31Octombrie 2007 – „Vremea Sfantului Dumitru”- Ce se vinde si ce se cumpara in Noiembrie ?

Ori de cate ori se evoca zilele de noiembrie apar numeroase stereotipuri ce apartin,la drept vorbind,”mitologiei curente”si,deci,modului de a intelege lumea dupa concluzii dobandite,asupra carora nu mai exista intrebari si indoieli.Astfel,se zice ca acum vine timpul gospodarismului pragmatic si ca pregatirile pentru iarna devin inevitabile.In epoca de semi-hibernare sufleteasca,de fapt o simpla suspendare de reactii altele decat nazuinta de conservare,ce stapaneste omul in lunile de inghet,pare ca „nimic nu mai misca” si ca,deopotriva,ciclul cotidian obisnuit isi modifica si el datele firesti.Si ,totusi,acestea sunt doar impresii superficiale,arareori aflate in realitatea imediata. Dar multe preschimbari se produc,desi nu sunt esentiale.Omul devine mai inclinat „sa se apere”,socotindu-se expus la primejdii exterioare mai acute decat altadata;isi oranduieste provizii,se infasoara in haine groase si se ascunde mai adesea in locuinta cat mai bine incalzita.Ii lipseste agresivitatea”de peste vara”si de timp,meteorologic,propice,cand simtul schimbarii si initiativele cu grad oarecare de risc apareau mai degraba si adeseori se si traduceau in concret.De altminteri,istoriceste marile razboaie nu se purtau iarna,cand,incepute si neispravite daca existau,totusi,campaniile militare se intrerup si omul pragmatic sau apucator se retrage ca sa se conserve ori sa se intareasca.
Semnul astral este ,deci,inertia,suspendarea modificarilor,status quo-ul.Nu intamplator,in Romania traditionala de la Sfantul Dumitru si pana la Sfantul Gheorghe,adica de la sfarsit de Octombrie pana la sfarsit de Aprilie,legiuitorul oprea mai toate „tranzactiile
imobiliare”si astazi,cand ,in miez de iarna,auzim ca sunt zvarliti in strada batrani”fosti chiriasi”fiindca a aparut”redobanditorul stabilit de Primarie”,suntem uimiti sa aflam ca a existat odata,pe lume,si o lege mai omenoasa decat cea aproape iresponsabila,de azi.Fapt este ca
in nici un contract de inchiriere de dinainte de razboi nu lipsea invoiala,legiuita,de altfel,de a nu se „tulbura”chiriasul in vreme de frig si zloata,si niciodata dupa ce Sfantul Dumitru fusese
praznuit.Aici ajunge ,in ultima analiza,regula sociala atunci cand ,fara a fi la mijloc”multa minte”ci doar buna-cuviinta ce astazi lipseste,omul e inteles,ca oricare alta fiinta vie,si viata lui capata o semnificatie,alta decat aceea de acum,de a fi un fel de vita care trage la jug.
In chip instinctiv,aceste concluzii inca se tin minte,ori,poate,aduc aceleasi atitudini ca si altadata,prin apropiere si chiar suprapunere de situatie exterioara.Avem,in linii mari,de-aface cu o „inghetare”relativa de piata imobiliara,ce tempereaza agresivitatea de animal irational si achizitiv ce il caracterizeaza pe omul recent.
#

In materie de „casa de vacanta”,sfarsitul toamnei aduce,cu precadere,mai multa chibzuinta.Graba rea si decizia pripita ,tipica „atitudinii meridionale”stimulata de elementul caloric intens,se restrang si,adeseori,chiar dispar.Apare un gen de prudenta de reactie naturala si un conservatism de protectie:nu schmbi nimic ca sa nu gresesti.
Aceasta realitate se observa cu precadere acolo unde „piata”fie ca este firava,fie nu stimuleaza riscul fiindca orice calcul s-ar face nu rezulta concluzii incurajatoare.Cel mai evident este acest fenomen in „imobiliarul de Litoral”.Noi nu avem,preum altii(dar poate vom avea,candva,chiar si la scara mai redusa)o traditie in serviciile balneare ce ne-ar ingadui „un sezon mai lung”iar clima,rezumata in vorbe pana azi actuale,nu iese din cadrele „grozavei ierni scitice”evocata acum aproape doua mii de ani de Ovidiu,in”Ponticele”scrise in preajma aborigenilor imbracati in piei de oaie.Pana si hoteleria sufera se „sindromul sezonier”si se abordeaza cu o anumita rezerva si cu multe calcule suplimentare care nu s-ar face daca ar fi in discutie „turismul de munte”.Astfel incat ,pe Litoral,incep sa scada in chip evident orice fel de vanzari iar cumparatorii se manifesta prudent si banuitor.Ramane doar fauna,eterna pana la urma,o „pescuitorilor „,crezand in hazard si,pana la urma,in noroc,categoria jucatorilor la Loterie.Ei cred,atunci cand vand,ca poate vor avea ocazia de a se intalni cu”naivul inzestrat cu bani”iar
atunci cand se gandeste sa cumpere-cauta,bineinteles,chilipirul,adica sansa surazatoare,castigul fara nici macar un efort minimal de gandire.
Aceasta imagine de „margine de lume”,intarita,din pacate,si de factorul geografic(fiindca noi nu ne bucuram de iarna mediteraneeana,unde abia ca mai ploua ceva mai rece uneori)nu se
regaseste si in materie de „imobiliar de vacanta „la munte.Fiindca aici „sezonul nu exista”,reiese ca materia exista si doar incidentalul de temperaturi joase ar putea doar sa amane,fara a se impiedica „bursa de oferta si de cerere”.Chiar daca apar unele scaderi ,ele decurg din
fluctuatia in cadrele normale,inevitabila acolo unde atat decizia de a vinde cat si capacitatea de a cumpara se definesc in grade de determinatie sociala.Aceasta insemneaza ca „omul sarac”,ce viseaza sa vanda ca sa-si acopere anumite trebuinte imediate va starui in a aobtine „ceva bani”(desi tocmai acesta este prototipul vanzatorului ne-realist)in vreme ce „cumparatorul inlesnit”,care stie ca poate sa „puna banii jos,pe masa de joc”si poimaine nu numai azi,se gandeste mai degraba la incheierea anului contabil,atunci cand este „patron”,sau la vacanta de Craciun in Caraibe,atunci cand este rentier,”protipentada” ori este metresa de meserie.In toate
cazurile,modificarile sunt nesemnificative.
Acum ,insa,se intensifica o categorie ce s-ar putea denumi ad-hoc „piata imobiliarului de Sarbatori”.Sunt aproape de incheiere pregatirile de Craciun si de Revelion si adeseori pentru a se inchiria „cu totul”o vila de munte sau un etaj de hotel se platesc sume exorbitante.Apar si cazurile stranii.Cu doar cateva ani in urma,a venit la mine un personaj ca dintr-un roman rusesc cu „oameni neobisnuiti”.Avea un aspect neizbitor prin nimic dar mi-a aratat
geanta unde se depozitasera,asezate la rand si numerotate,multe pachete cu bani ce traduceau cam o jumatate de milion de dolari americani.Voia sa cumpere pe loc o pensiune luxoasa,cu tot,cu „personal”,sau o vila care nu i se potrivea daca nu avea cameriste,sofer,”ober”si chelneri.Mi-a explicat,in cuvinte scurte si oarecum jenate,ca ar voi sa ii faca o surpriza recentei iubite si sa-i cumpere aceasta proprietate fabuloasa cu ocazia Sarbatorilor de iarna.Inca o data m-am convins ca „viata depaseste literatura”.

