~PATOLOGIA PROPRIETATII IMOBILIARE: Miliardar „la pensie“

MICA BURGHEZIE DEZORIENTATĂ

Cu puţin înainte şi după 1970 , locuiam cu chirie pe Calea Moşilor, într-un bloc interbelic de apartamente încăpătoare, avînd şi scară de serviciu şi cameră de servitori, la o familie distinsă şi foarte îngăduitoare. Doamna, fără să fi avut niciodată o profesiune precisă, avea o mulţime de cunoştinţe în tot oraşul vechi şi serile şi le petrecea în partide de canastă şi rummy – rareori chiar şi de poker – jucînd pe sume simbolice şi doar spre a vedea fel şi fel de inşi, din cercul mic-burghez ce frecventa. Domnul, fost colonel în batalionul de gardă din Armata Regală, era un personagiu de o uimitoare delicateţe pentru un militar de carieră şi îşi petrecea serile, şi chiar şi nopţile uneori, singur, în faţa televizorului, unde cîteodată mă chema, dacă avea vreme, să-i ţin de urît. Trăiau liniştit, calm, cu un epicureism vădit, în mijlocul unor obiecte vechi şi frumoase căci propriu acestui fel de om ar fi mai degrabă viaţa senină fără a se percepe şocul, ca şi plăcerea unui gen de retragere de rentier ce se practica odinioară „la moşie“, iar, mai încoace şi, deci, şi pe atunci, printr-un fel de retragere din istorie ce convenea şi crease ritualuri, iluzii, reticenţe, toate medii şi nesupărătoare dar şi, cu probabilitate, o inaptitudine de Albatros, în a reacţiona „bine“ dacă s-ar fi tulburat măcar puţin ciclul zilelor plăcute şi asemănătoare. Şi astăzi această atitudine există; însă, de bună seamă, nu răspunde potrivit vremurilor neaşezate.

Miliardar „la pensie“

În cartierul select unde locuieşte o rubedenie apropiată pe care o vizitez frecvent, întîlnesc uneori o pereche ce mă salută ceremonios în timp ce ia aer, în plimbare, şi, cîteodată, îmi aţine calea ca să mai schimbăm „cîte o frază“. Femeia este neinteresantă caracterologic, căci, avînd o atitudine tradiţionalistă de matroană aproape canonică şi care, de obicei, se îngrijeşte cu precădere de bucătărie, se sprijină de braţul bărbatului şi îl priveşte, invariabil, cu admiraţie profunda . Acesta însă este o făptură ce merită studiată. Subţire la trup şi ceva mai scund decît media dar arborînd o frizură cu o creastă de cocoş ce îi dă părului coliliu un aer, nepotrivit, de agresivitate juvenilă, el priveşte de obicei cu ochi critic ceea ce îl înconjoară şi emite observaţii sarcastice de atotştiutor, care intotdeauna smulge strigăte guturale, de adoraţie, fragilei sale soţii. Este „Conu Leonida“ aflat în plimbare.

Dar, din păcate, domnul sarcastic, cu creastă de cocoş, încearcă o dramă, expusa odată fără un scop precis ci doar într-un mod vindicativ în abstract. Fiind inginer constructor „la bază“, se gîndise, cu mai mulţi ani în urmă, să se pensioneze într-un moment ce considera propice ca rezultat ; dar, greşind socoteala, ajunse astăzi la nu mai mult de „trei milioane şi ceva“. Bineînţeles, o pensie „de mizerie“, cum se exprimă domnul sarcastic, în mod casant, adăugînd, de regulă, formulări ireproductibile ce descriu pe „capitaliştii“ contemporani ale căror mame sînt evocate în detaliu.

