~”Casa de vacanta ” – modelul francez

ARTUR SILVESTRI

Contrar impresiei ce s-ar putea naşte – şi uneori chiar şi apare, deşi mai timid, totuşi – casa de vacanţă franceză nu pare a fi o „afacere“ şi tema nu se invocă obsedant, precum în România, unde a spune despre noua vilă de la Azuga echivalează, din unghi monden, cu menţiunea mărcii – întotdeauna celebre – a noii maşini, obligatoriu scumpă şi de „ultimă generaţie“,ori cu exhibarea in maniera congoleza a etichetei de camasa si a costumului de haine . Nici burghezia şi nici funcţionarul mai mărunt nu „fac caz“ de noţiunea de „casă de vacanţă“ şi, de fapt, tema nu apare în manieră neobişnuită. Dar, apare, bineînţeles, căci piaţă există deşi nicidecum însoţită de febre, mituri şi vanităţi de „om recent“. Totul se înfăţişează cu un grad ridicat de normalitate căci ne aflăm într-o societate aşezată, cu rânduială distinctă şi „făcută“, unde cine are, are de mai de mult şi cine nu are , îşi socoteşte cu grijă atât banii cât şi năzuinţa şi, dacă poate, aspiră la altceva, pe măsura puterilor.

De aci rezultă câteva fenomene ce se deosebesc de viaţa de la noi unde aşa-zisa „polarizare“ este constituita parca pentru vesnici desi îi rămâne timp destul spre a se destrama brutal , cum se va si intampla . Există, evident, „reşedinţă secundară“ şi alternativă, nu departe (ori chiar mai departe, uneori, căci drumurile bune există pretutindeni şi nu se repară semestrial, ca în Balkani,numai in ideea de a indesa buzunarele ” eu si ai mei ” ) dar cel ce şi-a dorit-o o are deja iar alţii, care s-o viseze când nu o au, nu sunt prea mulţi caci “proiectul uman ” difera in raport cu “idealismul de visator” al omului de pe Dambovita . „Casă la munte“ şi „casă la mare“ au , bineînţeles , marii afacerişti ori personagiile îmbogăţite din surse diverse despre care nu se vorbeşte ; dar acest strat social ultra-înlesnit are viaţa lui ce se desfăşoară adeseori „ca în filme“ şi întrebuinţează reşedinţe luxoase şi cu aspect grandios, foarte scumpe de obicei căci traduc şi pretenţiile celor ce folosesc, de regulă disproportionate si de domeniul halucinatiei . Şi „casa în străinătate“ (dar ce mai este „străinătate“ dacă se cumpără în „Uniune“?) se evidenţiază în categoria de proprietăţi ce defineşte această lume a „banului mare“. Mai jos, din punct de vedere al capacităţii de plăţi, se află o categorie indistinctă, care nici măcar nu mai este atât de numeroasă căci procesul de aşezare s-a înfăptuit şi doar se corectează uneori.

Căci într-o ţară ce a dezvoltat hotelăria accesibilă şi unde o cameră de hotel destul de bună, la Paris, se plăteşte, pe zi, cam cât la Bucureşti; unde pensiunile apar pretutindeni şi sunt curate, accesibile şi „profesionale“; unde – fiind cerere – apărură şi „reţele de cazare“ la particulari, garantate de plasatorul care este companie şi nu un ins găsit pe stradă, vacanţa costă mai puţin dacă este „în casa altuia“ şi include componenta turistică, care exprimă foame de spaţiu şi de noutăţi. Astfel încât, bine reprezentată şi distinctă dar, în schimb, mai bine dezvoltată decât la noi rămâne piaţa chiriei de vilegiatură denumită la români cu termenul respingător şi stupid de turism agrorural. Sunt peste tot propuneri ce merită privite cu interes şi este probabil că „afacerea merge“ mulţumitor, fără a se spera totuşi câştiguri excesive si sub formă de îmbogăţire rapidă, cum se speră în mod greşit – în Carpaţi. Acesta este mediul vacanţei fără pretenţii, ori cu pretenţii obişnuite pe care o practică orice „consumator de geografie“, o specie ce se răspândeste în lume şi circulă minată de curiozitate, de obicei „om mărunt“ pentru care o călătorie devine altceva, clipa exotică, libertatea totală. Alta este opţiunea milionarului ce îşi petrece, în majoritate, vacanţa „la proprietate“, de obicei în spaţiu luxos, „scump“ şi ferit de privirile indiscrete, modificând ritmul intens cultivat de obicei şi lăsând „ceasul sufletesc“ să meargă mai încet.