Anunțuri

30 Octombrie 2007 – Cum era ” Romania imobiliara ” la sfarsitul anilor ‘ 90 ? (IV)

SFĂTUITORUL „SLUGARNIC“ ŞI BENEFICIARUL NEGLIJENT

O patologie a risipei

Atitudinea nepăsătoare faţă de consultanţa în materie imobiliară, ce se întîlneşte în mod frecvent, nu se manifestă, din fericire, în mod unanim. Apar – şi numărul acestora, deşi redus, creşte – solicitanţi ce ştiu să preţuiască un sfat bun venit atunci cînd trebuie şi care ştiu că astfel de consilii se plătesc.

Din păcate, există încă persoane ce se rezumă la cereri de servicii primitive şi destul de puţin calificate în loc să aibă pretenţii în direcţia unor rapoarte de investiţie aprofundate, cu calcule şi alternative, variante. Adesea, un „consultant imobiliar“ este văzut ca un fel de angajat bun la toate, care va căuta să obţină diverse autorizaţii de la administraţia locală şi de la furnizori, va achita diferite note de plată şi, în general, va administra o proprietate. Apoi, două-trei activităţi conexe şi oarecari. Dar acestea nu-s acţiuni proprii consultantului adevărat, deşi eu zic că mai bine decît să nu se ceară nici un serviciu plătit dar să se subînţeleagă aceasta ca gratuitate, este mulţumitor şi aşa. Mîine, solicitantul de servicii primitive se va orienta să ceară mai multe şi mai calificate.

Adesea, însă, şi consultantul are o culpă; el se rezumă la ceea ce i se cere şi nu informează pe beneficiar asupra capacităţilor lui de a opera. Motivul este caraghios: să nu-l supere pe acesta! Dar acest gen de consultant slugarnic, care stă sluj în faţa stăpînului cu banii, îl poate face pe acesta nu să cîştige ci să piardă dacă va avea, în continuare, gura cusută. Iată – ca să înţelegem – un exemplu interesant.

Prin septembrie anul trecut, o persoană oarecare a cumpărat într-o arie ultracentrală un teren excelent situat, foarte potrivit pentru o investiţie ceva mai complexă (bloc de birouri sau de apartamente pentru reşedinţă). Preţul plătit a fost cam de 140.000 USD, ceea ce punea – încă din prima secundă – problema amortizării acestei plăţi. În mod normal, încă dinainte de achiziţie, cumpărătorul trebuia să-şi definească intenţiile, să aprecieze gradul de fezabilitate, amortizarea, calendarul de investiţie etc. Banii mulţi introduşi într-o cumpărătură precum aceasta trebuie să lucreze rapid.

Însă, nepăsător, cumpărătorul a plătit şi apoi a angajat – ca să-l îndrume – o companie de consultanţă pentru „management urban“. În raport cu titulatura pompoasă, aceasta a făcut – ca parte executivă – numai activităţi primitive: s-a ocupat de preluarea proprietăţii (care, ca teren, avea şi două construcţii vechi, între care una aflată în stare mulţumitoare şi în funcţiune), de achitarea serviciilor de electricitate, gaze, apă şi de telefon, ca şi de predarea uneia din clădiri de către o companie care o avea închiriată ca depozit iar contractul cu proprietarul anterior expira acum. Nici nu s-a pus – o secundă măcar – problema să se negocieze prelungirea acestui contract.

În aceste acţiuni, consultantul de „management urban“ s-a comportat rigid, chiar – uneori – absurd, notificînd, fără nici un rost, pe fostul chiriaş în legătură cu faptul că nu ridicase ultimele materiale depozitate în ziua şi la ora convenită ci abia a doua zi de dimineaţă. Această conduită de „cîine de pază“ (de fapt, mici acţiuni necalificate de administrator, cu mentalităţi de vătaf) o fi fost bună la vremea ei, dar mai apoi s-a dovedit iraţională şi păgubitoare. În loc să se preocupe cu analiza investiţiei, văzînd dacă o decizie impulsivă este bună şi din perspectiva de mîine, „managementul urban“ stătea la pîndă, dincolo de poartă, privind pe cadranul ceasului şi socotind cam ce penalităţi să ceară în instanţă pentru întîrzieri celui care – dacă ar fi rămas chiriaş încă măcar o lună – i-ar fi adus bani fără proces şi cheltuială ci şi cu plăcere, chiar. Mişcările „de bază“ – nu aceste prostii de mahalagiu – s-au făcut însă neverosimil de lent. Abia peste cîteva săptămîni, o arhitectă angajată de „managementul urban“ începuse să facă măsurătorile terenului iar, după încă o vreme (să fi fost încă vreo patru-cinci luni!), o echipă de săpători a forat în trei-patru locuri ca să obţină informaţii de conformaţia solului pentru studiul geodezic. Şi, în fine, într-un tîrziu, o fracţiune dintr-o şatră de ţigani, s-a apucat – cu voia „managementului urban“, chiar chemată de acesta – să demoleze casa, luînd ce s-a găsit – uşi, ferestre, cărămizi, căpriori, grinzi, ţiglă, mărunţişuri de toată mîna. Însă mai multe dintre acestea se conservaseră surprinzător de bine şi măcar că ar fi putut sluji la o construcţie nouă, oricare să fi fost, iar nu zvîrlite de populaţia oacheşă pe jar, ca lemne de foc. Dar, bineînţeles, pe „managementul urban“ nu l-a tăiat capul să gîndească această soluţie; el optează, simplificator, pentru demolare şi punct.

