~”Mediul de afaceri imobiliare”este un regat al incoerentei

ARTUR SILVESTRI 

Ansamblul pieţii imobiliare naţionale este încă tulburat de o seamă de elemente ce definesc “mediul de afaceri”. Acesta nu este compatibil cu o dezvoltare socială armonioasă iar din punct de vedere economic constituie o piedică incredibil de stăruitor conservată desi se dovedeste un factor de perturbatie incontestabil . “Incompatibilitatea” trebuie explicată. Ea nu se referă strict la operaţiunea “de integrare” ce se invoca obsesiv -căci aceasta ar trebui sa fie doar un mijloc şi nu un scop formal, cum pare-se că este – ci în valorificarea potrivită a ceea ce este “potenţial”, valoare certă şi sursa de bunăstare socială astfel încât acestea să se traducă în realitate şi nu în raportul birocratic ticluit ” ca sa iasa bine”. Din nefericire, la noi se pastreaza o viziune greşită, de adaos incoerent şi de privire parţială când, de fapt, ar fi trebuit să se examineze ipoteze, oricât de neconvenabile, şi să se adopte demult strategii cu termen lung.
Întregul este încă deficitar nu în legislaţie formală ci în funcţionarea acesteia în realitate şi nu pe hârtie. Noi ne lăudăm cu
sisteme “europene” de înregistrarea proprietăţii dar, în această materie, nu avem cadastru sistematic ci doar ” provizoriu ” şi, în acest domeniu, o birocraţie despotică şi sfidătoare şi servicii scumpe, inutile şi, adeseori, inexacte. De aici -dar şi din corecţia succesivă şi nepotrivită de “legi ale proprietăţii imobiliare” – decurge un regim de proprietate absolut nesigur, unde încă multă vreme “suprapunerea de proprietari” va mai exista, conducând la interminabile acţiuni judecătoreşti si -atunci cand nu esti “membru al Fratiei ” -la zece calcule prudente inainte de a incepe o investitie serioasa. În acelaşi timp, continuă ” împroprietăririle” întreprinse prin decizie administrativă ( unde, evident, “îngăduinţa fanariotă” este suverană), atunci când nu iau forme moderne alambicate, precum ar fi nesfârşitul fenomen de privatizare (acolo unde era şi nu era motiv), de fapt “cel mai lung şir de afacere imobiliară tăcută” din istoria României . Adăugându-se fiscalitatea incoerentă , ce nu îngăduie a se lega etapă de etapă în condiţii de afacere “în mişcare” (şi care, nu odată, ajunge a se confunda până şi cu “tranzacţiile la bursă”); apoi, preponderenţa plăţilor ipotecare, în dauna “banului real” ceea ce arată că până şi munca naţională ipotetică este vândută încă de azi pentru câteva zeci de ani ; atomizarea administrativă sub cuvântul autonomiei locale şi împiedicarea de la strategii de ansamblu ori măcar la întindere regională, echilibrate şi pragmatice arătând, în cele din urmă, un teritoriu fără politică definită de amenajare şi un sistem de comunicaţii la nivel post-african ;si inca multe alte argumente de sub-istorie ce sperie si creeaza un sentiment de lume a carei incoerenta pare fara sfarsit. Caci ,la drept vorbind, de aici se obţine imaginea necontestabilă a unei realităţi care, în imediat, se situează la distanţe astronomice faţă de descrierea ei pe hârtie, făcută ca un tablou imaginar unde nu se poate ,evident,trai .
Doctrina însăşi, ce cuprinde dezvoltare în folosul unei singure clase sociale (”clasa celor cu bani”), este tot ce poate fi mai
eronat într-o ţară unde perspectiva sud-americanizării pare că nu se mai poate înlătura.