Astfel de mentalităţi nu se întrevăd încă la noi unde, dimpotrivă, omul bogat arată mai degrabă nelinişte şi dorinţa de a nu sta pe loc , în vreme ce „media“ face vacanţa, adică se aşează cu familia şi îşi consumă timpul liber în tihnă, lipsă de griji, „relaxare“. Atitudinea socială diferă, aşadar. Deosebirile se observă nu doar din unghi socia l; şl noţiunile se deosebesc adeseori şi de-aceea apar frecvent „teme“ ce par neobişnuite şi chiar puţin inteligibile pentru român. Într-un mediu, cum e al nostru, unde se vorbeşte obsedant despre „vilă“ şi câteodată despre pensiuni, case pure şi simple şi doar arareori despre „case ţărăneşti“ soluţia franceză atrage prin diversitate şi, în ultimă analiză, realism si lipsă de prejudecăţi. . Aici se vând, ca şi la noi, „pensiuni“ şi vile (supranumite „hotel particulier“), cabane şi mic hotel ; dar grossul vine din categorii inedite şi, la drept vorbind, atrăgătoare.
Multe vânzări privesc pavilioanele (clădiri mai apropiate de natură şi „deschise“) dar există în oferta curentă gospodării diverse, „mori“ şi hambare, ferme, „castelaşe“ şi castele, „gentil-hommières“ (un fel de reşedinţe de feudal, cu vechime impresionantă uneori), „case vechi“, cu caracter istoric vădit şi impresionante prin ţinută („maison de caractère), case cu farmec („maisons de charme“), case de târg medieval („maison de bourg“), fermuliţe („fermette rustique“), case de vînătoare („maison de chasse“) şi de cătun. Pînă şi o veche mănăstire („ancien prieuré“) se vinde spre reabilitare iar imaginaţia face ca un fost garaj să poată deveni, prin renovare iscusită după cumpărare, o reşedinţă mică, destul de ieftină dar ingenioasă. În această înşiruire multicoloră care surprinde prin inteligenţă şi bogăţie , apare câteodată şi „villa“ dar cu sens exclusiv, de reşedinţă vacanţieră la mare, ceea ce îngustează sensul de la noi şi îl specifică in chip corect . Diferit este, într-o oarecare măsură, şi aspectul exterior, un „ceva“ ce se aseamănă cu ceea ce se găseşte la români evidenţiindu-se doar în materie de construcţie nouă. Aici, stilul aşa-zis „mediteraneean“, de fapt o clădire zugrăvită în alb imaculat, cu parter încheiat în semi-pergole deschise către o terasă şi piscină străjuită de vegetaţie, arbuşti tropicali şi flori diverse, colorate puternic spre a place ochiului, şi etaj „de dormitoare“ ce înaintează către acoperişuri în planuri frânte uşor, fără pantă mare (căci zăpada, inexistentă, nu supără) – este aproape generalizat. Îl vom afla nu doar în Franţa de Sud şi, evident, în Spania şi Portugalia dar şi în Italia şi, mai recent, pe la Pontul Euxin, unde casa maghrebină începe să se naturalizeze intr-un mod bizar,care denota ” adeziunea creola ” si un “universalism fara loc” cat se poate de prost inteles . Rareori, se re-editează stilul de „petit chalet“ montan, evocare a manierei tradiţionale, de început de secol XX (care, şi acesta, conserva element local, culturalizându-l ), în genul pe care bucureştenii îl cunosc din faţada stranie a Muzeului „Storck“.

În rest, stratul – gros şi divers – de stil local, ce ar merita o menţiune măcar în trecere, căci prezintă specificitate şi, în nu puţine cazuri, farmec şi originalitate. Izbitoare ar fi aici, încă o dată, diversitatea căci, de bună seamă, moara nu va semăna cu hambarul şl nici „casa de ţară“ cu „hanul“ şi „conacul“. Dar câteva caracteristici se întrevăd, cu toate acestea. Multe, poate chiar majoritatea, sunt construite din zidărie de „piatră de râu“, omogenizată cu un mortar tare ce dă o durabilitate impresionantă fiindcă unele cladiri sunt atât de vechi încât nici nu li se mai ştie originea. Prea puţine sunt „briqués“, în cărămidă arsă. „Stilul“, mai bine zis ţinuta, surprinde. Sunt clădiri ce se ridică pe prea puţin teren (având, deci, „amprentă“ redusă, de doar 20- 50 de metri pătraţi) şi, în majoritate, cu etaj şi cameră în pod, luând formă de semi-turn desfăşurat mai degrabă pe înălţime decât „pe pământ“. Fiindcă organizarea de acest fel este aproape generalizată dar vegetaţia păstrată cu îngrijire, satele par, de la depărtare, un fel de mici păduri unde vârfuri de donjoane pătrund mai sus de vârful copacilor. Evident că stilul s-ar explica istoriceşte prin preţ ridicat de teren – odinioară – sau împărţire anterioară în parcele prea mici pentru a îngădui desfăşurarea pe orizontală. Indiferent de acestea, grădiniţa de flori nu lipseşte.
Sunt şi alte curiozităţi, ce ar putea, unele, să nu placă: ferestre mici, înguste de obicei, acoperiş în două ape, foarte abrupt, de regulă în ţiglă sau olane (vechi, adeseori, şi „prinse“ în muşchi) dar aspectul general este acceptabil şi surprinzător. Totuşi, lipsa evidentă de confort şi preţul nu mic încurajează ideea că oferta „nu face banii“.

Şi preţurile sunt tot atât de diversificate deşi rămân impresionante pentru român fiind evident că o „casă ieftină“ s-ar găsi dacă se insistă, dar nu chiar atât de uşor.Câteva exemplificări, conţinând şi descriere, voi face curând,sprea se intelege mai bine ” ce” si “unde” putem cumpara “accesibil” in Hexagon .
_________________________________________________________________________________________________________
Fragment dintr-o viitoare carte cu tematică imobiliară;volumul se intitulează „Zarafi“ şi „Cetăţeni“. Cinci legende imobiliare despre „preţurile europene“ şi conţine o analiză a realităţilor pieţii imobiliare europene situate în relaţie cu imaginea distorsionată care apare, adeseori, la noi.