Demolare, uitasem să spun, produsă pe la începutul acestei primăveri. Astăzi, în iunie, după nouă luni, fostul teren cu clădiri este un maidan tipic pentru Bucureşti, cu un gard aproximativ, pe unde cetăţeni de toată mîna, inclusiv unii îmbrăcaţi bine, pătrund nestingheriţi pentru a depozita gunoaie diversificate. „Managementul urban“ a făcut, deci, ca o proprietate definită – mă rog, cu clădiri vechi, dar stabile şi apărate de gard solid, umbrite de copaci, azi culcaţi la pămînt cu buldozerul – să devină un depozit de murdării, dezgustător la vedere şi pe care dacă l-ar vedea Sanepidul ar trebui să-l pună pe proprietar să bage mîna adînc în buzunare.

Concluzie preliminară? Sfaturi greşite, socoteli perdante. Dar unde s-a greşit, de fapt?

29 Octombrie 2007 – Cum era „Romania imobiliara” la sfarsitul anilor ’90? (III)

Totuşi, acum vreo cîţiva ani, cînd cel dintîi în România am început să caut, spre comercializare, palate orăşeneşti şi „domenii“ rurale, aveam încre- dinţarea că – asemeni modei occidentale – cei ce vor cumpăra vor fi cu precădere marii bogătaşi, posesorii de mari averi dobîndite repede şi urmînd bine-cunoscutul adagiu al lui Ford privitor la secretul asupra originii primului milion de dolari. „Materie“, cum se spune, era, slavă Domnului: Bucureştii sînt un oraş domnesc cu elegante case boiereşti şi chiar şi cu mici palate, care n-or fi ele Trianon ori Chaillot, dar arată satisfăcător şi imită, la o scară mai mică, un gen de arhitectură pariziană. Cît priveşte „domeniile rurale“, avem conace, cule şi chiar – puţine, dar sînt! – palate şi castele în comune, în Transilvania mai cu seamă. La această materie atrăgătoare, răspunsul a fost – şi este încă – de tot neconcludent dintr-acolo unde s-ar fi aşteptat. Omul cu bani, înconjurat de obicei de o mică echipă clientelară de sfătuitori în genul „yesmen“ între care nu lipseşte niciodată tipul „arhitectului de catalog nemţesc“, vrea totul „nou“, „mare“, „occidental“ şi „de import“, „scump“ şi dacă este posibil, făcut la comandă, în chip de unicat. Unii cred că această atitudine atestă lipsa de educaţie, grobianismul şi, cum zicea cineva cu aspect boieros, sprijinindu-se în măciulia bastonului subţire, „mitocănismul ăstora noi, care au cîştigat banii cu lopata“. S-avem pardon, dar eu nu împărtăşesc acest punct de vedere. Bogătaşul – indiferent dacă o avea sau nu diplome grele şi masterate – are treaba lui căci meseria ce şi-a ales-o e acuma de a fi producător de bani şi ar fi absurd să-i pretind să fie abil în afaceri dar şi documentat esteticeşte ca un specialist în istoria artelor şi a locuinţei. Pentru aceasta el angajează pe cei cu o preparaţie specifică, apreciindu-i, în cuvinte simple dar precise, ca „meseriaşi“ şi aşteaptă de la aceştia punctele de vedere calificate pe care le va plăti, cîteodată cu sume ce ar lăsa pe alţii visători. Dar, din păcate, sfaturile sînt adeseori aiuritoare. „Meseriaşii“ recomandă – după proverbul românesc ce dictează să munceşti puţin şi să cîştigi mult – construcţii după model, ştiind cu precizie de unde vor extrage proiectul trebuitor iar în materie de materiale, dotări şi ambianţă avînd certitudinea că vor recurge la ceea este mai scump (dar nu întotdeauna superlativ!) în nădejdea că vor încasa, la rîndul lor, un procent din vînzare de la importator. Degeaba mă iluzionez eu, ca specialist, că unui om al puterii banului i s-ar potrivi mai degrabă palatul cutărei familii boiereşti ce şi l-a redobîndit şi-l vinde căci, în orice caz, nu mai locuieşte demult în România şi doreşte nu reparaţie morală ci bani, căci el ascultă tot pe sfătuitorul ce îşi freacă mîinile de plăcere gîndind că va contracta un proiect „nou“.

Pe scurt, obsesia „noului“ tradus la scară grandioasă stîrneşte, din păcate, pe săracul „om cu bani“. El năzuieşte – cu gîndul la înmulţirea averii şi neatent la detalii – către ceea ce îi zugrăvesc „specialiştii“ slugarnici ce-l înconjoară şi care, vai, în sinea lor îl detestă cu siguranţă dar nu ezită să-i execute, în limbajul lor semigolănesc, o „jumuleală“ pe cinste.

Dar, de fapt, ce trebuie făcut? „Clientul“, expus jafului făptuit pe ton mieros de către acoliţi, ar trebui să reflecteze – căci poate, fiindcă oricine poate! – la modul lui preferat de viaţă şi, deopotrivă, la imaginea ce doreşte să o impună contemporanilor. El trebuie să afle că o reşedinţă nu se va supune modei şi, în consecinţă, o casă nu se va schimba după sezon şi urmînd „linia“ schimbătoare a Casei Versace. „Noul“ total în materie de locuinţă nu este „noul“ în materie de maşini şi dacă, spre locomoţie, se preferă un Mercedes ultimul tip nu rezultă de nicăieri că un biet proiect copiat după ultima revistă nemţească de arhitectură reprezintă şi culmea tehnicii locative. Aici, desigur, intervine şi capacitatea celui ce sfătuieşte şi care ar trebui să fie, desigur, nu un executant ancilar ce răspunde poruncilor comanditarului (şi, deci, un meseriaş oarecare şi nepăsător) ci un om cu concepţie şi cu pasiune. Bucureştii altor vremuri sînt populaţi de clădiri ce evidenţiază – prin placa de autor – astfel de intelectuali ce, pesemne, astăzi au dispărut căci nicăieri, în cartierele cu clădiri parcă trase la şapirograf după vila occidentală anonimă, nu se întîlnesc astfel de documente de orgoliu creator.