Opinia fiind atît de răspîndită iar atitudinea – curentă, ar rezulta o simplă imagine obişnuită a „micii burghezii“ scăpătate şi pauperizate ce protestează fără energie şi doar verbal, prin emisie de injurie fără efect. Şi, totuşi, realitatea nu-i întrutotul aceasta. Domnul sarcastic este proprietarul unui apartament cu trei odăi pe un nivel, încă două la mansardă şi o jumătate din demisolul unei construcţii cu parter şi etaj situate nu „bine“ ci „excelent“ în mijlocul Bucureştilor. Deşi cu greu s-ar denumi „vilă“ – căci faţada jupuită ce lasă a se vedea cărămizile solide din anii ‘30, acoperişul cu tablă învechită şi coclită şi gardul cu „forjeuri“ îndoite creează un sentiment „rău“ care durează dupa ce se termina inspectia vizuala – totuşi „proprietatea“ are valoarea ei şi nu ar trebui neglijată. Iată, deci, o sumă de bani. Căci- înţelegînd inactivitatea domnului sarcastic fost „inginer constructor“ care, deşi în putere, nici nu se gîndeşte să mai cîştige „ceva“ într-o ţară unde se construieşte şocant de mult- devine ininteligibilă ideea de a deplînge „pensia mică“ atunci cînd se deţine, prin locuinţă, o mică avere.

Oricît ar fi fost de in-spaţios apartamentul locuit de aceasta pereche (probabil destul de neîncăpător, şi, după intuiţie, la o privire din exterior, şi „rău organizat“) totuşi un 50 – 55.000 $ tot s-ar fi putut obţine acum vreo trei ani fără a se insista, fiindcă la o suma de tot excesivă se trezeşte şi se ridică atenţia cumpărătorului. Acest ban era tocmai bun pentru un apartament de două camere în cartierul Aviaţiei, plătindu-se, pe atunci, nu mai mult de 24-28.000 $ (azi, bineînţeles, incalculabil mai mult), ceea ce aducea-la acea data – o diferenţă de măcar 22.000 $, potrivită pentru încă un apartament ce ar fi generat o chirie modestă (175-200$) dar in fond peste cinci milioane lunar, adică „încă aproape două pensii“ şi încă o proprietate, ce s-ar fi putut vinde în caz de nevoie.Acestea – dacă s-ar fi organizat totul „la rece“, fără nici cea mai mică risipă şi fără inflamarea ochilor în faţa grămezilor de bani.
Într-un rînd, am expus, din filantropie, perechii ceremonioase aceste gînduri de om dezinteresat. Femeia mă privi cu teamă, gîndind că nutresc un scop secret dar domnul sarcastic dădu imediat vedictul: „Nici nu intră în discuţie! Cum să părăsesc eu cartierul acesta, de care mă leagă atîtea?“ Auzindu-l, ai fi crezut că, locuind în „casa strămoşilor“, ar fi copilărit pe aceste străzi ce îi evocă, prin memorie involuntară, o viaţă plină de episoade indimenticabile a caror amintire nu se poate abandona uşor. Dar, de fapt, omul „primise de la întreprindere“, cu vreo douăzeci de ani în urmă, apartamentul pe care il cumpărase recent, „de la stat“, fiindcă proprietara iniţială, „naţionalizată“ şi ea, se sfîrşise cîndva, în străinătate şi fără urmaşi ( iar pentru bandele de ” redobanditori de meserie ” acesta era un maruntis fara absolut nici o valoare si nu un palat sau un parc) . Atasamentul fiind atat de puternic prin declaratie devine de inteles ca nici măcar un copăcel nu plantase ” domnul decis ” în curtea destul de mică, acoperită de beton crăpat.

Şi, totuşi, o urmă de spirit afacerist animă, se vede treaba, pe domnul sarcastic. Pe la inceputul lui 2004 (cand inca Bucurestii nu erau orasul absurd de scump de azi) ,el mă întrebase , in trecere si ca si cum ar fi avut o nelamurire de natura metafizica , dacă ar fi corect un preţ de 20.000 Euro pentru o garsonieră pe Calea Călăraşi, unde locuia soacra dînsului, o bătrînă aproape nonagenară. În doar trei săptămîni, observai la ferestrele ce se dotaseră cu jaluzele noi, din lemn colorat infect, chipul unei bătrîne cu priviri rătăcite iar în faţa „vilei“ – un Renault Mégane, ultimul tip. La o distanţă oarecare, abia îl recunoscui, pe drumul de întoarcere acasă, pe domnul devenit „afacerist“, îmbrăcat la şapte ace, în vestminte noi şi abordînd mîndru o jachetă din piele de căprioară.