~Cauza dezastrului: ” Bucurestii nu se pot restructura „

ARTUR SILVESTRI

Pe la jumătatea anilor 90, în ceea ce se chema odinioară „Parcul Jianu“ iar mai recent căpătase numele straniu şi inexplicabil de „Cartierul Primăverii“, începură să se înalţe, din loc în loc, mai multe edificii cu aspect monumental şi arhitectura indistinctă, heteroclită, poate chiar „fără stil“. În remarcabila „zonă senină“, gândită în anii ’30 din secolul trecut, de către arhitectul Octav Doicescu spre a se adăuga unui oraş ce se prelungise neclar către Lacuri, apărea deodată un alt tip de civilizaţie, al cărei „americanism“ sumar supără şi deveni iute stricător. Eroarea de concepţie se întrevedea de îndată. Într-un mediu de reşedinţe care exemplifică, dezvoltând schema originară, un sălaş de mare burghezie din orice vreme, apăruseră cu brutalitate însemnele unui alt gen de viaţă, definit de birouri pentru companii cu însemnătate, bănci şi, după o vreme, chiar şi „blockhausuri“ de modă nouă, arătând năzuinţa de a se locui „în apropierea protipentadei“. Acolo unde, pretutindeni în lumea civilizată, s-ar fi creat rezervaţie urbană şi s-ar fi inclus regiunea, ca un fel de „muzeu arhitectural în aer liber“, în orice itinerar turistic , aici s-a denaturat, fără nici un calcul de folos comunal, tot ce ar fi diferenţiat stratul reprezentativ şi i-ar fi întărit identitatea. Un fel de voinţă de amestec, ce distruge stilul propriu, acurateţe istorică şi valoare constituită anterior, s-a impus în doar câţiva ani şi a produs efecte din categoria iremediabilului. Aceste modificări nu se exercitară întâmplător şi la scară minoră şi nici măcar nu se curmară după ce s-a observat că sunt, la drept vorbind, un „masacru urbanistic“. Bineînţeles că, în aceste condiţii, doctrinarii destrămării nu simt nici o emoţie în a face culpă din anterioare „corecţii urbane“ ce ar fi culcat la pământ „centrul istoric al Bucureştilor“, când azi, sub privirile lor complice, se diluează până către disoluţie cam tot ce însemna, în acest oraş straniu , diferenţiere şi specific. În acelaşi chip iresponsabil, ce nu are alt scop decât câştigul de bani prin orice fel de mijloace şi sporul de avere individuală în dauna valorilor de colectivitate, se schimbă faţa sanctuarelor clasice care- fiind agregări de jumătate de secol XX cu faimă, identitate şi, câteodată chiar, însemnătate de unicat- ar fi trebuit prezervate prin decizie de autoritate publică şi conservate în chip de documente de identitate orăşenească. Alţii, dacă ar fi avut măcar jumătate din ceea ce însemnează fondul Bauhaus din Bucureşti ori miraculosul strat de stil neo-brâncovenesc ce ne afirmă într-un chip uimitor şi arată năzuinţa de a clădi „originist“ , ar fi pedepsit pe oricine producea măcar o zgârietură fără semnificaţie acolo unde e memorie şi blazon. La noi, unde toate se iau în uşor, astfel de agregări se amestecă într-un mod „creol“ definitoriu şi sub apăsarea răului repede stricător. Rând pe rând, ceea ce fuseseră odată Parcul Domeniilor Statului, cartierul Cotroceni şi Parcul Elena Doamna, Parcul Bonaparte şi încă destule din „geografiile memorabile“ ce definesc Bucureştii „Micului Paris“ începură a se dilua prin intervenţie „modernă“, brutală şi nepăsătoare ce se prezintă uneori sub forma unei „restructurări“ ce ar indrepta oraşul „învechit“, căci, încă o dată, boala modernizării fără rost cuprinde totul la noi şi pârjoleşte. Iar când, de îndată după anul 2000, apăru în Piaţa Aviatorilor o clădire cu aspect monstruos, de înălţime strivitoare şi stil complet indefinit ce dezechilibrează cu totul rânduiala regiunii, aproape naturală, ce se dobândise parcă de la sine, deveni indiscutabil ca, în această materie, nu mai există nici o prudenţă ci doar acţiune nocivă şi intemperată. Furia ce se constată cu amărăciune se explică, totuşi, fiindcă la drept vorbind, Bucureştii îşi caută încă şi azi ceea ce, în alte părţi se numeşte „City“, adică oraşul banului, centrul afacerilor, Templul negustoriei. In anii ’30, acesta se orânduise de la sine printr-un adaos de „centru istoric“, la nord de Lipscani şi aproape de Universitate unde stăteau Băncile şi între ele, Banca Naţională şi Bursa. Astăzi, acest sanctuar nu există astfel încât noi avem un fel de City migrator, ce îşi caută locul şi nu şi-l găseşte. Acest proces nu va înceta în viitorul imediat dacă nu cumva concepţia urbanistică se va modifica, prin atitudine înţeleaptă, părăsind ideea de restructurare (care nu conduce nicăieri) şi înlocuind-o cu noţiunea de „Nou Bucureşti“ ce înseamna nu „extinderea“ stupidă ci alt oraş, în alte date decât cel tradiţional şi cu altă pondere în geografie. Cine îşi închipuie că va fi cu putinţa a se preschimba faţa oraşului în mod tacit – prin demolaţie făcută pas cu pas fără a crea consecinţe ireparabile greşite şi, poate premeditate- se înşeală.

Căci, la drept vorbind, acest proces distructiv este practic nu doar fără alt rost decât un câştig bănesc individual în imediat ci, de fapt , fără soluţie în termen mediu. Argumentul nu-i doar moral ori „patrimonial“ ci propriu-zis pragmatic. „Ţesătura Oraşului vechi“ are acolo unde „valoarea imobiliară“ este cea mai ridicată, aceiaşi compactitate ca şi , de pildă, la Viena. Lipsesc spaţiile largi, parcările utile, accesul înlesnit, spre a nu invoca modificarea de ţinută a întregului care, însă, la noi, astăzi, nu contează. Dar, pe lângă acestea există o modalitate de compoziţie ce ne împiedică în a schimba prin acţiunea de concentrare. Oraşul se ridică, de obicei, pe terenurile cu suprafeţe mulţumitoare odinioară dar astăzi categoric prea reduse pentru construcţia importantă. Sunt unii care, prin noroc şi efort, ajung să cumpere trei-patru proprietăţi alăturate, spre a compune misticul „teren de investiţie“ dar această soluţie se obţine prea de tot rar ca să devină regulă.

Mai rămân parcurile, care s-ar putea preface, în câţiva ani, în impresionante plantaţii de „centre de afaceri“. Dar, vorba unui înţelept, „aiasta nu se poate!“