Lipseşte concepţia, de fapt. Dar ce ar trebui să fie aceasta? O înţelegere superioară a profesiunii, practicată nu strict spre a cîştiga bani (care, iată secretul, vin dar sînt mulţi atunci cînd ilustrează pricepere, pasiune şi „cap“, deci carieră) ci spre a lăsa o dîră cît mai adîncă asupra timpului şi a vremelniciei spulberătoare de colburi, care ne înghite. Dacă cel ce ar trebui să ştie multe despre case, oameni, societate, şi, ca să fiu direct, „blazon“ nu priveşte decît la teşchereaua clientului spre a evalua cît este de plină şi dacă este bine păzită, atunci n-am realizat, în fapt, nimic ci doar o mică „afacere“ cu aer de găinărie. „Concepţie“ însemnează a gîndi fără de prejudecăţi despre ce însemnează o locuinţă în raport cu trebuinţele adică modul de viaţă ideal preconizat de comanditar, luînd în calcul vîrsta lui, dezvoltarea familiei, cît şi cum este acesta preocupat de gradul ireductibil, ori numai aparent, de confort, „imaginea“ în cele din urmă ce doreşte a se întipări în concetăţeni. De-aici vin ideile, ce se înşiră – dacă mintea este pusă la contribuţie – ca şi mărgelele pe aţă.

Iată, deci, ce ar trebui să spună sfătuitorul – ce ştie, din păcate, numai să dea din cap afirmativ şi mut – către cel ce îl plăteşte ca să-i facă viaţa mai înlesnită, confortabilă şi, de fapt, reprezentativă: întîi, că acesta reprezintă „puterea banului“ şi o burghezie nouă, ce se constituie chiar dacă fără tradiţii imediate, iar dacă nu le are, ar trebui să le preia, crescînd „ziduri noi“ pe „zidurile vechi“; apoi, că şi înainte de el alţii au trăit „bine“ şi au ştiut, cu mai multă „concepţie“ şi indiscutabil cu mai buni sfătuitori, să aleagă locul şi soluţiile cele mai potrivite; în sfîrşit, că „o casă veche“ nu este o „vechitură“ decît în accepţiunea consumatorilor de gumă de mestecat ce nu era la modă în vremea Brătienilor ci – dacă nu cunoaşte suferinţe definitive – un instrument perfect de imagine respectabilă, uşurînd practic „arderea etapelor“ şi consacrarea în lumea neo-burgheză. Căci, dacă e să ne punem ceasurile după Turnul Londrei, este obligatoriu să ştim că, prin alte părţi, „noii“ cumpără castele cu tot cu blazoane şi nu au din acest punct de vedere nici un complex de inferioritate.

La noi, unde apăru o neo-burghezie creolă, prea fără socoteală, această atitudine nici măcar nu este cunoscută. Omul prea recent apărut în istorie nu voieşte a sublinia tradiţie, moşteniri şi strămoşi ci doar să exhibe „noul“, situaţia lui de inferioritate congenitală ce se răzbună prin conduita de pseudo-„începător de dinastie“, de fapt o plantă fără de rădăcină şi desprinsă de pămînt ce se va ofili, cîndva, nu foarte tîrziu. Abia numai „bolşevicul“ mai ilustrase acest gen de tabula rasa, negîndu-se tot ce fusese pe lume mai acătării, pînă la el. Sălbaticul Alaric, venit călare cu hoarda de prin stepele Asiei, gîndea mai bine cînd, la asediul Romei, se închipuia încoronat drept împărat.

Eşecul antropologic se profilează, azi, drept indiscutabil. Dar culpa nu vine strict de la acest specimen ce poate face bine altele decît a reflecta în chip steril şi neproducător. „Lipsa de stil“ generalizată şi întreţinută de „intelocraţi“ ce voiesc să umfle buzunarele, prin şmecherie şi conduită de rîndaş, hoţi ca orice slugă, este, de bună seamă, explicaţia. Noi nu avem definiţii pentru nimic şi stilul ce ne defineşte este atît de abisal neconţinutistic încît, cu adevărat, numai evocarea „formei fără fond“ îl mai poate desemna cu parţialitate. Nici o idee generală şi nici un efort în vederea cuprinderii faptelor în concept nu se întrevăd îndeobşte pe o scenă publică unde abundă guralivii şi „gargaragii“. Abia dacă, intuitiv doar, cîte cineva – imitînd, dar cu socoteală – vine cu o idee ce se ridică mai sus de regimul clipei. Acum abia cîteva luni, în strada Gîrlei, în faţa unui lac ce se întinde pînă la malul cu porumb de cultură, apăru o vilă nouă, splendidă de fapt, ce imita perfect stilul neo-modern din Bucureştii anilor ‘30, ce abundă în Parcul Domeniilor Regale. Imitaţia arată soluţia. Cel ce o înălţă, avusese bănuiala că ar fi şi el, înainte de a-şi găsi, mîine, o identitate, astăzi , un „burghez“ precum cel de ieri.

26 Octombrie 2007 -Cum era ” Romania imobiliara ” la sfarsitul anilor ‘ 90 ? (II)

„POVESTEA PORCULUI“

O patologie a „omului nou“

O poveste cunoscută de aproape toată lumea căci se studiază în şcoală (ori, poate, de cînd cu manualele alternative, nu s-o mai studia!) ne înfăţişează cum un flăcău chipeş dar blestemat se ascundea ziua în piele de porc iar noaptea – ca să-l vadă iubita, chipeşă la rîndul ei – se arăta aşa cum este, de fapt, adică un prinţ indimenticabil ca aspect, o capodoperă a naturii, pe scurt – un Făt Frumos. Dincolo de poveste şi, bineînţeles, de straturile ei de complicaţie poporană, pilda este evidentă şi ea ne îndeamnă să nu tragem concluzii precipitate din aparenţe căci frumuseţea poate să se ascundă, uneori, sub înfăţişări la prima vedere neatrăgătoare, adesea chiar rebarbative.

Aceasta este, ca să nu lungesc vorba fără rost, şi filosofia unora dintre cei ce doresc să cumpere … case căci, după cum bine se ştie, sînt destui cei care cer case pentru renovat, respingînd, în nu puţine cazuri, clădirea nouă, făcută de „investitor“ special pentru vînzare. Ei caută, cum s-ar zice, pe Făt Frumos ascuns într-o piele de porc.

