o estimare de 300.000 de unitati , in acest an nu se vor construi decat 30.000 ” . Rezulta ca ” in acest ritm , boom-ul preturilor ar putea sa continue pentru inca o decada „.
Pentru cine nu cunoaste modul ” financiar ” de a privi in viitor , acest calendar intins pe decenii precise pare o bizarerie insa reprezinta dezlegarea intregului mecanism . Caci astfel de ” materiale promotionale ” nu sunt invitatii pentru americanul oarecare in ” a cumpara in Romania ” ( oricat de atragatoare ar fi aceasta ipoteza ) ci un prospect de fond de investitii care colecteaza bani si are nevoie de garantii pentru intervale lungi , ce atenueaza ori aproape ca elimina coeficientul de risc . ” Majorari uimitoare ” – de pana la mie la suta in zece ani (!! ) – anuntase inca din 2005 , in Anglia , o show-woman cu episod imobiliar in biografia profesionala si efectele acelei istorii cu caracter utopic au ramas pana astazi si se invoca de parca ar fi preziceri de Mafalda .Insa, ca si aici, nu erau decat propaganda .

3 Octombrie 2007 – ” Niste americani la Bucuresti „- un articol despre piata imobiliara din Bucuresti aparut azi in ” New York Times”

In vreme ce stirile privind ” casele pustii ” din America faceau deliciul jurnalisticii ” de quatre sous ” din Romania creind fiori de groaza in ideea ca ” valul ne va cuprinde si pe noi ” , un articol aparut in 3 Octombrie in ” New York Times” ridica in slavi investitia imobiliara in Bucuresti si , deci, ar trebui sa tempereze nelinistile locale care asculta deobicei de barometrul central . Sunt cateva ” povesti desprinse din viata , ” pigmentate cu fragmente de ” convorbiri cu indigenizati ” in gustul jurnalisticii epice practicate cu meserie aiurea ( dar nu si la noi ) ,unde informatie de piata , descriere de mediu si de obiceiuri autohtone precum si ” cadrul legal ” aproape ca nici nu se observa fiind introduse cu iscusinta si doar atat cat nu creeaza efect criant.
Pe scurt , ” niste americani la Bucuresti ” dezvolta istorii din viata lor bucuresteana si , urmand principiul exemplului , indeamna nedeclarat , insa lamurit in plan subtil , la experiente asemanatoare : o doamna distinsa ( mama de actor de Holliwood cu oarecare notorietate ), un tanar avocat de compozitie multinationala (vag descendent de romani ) etc.Schema povestii generice este , de buna seama, ” fa ca mine „. Nici argumentele nu lipsesc . Intai – orasul ,care , desi uneori ” haotic si aglomerat ” , are un anumit farmec mai ales in partile de bulevarde vechi („strainul”, mai degraba decat ” romanul creol „,iubeste traditia si pretuieste ” vechiul ” ) si in preajma gradinilor ( atitudine sanatoasa , ininteligibila la mai-marii de pe Dambovita , taietori de pepiniere, plantatii si paduri ) . Doamna distinsa locuieste de altfel intr-un „rooftop apartment ” ( prezentat cu fotografie , in gustul american al teraselor cu flori si al locuintei de acoperis ) de pe Calea Victoria , „un fel de Fifth Avenue ” de Bucuresti iar tanarul avocat -aproape de Gradina Cismigiu , in ” cladiri de stil frantuzesc de secol XIX „, un post-haussmanian de coruptela raspandit la noi . Terasele sunt intinse ( de cam 45 de metri patrati : mult , in comparatie cu „terasa de Paris ” ) iar preturile – nu minore , caci rivalizeaza cu cele din Berlin si Viena ( ” insemn de calitate”, caci pentru naivi ce e scump e bun ) .
De fapt , totul se organizeaza ca un mic ghid imobiliar de Bucuresti din categoria rezumatelor utile unde incap de toate , incepand de la preturi in categoria ” prestigioasa” (care place de obicei strainului ) si pana la practici insolite de tranzactie ( ” plata cu banii in punga ” ) si costuri de ” restaurare de locuinta ” . Nu lipsesc nici indrumari elementare privind „ocaziile ” , traduse in cumpararea de teren de tara , socotit foarte ieftin , dar gasit prin sisteme de pionierat de Far West , urmand zvonuri auzite prin sat si negociere cu capetenia locala.
In fond – o poveste comerciala atragatoare ce va placea americanului visator . Si, totusi, de ce aceasta apare acum ? Iata o intrebare ce merita deslusita.

2 Octombrie 2007 – ” Decalogul vilei ”

In jargonul cu caracter fetisist al agentilor imobiliari , notiunea de ” vila ” revine cu o frecventa uimitoare si se intrebuinteaza de regula intr-o maniera frivola care , atunci cand nu defineste cu erori flagrante realitatea de pe teren , cel putin o exagereaza in stil de negustor guraliv . Rezulta ca numeroase din ” vilele ” ce se propun nu sunt, de fapt , vile ci numai cladiri mai aspectuoase sau cu imaginea de ” fotografie retusata „.
Dar, de fapt, ce este o vila , la noi si pe aiurea? Sa tot fie vreo doisprezece ani de cand am scris un scurt ” decalog al vilei ” si l-am si publicat in ” seria istorica ” a revistei ” Casa Lux ” , in ideea ca va sluji atunci si mai tarziu . O re-amintire pare ,insa, utila si azi .

CUM SE RECUNOASTE O VILÃ
1. Vila cu valoare trebuie sã se afle obligatoriu într-o zonã rezidentialã marcatã , având – cum se spune în imobiliarul occidental – „o adresã „. 2. Ea trebuie sã aibã vecinãtãti civilizate, de valoare socialã si urbanisticã apropiatã de cea a imobilului în discutie. 3. Trebuie sã aibã toate utilitãtile (canal, electricitate, gaze, în cel mai rãu caz pentru vilele vechi – centralã termicã proprie, neconectatã la reteaua urbanã). 4. Aspectul exterior trebuie sã fie obligatoriu diferit fatã de casa obisnuitã: marcã arhitecturalã (un stil recognoscibil sau o variantã a acestuia), dimensiune, fatadã; casa mai micã dar „cu stil” este o asa-zisã „villeta”. 5. Pozitia pe teren, dispusã în asa fel încât sã îngãduie spatiu de grãdinã frontal sau lateral ; vila fãrã grãdinã îsi pierde din valoare. Grãdina poate avea piscinã. 6. Suprafatã construitã pe parter si etaj; existã însã si varianta „casei boieresti” urbane cu pridvor si doar cu parter. 7. Amenajãri interioare corespunzãtoare: parchet în spatiile domestice, piatrã (gresie, marmurã) în spatiile ceremoniale, bãi. 8. Dispunerea „burghezã” a spatiului interior: salon/living mediu sau mare; birou pentru „stãpânul casei”; dormitoare pentru utilizare domesticã. 9. Circulatia coerentã, cu diferentieri între spatiile „domestice” si cele „ceremoniale” (dormitoarele separate de salon si birou). 10. Terasã sau terase pentru reculegere, breakfast sau cinã. ( CASA LUX , 1995 )