Ca intelectual ce lucrează cu paradoxuri şi este retractil la inovaţia de ultimă oră, îi simpatizez pe aceşti idealişti cu sufletul visător dar, ca specialist în imobiliar, mă întreb adeseori, cînd se discută despre gîndul de a se cumpăra o casă „urîtă“ ca să se renoveze: oare merită? „Face“, cum se zice, banii? Uneori, examinînd speţe, zic că „da“ iar, în principiu, sînt complet de acord cu acest mod de a gîndi.

Totuşi, înainte de orice alte dezvoltări, două vorbe de preliminarii sînt trebuitoare. Întîi, despre cumpărători. Unii, puţini la număr, sînt naivi ori chilipirgii, iar aceştia acţionează aici deoarece astfel de clădiri nu sînt prea scumpe şi reclamă iniţial o cheltuială convenabilă. „Naivii“ cred că „banul puţin“ ca preţ le aduce o casă distinsă ce se va înfrumuseţa cu două-trei „mîini“ de var, cu o gresie cum dă Dumnezeu şi o vopsea întinsă pe cercevele şi pe uşi, ca să le „înnoiască“. Ceilalţi, „chilipirgiii“ adică, socotesc că vor cumpăra ieftin, vor da – cum se zice trivial – „o faţă“ şi vor vinde mai scump, cîştigînd uşor şi destul de repede un ban bunişor. Evident, cei din ambele ca- tegorii se consideră – ca românul – „dăştepţi“ într-o lume de prostănaci.

Din nefericire, realitatea nu este aceasta. O casă nu se renovează uşor şi costă destul dacă operaţiunile se fac cum se cade; de fapt, preţul iniţial nici nu contează faţă de costurile totale. Şi de ce aceasta?

Oricine reflectează atent şi face cîteva exerciţii de logică obţine răspunsul trebuitor. Întîi, construcţia în sine. Arareori ea nu trebuie „întărită“, adică nu trebuie să i se consolideze structura, căci o casă – ca şi omul – are un „schelet“ care, dacă nu a fost fragil de la bun început, a devenit cu vremea fragil. Mai mult chiar decît atît, nu puţine dintre casele negustoreşti, ridicate pe la 1880-1890 şi pînă către 1930, au fundaţie mică, săpată superficial, „atacată“ de vreme şi, oricum, incompatibilă cu oricît de minime adaosuri dacă nu chiar în extinderi mai mari ce se preconizează. „Talpa“ casei nu-i atît de lată cît să ţină „omul“ în picioare.

Dacă mai are şi etaj, obligaţiile de întărire cresc fiindcă adeseori tavanele parterului (ceea ce se cheamă „planşeu“) sînt desfăşurate pe grinzi de lemn şi „întărite“ cu stuf, căci, acum 70-80 de ani, aceasta era tehnica epocii şi nu, desigur, „placa turnată“ şi „armată“ din betoane tari. Urmează instalaţiile, adică sistemul sangvin, care, de bună seamă, ca şi arterele şi venele, trebuie să îngăduie o circulaţie firească. Însă,ca şi omul şi „ţevile“ lui organice, ţevăria casei îmbătrîneşte şi ea, reclamînd intervenţii curente şi chiar reparaţii aprofundate cam o dată la douăzeci, treizeci de ani.

Urmează ferestrele şi uşile, uneori mîncate de carii, înnămolite de straturi istorice de vopsele adăugate de două-trei generaţii şi niciodată curăţate pînă la lemnul originar înainte de revopsire. Adăugăm acum pereţii, care nu vor încuviinţa – ferească Dumnezeu! – doar o zugrăveală ca un fard pe un obraz murdar şi cu pielea infectată. „Cine ştie, cunoaşte“, căci adeseori, cînd zgîriem cu unghia peretele unei case vechi dar promiţătoare, tencuiala nu se „desface“ ci se pulverizează deodată, rămînînd pe podea ca o mică grămadă de nisip, imagine tulburătoare a timpului ce a trecut. Iată, deci, că va trebui să curăţăm pereţii pînă la cărămidă, atît pe dinăuntru cît şi pe dinafară şi abia apoi vom reface tencuiala „de la zero“. Însă cu aceasta nu am spus încă totul.

Podelele – ce desemnează adesea duşumeaua străbunicilor – cimentul „mozaic“ din băi, cazanul „Vaillant“, vechi de aproape o sută de ani (bravo mărcii!), plus zecile de mărunţişuri (olivere, cremoane, şilduri de uşi, balamale) care – dacă se adună şi se traduc în bani – dau, ca adiţiune de sume, bătăi repezi de inimă. Concluzie evidentă: muncă multă, costuri mari.

De altminteri, iniţiaţii ştiu că „renovările“ (formulă generică, desemnînd, de fapt, o parte din tehnicista „reparaţie capitală“) pot pretinde cheltuieli asemănătoare cu o construcţie nouă, aceasta spre a nu menţiona „restaurările“ (dacă, în cazuri rarisime, operăm asupra unui monument istoric) unde vom cheltui categoric mai mult decît ne-am propus. Acum este clar de ce „naivii“ şi „chilipirgiii“ nu îşi află, vorba unuia, măcar puţin, în cumpărările de case vechi şi ieftine afacerea vieţii lor.

Acestea răspund altor deziderate decît „afacerea“ (id est speculaţia aflată la limita fraudei) după cum şi jocul de crickett este o îndeletnicire de domni. Concluzia este că abia o categorie specială urmăreşte să cumpere case în ideea renovării, ceea ce nu însemnează că în aceasta se includ obligatoriu numai „domnii“, adică oamenii cu bani, ci, mai degrabă, nu. În alte părţi, „reabilitarea“ este ocupaţie curentă şi afacere constantă de companie imobiliară (de unde, experienţa şi reacţia imediată de cunoscător, ceea ce se traduce prin „fler“) dar la noi astfel de atitudini nu sînt obişnuite şi nu au ritmicitate industrială. „Reabilitarea“ se face, de regulă, punctual, de către particulari inventivi ce îşi doresc o reşedinţă. Aşadar, acesta este un obiectiv de imobiliar privat, mijloc ingenios cu scop definitoriu rezidenţial.

Totuşi, ieri – adică acum vreo cîţiva ani – clădirea cu stil dar rău întreţi- nută pasiona şi altfel de cumpărători, în general companii străine „cu nume“, încă prea puţin cunoscute în România şi care – spre a pătrunde impresionant pe pieţe noi – aveau nevoie de imagine exterioară, traducînd forţă şi soliditate. Palate cu aspect somptuos şi case boiereşti cu exterior ce putea deveni elegant prin faţade sofisticate, refăcute minuţios – iată soluţia de a obţine „diferenţa“, senzaţia de valoare netălmăcită în cuvinte, ideea de templu al banului. Dar această febră de imagine s-a consumat repede, de fapt.

În realitate, puţini sînt, astăzi, cei ce mai caută ceea ce se cheamă „clădiri rezidenţiale“ spre a le preface în sedii de companie (obsesie canonică în Bucureştii de la mijlocul anilor ‘90); „mărcile“ s-au impus, „puterea“ se traduce prin bani şi influenţă iar însemnele exterioare nu mai au acum acelaşi preţ ca şi atunci cînd se făceau primii paşi. Contează eficienţa propriu-zisă, vorba meşteşugită spusă acolo unde trebuie, banul cîştigat.

Rămîn, deci, „particularii“. Dar cine sînt, în realitate, aceştia? Personagii cu destui bani dar arareori bogătaşii cu averi cărora le-au pierdut şirul. O anumită fineţe congenitală ori simplă intuiţie fără concept precis se subînţeleg, chiar dacă adesea banul este, deşi e bine chibzuit.

25 Octombrie 2007 – Cum era ” Romania imobiliara ” la sfarsitul anilor ‘ 90 ? ( I)

In ideea ca memoria este aproximativa la multi , si ca uitarea si re-formularea vietii traite sunt astazi mai puternice decat o lege , reproduc , in saptamanile ce urmeaza , mai multe fragmente scrise in 2001 si incluse in volumul ” Deceniul Straniu ” , aparut cu multi ani in urma. Nu am modificat nici o virgula din cele scrise atunci astfel ca toti cei ce vor sa verifice daca analizele au fost penetrante sau nu o pot face ; multi vor observa, de asemenea , ca de schimbat s-au schimbat in esenta destul de putine
___________________________________________________________________________________________
Oraşe variabile, sanctuare şi mituri imobiliare

POVEŞTI TRISTE DESPRE CASE ŞI GRĂDINI

Ideea alcătuirii acestei cărţi datează de mai bine de trei ani şi în primăvara anului 2000 era concretizată deja dar am renunţat la tipar. Conţinea, în versiunea de atunci, un şir de analize, dizertaţii şi prognoze ce redactasem de prin 1995 încoace, publicate deja. Dar, la drept vorbind, ciclul acelor contribuţii se încheiase: multe prognoze se confirmaseră iar informaţiile „tehnice“ erau, după atîţia ani, simplă arheologie. Izvorînd din imediat, acestea au trăit în regimul clipei şi s-au consumat fără alt ecou decît cel curent. Mai nimic nu ar fi căpătat durabilitate dacă rămînea la acest nivel.

Dar, ca în orice altă activitate intelectuală, scopul ar fi de fapt şi aici de a se sustrage materia de sub presiunea timpului ruinător. Cît de durabile, deci, ar fi fost nişte simple tabele de „zone şi preţuri“ ce se fabrică în permanenţă de către „analiştii“ de azi? Perisabilul strică, aşadar, viziunea de perspectivă şi dorinţa de valori mai înalte. Iată de ce analiza acestor procese s-a ridicat mai sus, la contemplaţie socială, descripţie istorică şi concluzii. Dar nu a fost destul. Căci oricît de corecte ar fi descrierile şi de pătrunzătoare corelaţiile ce se fac, esenţială rămîne expresia ce se ţine minte, cea care, de fapt, smulge creaţia din contingent. Ar fi, prin urmare, esenţiale spectacolul intelectual, formula memorabilă, aptitudinea de a face din materii prea de tot pestriţe şi cu aparenţă de necompatibil, literatură.

Astfel au rezultat aceste eseuri ce descriu categorii, atitudini, sindromuri şi sînt, unele, „fiziologie“; sînt un fel de apologuri animate parţial de obiective didactice deşi nu înfăţişează situaţii imaginare. În fondul lor, acestea sînt nişte „poveşti triste despre case şi grădini“, arătînd sufletul dezamăgit în năzuinţa lui către stabi-litate şi echilibru şi voind să aducă, printr-un exorcism, simetriile vieţii la locul lor.

Şi cum ar fi putut să fie altfel? Pretutindeni se modifică, în lumea ce ne înconjoară, cîte ceva ce pare ineluctabil şi adeseori ne creează un simţămînt fără nume, de îngrijorare ce ne face aproape străini într-un mediu ieri inteligibil. Cînd, pe la începutul anilor ‘90, am observat în Cartierul Primăverii – sanctuarul stabilităţii imobiliare, lamura acesteia – crescînd vreo două – trei blocuri mai înalte decît s-ar fi cuvenit mi-am imaginat că este doar un acces de febră ce se va stăvili. Dar astăzi vechea organizare gîndită de arhitectul Doicescu, prin 1930, este sfărîmată de construcţii dezgustător de nepotrivite unde sălăşuiesc bănci, companii internaţionale şi semi-bogătani incapabili să se înzestreze cu o reşedinţă prestigioasă şi care se mulţumesc cu apartamentul „de lux“ ridicat de cîte un speculator harnic cu trecere pe la autorităţi. Masacrul urbanistic – produs sub ochii îngăduitori ai „cui-trebuie“ – este total şi aci dar şi în Şcoala Herăstrău, unde a crescut, pe tăcute, un orăşel de vile nesfîrşite pe stradele atît de înguste încît abia de poate pătrunde o maşină mai subţiratecă iar Pompierii niciodată. Orăşele fără căpătîi cresc pretutindeni azi arătînd doar o risipă neînţeleasă de bani şi o lipsă de stil uimitoare totuşi la un popor ce se crede dotat intelectualiceşte dar produce, precum se vede, imitaţie şi impostură. Faţade atinse parcă de lepră, de case vechi altă dată arătoase alături de blockuri de birouri aşezate nepotrivit, căsuţe insalubre pe străzi cotate la superlativ dar locuite de săraci ce stau în averi pe care le prăduiesc astfel şi le degradează – în totul o imagine de lume fără sensuri, cu semnificaţii destrămate unde ce s-a făcut se iroseşte iar ce se face se face fără rost şi neaşezat. Tristeţea apare de pretutindeni la contemplarea atîtor clădiri incongruente şi cu soartă ambiguă şi a grădinilor înlăturate de furia de a se cîştiga bani, a pădurilor culcate la pămînt ca „să se valorifice“, a gospodăriilor părăsite, de la sate, unde cîinele legat în lanţ se sfîrşeşte de foame şi de sete.

Acesta este „deceniul straniu“, ce s-a încheiat. „Straniu“ din zeci de motive. Într-o societate ce a făcut caz peste marginile îngăduite de sfînta proprietate imobiliară, proprietăţile nu se dobîndesc, nu se „realizează“ ci se apucă, se primesc şi se dau. Un vast proces de împroprietărire stă la originea noii proprietăţi de mîine, despre ale cărei surse nu se mai face niciodată vreo aluzie, ca să nu se audă.

Împroprietăriţi foştii chiriaşi în apartamente cumpărate în rate ce au ajuns să valoreze cît un pachet de ţigări, împroprietăriţi urmaşi de „desproprietăriţi“ ce n-auziseră în viaţa lor despre cei pe care zice-se că îi moştenesc, redobînditori ce primesc case „luate“ ce aparţineau, de fapt, băncilor unde le aduseseră drept gaj, inşi ce obţin „teren arabil restituit de la colectiv“ în margini de lac pe unde se înalţă, astăzi, vile, împroprietăriţi cu fabrici fără puteri, cu producţia strînsă de gît, spre a li se lua, din mizericardie, zeci de hectare de teren şi mii de metri de construcţii cu preţuri de nimic; iată stranietatea lumii de azi, ce fetişează proprietatea. Dar, evident, nu aici se încheie lumea stranie ce ne înconjoară. Într-o vreme cînd s-au cheltuit probabil cele mai însemnate sume de bani din istoria României spre a se ridica proprietăţi rezidenţiale noi, lipsa de stil este covîrşitoare şi stupefiantă şi defineşte nu atît „neam-prostenia“ ci incapacitatea celor ce le-au conceput. Vom mai face încă cinsprezece – douăzeci de alte „ordine ale arhitecţilor“ şi tot zadarnic va fi, căci rea- litatea acestor orori nu se va modifica.

Lărgimea de mînă a celor ce le-au comandat n-a slujit nici măcar la naşterea unei idei originale cît de mărunte ci doar la o sporire de lăcomie şi la impostură. În schimb, apare stilul de butic în pereţi de sticlă şi rame de metal, culmea „meseriei“ în materie de arhitectură la Dunărea de Jos.

Totul pare, deci, formal, fără fond şi propagandistic. Noi facem caz de ecologie şi de mediu dar încuviinţăm să rămînă coastele de munte golaşe prin tăieri de păduri ce fac pămîntul să lunece; lăsăm lacurile să primească dejecţiile constante ce provin de la reşedinţe de miliardari; sîntem calmi cînd vedem fostul ogor devenit pîrloagă. Realitatea de pe hîrtie nu are nici o legătură cu realitatea din viaţă. De aci apar, de bună seamă, legende, iluzii şi o mitologie ce strică vederea bună şi face să se piardă simţul realităţii creind aproape o societate paralelă. Este o lume palpitantă, ce pasionează ca şi un roman prin desfăşurările ei de necrezut.

Însă, la sfîrşitul „lecturii“, nu rămîne decît sentimentul deşertăciunii şi gustul lui de amărăciune, de neuitat.
2003

24 Octombrie 2007 : ” Robinetul cu minciuni ” va incepe sa scada – O initiativa ce trebuia luata de mult

In toamna lui 2007 , dupa ce , in teme ” de case si terenuri ” , se pronuntasera cativa jurnalisti cu pregatire (totusi putini ) dar si multi ” copii de suflet ” umblatori pe la conferinte de presa , imobiliarul intra pe mana sinistrei faune ce alimenteaza ” gazetaria de vipuri ” , de „scandal ” si de cancan . Momentul era previzibil. Ani de-a randul , tot felul de fete si baieti cu scoala putina si obiceiuri aproximative slujisera cu iresponsabilitate la nasterea unui pseudo – model social constituit din ” viata si faptele ” croitorilor de lenjerie intima , a intretinutelor de tot felul si a ” smecherilor de bani -gata ” dar cu sursa necunoscuta , pronuntand fraze aiuritoare prin sens pauper si incontinenta iresponsabila , in ideea ca ” entertainment „-ul aduce cititori si privitori, si, deci, notorietate si bani .
Cum , insa, ” lista canonica ” de eterni abonati la „statul in vitrina noului circ social” era nu prea mare si povestile interminabile devenisera din ce in ce mai neverosimile , ” gogonate ” si schematice , macinand a cincisuta oara aceeasi faina la moara vorbelor fara sir , s-a gasit , dupa cautari insistente, varianta virgina : imobiliarul de scandal . Apar, astfel ,mai de curand stiri senzationale dintre cele mai halucinante ,unde „luxul” si ” preturile incredibile „sunt refrenele de capatai , de fapt istorii suprarealiste ce se intalnesc perfect cu triumfalismul oficial si cu propaganda ” evolutiei prin elite ” ce caracterizeaza doctrina vremurilor noi . Aici, insa, avem de-a face cu agitatori marunti desi nocivi prin efect . Caci insasi desfasurarea unor ” analize ” unde esential e ” luxul de bloc de Drumul Morarilor si de Bulevardul Metalurgiei ” (unde contruiesc, de buna seama , platitorii -totusi destul de zgarciti – ce isi fac promotie pentru o friptura si o bere ) ori ” stirile senzationale ” despre ” metrul patrat de 5500 de Euro din Bucuresti arata deopotriva delirul halucinatoriu si formula de rau istoric ce il presupune . In mod evident , ” presa de capa si chiloti ” se sforteaza cu disperare sa puna stapanire si pe aceasta materie care, prelucrata in felul ei rudimentar , va adanci deopotriva confuzia unei piete de legende si va produce daune considerabile daca e lasata sa se raspandeasca nediscriminat .
Insa odata si odata ” robinetul de minciuni ” va trebui sa fie incetinit , astfel incat sa scada nu prea tarziu si chiar sa ramana fara sursa de alimentare.Aceasta situatie devine posibila , macar partial, daca ” sursa” are credibilitate si se poate verifica.La noi , unde nu exista nici o institutie care sa faca publice date certe despre ” preturi sigure ” (adica „platite” ) si nu despre ” pret de strigare ” adesea visator si incoerent , unde orice ” neica nimeni ” in criza de personalitate se apuca sa dea „procente” cu o frivolitate ce te inmarmureste fara a fi tras de maneca prin „trimitere la carte „, impresia de exceptionalism devine stranie si pagubitoare . Dar se poate inlatura . Acum cateva zile , intr-o emisiune la Money Channel din Bucuresti , am comunicat ca voi initia un act normativ care sa ingaduie publicarea „repertoriului de tranzactii imobiliare” ce se afla la Camera Notarilor Publici, asa cum este in orice societate asezata ; un document trimestrial (accesibil gratuit ori contra unei taxe minore ) ce trebuie sa contina ” preturi realizate ” pe categorii si media lor trimestriala, ajutand la orice orientare preliminara si descriind ” fapte nu vorbe „. Iata un inceput de solutie ; sa vedem cine socoteste ca va fi inutil .

________________________________________________________________________________________
Din volumul ” Prostologhikon.Despre suprarealitatea de ziar ” , aflat in pregatire la ed. Carpathia Press, pentru anul viitor.

23 Octombrie 2007- De ce cresc preturile ? Un motiv constant : ” monstruoasa coalitie dintre jurnalistii iresponsabili si agentii imobiliari exhibitionisti „

Cu prea putina vreme in urma , o publicatie ce s-a specializat in bombardamente de stiri atat de aiuritoare incat te baga in racori , comenta in extenso gandirile unei intelectuale din tagma „analistilor cu opera facuta din citate” incheind ritos cu aceste cuvinte :Profitul obtinut pe baza investitiei in proiectele rezidentiale dezvoltate in Romania poate atinge 500% in urmatorii 10 ani, ca urmare a integrarii in UE, conform unor date PricewaterhouseCoopers (PwC).Urmeaza , bineinteles ,cateva propozitii din ” analiza ” ganditoarei de pe Dambovita care , in plan subtire , ar confirma ,prin evocari de ” cresteri de pret ” (la drept vorbind neintemeiate pe nici un izvor inatacabil ) „datele ” (??!!) invocate de jurnalist desi acestea nu sunt decat o ciorba reincalzita , in circulatie acum aproape trei ani si cu un caracter fantomatic dovedit. .
Luat la bani marunti , documentul este un fals si intreaga ” analiza ” – un colaj de o factura rudimentara ( desi curenta ) insa desgustatoare moraliceste . Procedeul e clasic , ca sa zic asa ,iar reteta se utilizeaza industrial in ” presa noastra economica” a carei valoare se rezuma , in uimitor de multe cazuri , la numai doi lei .S-a luat o „vorbire ” de agent imobiliar rostita cu vreo ocazie protocolara ( de fapt,un sef de grupa de agenti care isi zice , in stil anglo-saxon , marketing research ) si s-a impanat cu o asa-zisa „referinta de autoritate ” de provenienta straina in ideea ca ” strainii stiu mai bine ca noi ” si au ” credibilitate pe plan extern ” . Atata doar ca” raportul de piata imobiliara ” evocat cu o staruinta demna de o cauza mai buna nu exista in forma atat de frecvent citata (dar niciodata citita direct)fiind doar un refren de folklor imobiliar careia nu i se mai cunoaste origina ; si fiindca „sursa ” nu-i de gasit , i s-au atasat cateva citate de aspect general dintr-un ” ghid de afaceri in Romania „, cu acelasi autor strain , spre a se da senzatia verosimilului si ” a drege busuiocul „. Insa nu rezulta decat o mica gainarie fara nici un sens care face raul intr-un mod lipsit de scrupule si cu o iresponsabilitate ce uluieste .
Aceasta metoda este atat de raspandita astazi incat , urmarindu-i efectele de o nocivitate incontestabila , te cuprinde un straniu simtamant de vid istoric. Rand pe rand , cam toate domeniile imobiliarului unde circula bani multi si exista ” investitori generosi” care stiu ce insemnata e ” cota buna de piata” si nu se dau in laturi s-o cultive , au fost atinse de aceasta filoxera a ” vorbelor in vant ” ce impresioneaza , prin cifre aiuritoare si procente de pura inventie , pe toti cei, nu putini , al caror ideal nu-i castigul din efort ci ” lovitura la jocul de bingo” ori la „lotto”. Caci , in fond, pe langa multe motive nu de tot incompatibile cu acest cerc vicios ce trebuie spart cat mai curand , preturile cresc si din cauza acestei monstruoase coalitii intre jurnalistul iresponsabil si agentul imobiliar exhibitionist.
Unii pun aceasta atitudine a cate unui „activist de organizatie imobiliara ” in seama lacomiei si cred ca , umfland cu pompa preturi care si asa sunt neverosimile si fantasmagorice ,si-ar creste incasarile prin majorare de comision . Insa la un calcul simplu rezulta ca , daca excludem micile ” ciupeli” prin complicitate cu vanzatorul si impartire frateasca de surplus ( care, adeseori, se dovedeste iluzorie fiindca la portile Orientului orice intelegere nu dureaza decat doua minute ) , castigul teoretic e minor si chiar nul fiindca , totusi, la noi (dar si la altii ) platile se fac numai ” la tranzactionare ” si – vorba unuia – ” daca nu vinzi , ai facut munca voluntara „, pierzand timp si bani fara nici un efect . Etiologia acestor aparitii socante este ,insa,exhibitionismul constitutiv , un derivat de frustrari multiple ce arata ca omul care le practica stie ca nu insemneaza nimic dar nadajduieste sa iasa din multime cu orice pret .Astazi intalnim un numar de ” bagatori de seama ” care , invatand inca alfabetul imobiliarului si dobandind ca vocabular de baza cam douazeci de cuvinte americane ,isi dau cu parerea facand opera de citate de pe urma careia nu ramane nimic si care , de fapt, nici nu poate fi verificata niciodata caci totul se exercita „jurnalistic ” , in efemerul pur si de pe o zi pe alta .
Specimenul nu supara in sine , supara atitudinea necalificata a ” jurnalistului facut pe puncte ” ce asculta cu gura cascata enormitati ce se zice ca produc ” rating ” si „aduc cititori” desi nu sunt decat o fratie a minciunii institutionalizate. Caci daca aceasta compozitie de frustrat patent care , stiind ca nu-i decat un surogat de ” neica nimeni ” , n-ar fi cultivat de alti ignoranti de aceeasi teapa , verificandu-i-se ferm orice opinie si facandu-se boycott acolo unde apare impostura obraznica , realitatile romanesti s-ar arata mai clar si mai inteligibil decat acum, cand totul pare un amestec de suprarealitate si triumfalism maladiv . Insa cine sa o faca ?