~PATOLOGIA PROPRIETATII IMOBILIARE -„Investitor“ şi „patron“

„Investitor“ şi „patron“

O variantă de „viaţă nouă“ dar cu mai multă participare şi trudă ce va avea folos căci modifică adesea chiar şi categoria socială dacă se face bine şi cu hărnicie, ar fi afacerea din casă. Modelul, dar pe alt picior, este, bineînţeles, restructurarea de construcţii vechi spre a se întrebuinţa ca generator de servicii turistice, de obicei, căci sînt nu prea complicate şi la îndemînă ca mod de a lucra.
Prin toamna lui 2003, o intelectuală din Bucureşti ce operează în afaceri de mulţi ani, se gîndi să cumpere un conac arătos în regiunea Urlaţi, alături de vreo zece-cincisprezece hectare de vie cu auxiliare cu tot, „casa vierului“ fiind una dintre ele, conservată mulţumitor şi impresionantă ca suprafaţă. Alegerea, foarte bună dar mai rară (căci, la drept vorbind, domeniile rurale încă nu se vînd „bine“ din motive de lipsă de educaţie şi de imaginaţie), crease pentru o vreme impresia că aceasta ar deveni reşedinţa „de la ţeară“ a noii stăpîne. Cînd însă se definitiva cumpărarea, se observă că motivul era foarte pragmatic dar şi ingenios deopotrivă căci proiectul secret, gîndit mult şi bine spre a se dezvolta ce se obţinuse, conţinea ideea unui hotel destul de luxos şi cu destule „gadget“-uri în modă tocmai bune spre a se cîştiga „bani frumoşi“ în viitorul nu prea îndepărtat. Bineînţeles că, la sfîrşit, se va trage o linie de însumare, observîndu-se cît fusese preţul şi cît ajunseră costurile, fiindcă o „afacere“ se pune pe picioare cu o contribuţie financiară oareşicare şi pare simplă doar pentru naivi şi visători.

Schema este însă adaptabilă şi s-ar putea utiliza în mod fructuos şi la o scară mai mică, fiind una din afacerile omului neînlesnit. Adeseori auzi pe cîte cineva lăudîndu-se cu isprăvile ce ar putea face „dacă ar avea bani“ deşi cu bani mulţi, vorba unui înţelept socratic contemporan, orice prost se descurcă. Ideea generală ar fi, deci, lipsa de „capital“, incapacitatea de a cîştiga vreodată fiindcă nu-i îndestulătoare „pornirea“ ori lipseşte cu desăvîrşire. Şi totuşi, acest punct de vedere este greşit ori prea de tot jelalnic căci lipseşte, într-adevăr, ceva dar nu banii ; lipsesc îndrăzneala, cutezanţa şi încrederea în puterile proprii alături de ideea de a fi propriul stăpîn. Căci pe o piaţă imobiliară inadmisibil de scumpă precum aceea din Bucureşti, bani există (fiind chiar nemeritaţi şi nejustificaţi, adeseori) şi ar trebui doar să fie puşi să lucreze ca să se înmulţească nu „să se îngroape“ în alte apartamente, mai dizgraţioase şi mai insalubre decît cel abia vîndut, iar diferenţa – „tocată“ pe televizor scump, „mobil de firmă“ şi haine marca Boss.

Ce ar trebui făcut, aşadar? „Afacere cu banii proprii“, de fapt „valoare“ devenită „lichid“. Întîi ar fi o vînzare de apartamente de cartier, tradusă în 58-70.000 EURO, iar în zonă mai bună, şi cu mai mult de trei încăperi, categoric ca mult mai mult , atingand suta de mii . Odată banii încasaţi, urmează decizia ce ar putea schimba viaţa căci pe-aici ar fi situată suma minimă potrivită pentru o pensiune mică, într-o staţiune fără pretenţii ori într-o localitate turistică fără notorietate. Aceasta este ideea generală căci „o pensiune mică“ nu se cumpără „la de-a gata“ căci „nu intră“ în aceşti bani ci „se face“, deci afacerea „se va construi“. Întîi şi-întîi, se socoteşte bugetul total, scăzînd din disponibil măcar zece procente pentru strămutare şi instalare. Urmează afacerea, locul de „ridicat“, regiunea care, dacă nu s-ar condiţiona de argumente biografice (rude, „apropiaţi“, interese diverse ce uşurează, de obicei, o implantare de „om nou“) ar trebui să fie oriunde sînt condiţii propice şi intuim o dezvoltare. Criteriul este capital. Căci dacă în materie de reşedinţă se poate locui oriunde şi oricum ne place, „afacerea“ se determină spre a exista „astăzi“ şi a se întări „mîine“, mişcîndu-se înainte. Cîteva elemente contribuie la stabilitate şi creează şanse. Acces „bun“ şi continuu, adică o proprietate „la drum“ ce nu devine impracticabil de cum începe să plouă; apă curentă la îndemînă chiar dacă nu „de la reţea“; „focuri de gaze“ pentru bucătărie şi încălzirea centrală ori, în cel mai rău caz, încălzirea cu lemne uşor de aflat în vecinătate. Deci, „utilităţile“ de bază. Apoi, grădina, adică un teren liber, pe mai multe sute de metri pătraţi, pentru plimbări, recreaţie şi jocuri diverse, inclusiv „joacă de copii“. În sfîrşit, „casa comună“ propriu-zisă, cu „aparatul“ ei unde bucătăria trebuie obligatoriu supra-dimensionată căci slujeşte la hrănirea multor guri nu doar ale familiei, „baia“ ar însemna „băi“ şi „sufrageria“ se înlocuieşte cu „o sală de mese“, cum se zicea odinioară, ca pentru o cantină sau restaurant.

Iată, deci, dificultăţile de concepţie. „Casa“ ar trebui să îngăduie o întrebuinţare de la 2-3 „echipe“ de vizitatori la 8-10 şi chiar mai mult, gîndindu-se spaţiile „comune“ (baie, sufragerie etc.) în mod corelat cu volumul afacerii. Nici spaţiile gazdelor nu trebuie uitate căci se va locui şi împreună şi separat cu musafirii („împreună“ spre a servi, „separat“ pentru a nu tulbura, prin prezenţă dezagreabilă şi insistenţă). Alegerea casei pentru afacere nu-i uşoară, de obicei, dar nu creează încurcături insurmontabile, mai ales dacă înţelegerea „temei“ ar fi cuprinzătoare. Aceasta este o parte – dar, de fapt, cu greutatea principală – din calculul financiar.
Pe această temă, „cheia de boltă“ nu se pune, ca în arhitectură, către sfîrşit – deci la cupolă – ci întîi şi-ntîi, căci, dacă preţul casei este prea mare, eşafodajul nu va rezista. Depinde, aşadar, unde se cumpără, fiindcă există diferenţe între regiuni, adeseori primejduitor de mari. Căci una este o casă mărişoară prin Argeş sau Buzau , la vreo 500-700 de milioane de lei şi altceva – o căsuţă în apropiere de Breaza ori pe Valea Teleajenului cu preturi „bătînd“ mult miliardul si inca si ceva . Amîndouă soluţiile sînt, ca principiu, corecte dar, cu cît vom cheltui mai mult pentru casă, cu atît va rămînea mai puţin pentru „utilaje“, „dotări“ şi „întîmplătoare“. Iată, în scurt, o schiţă de socoteli pure şi simple. O maşină – dacă nu există – ar fi esenţială, chiar la mîna a două fiind (3.000 euro); banii de mobilier simplu, interior, constituie obligaţia de bază (nu mai puţin de 5.500 euro); înzestrarea minimală a bucătăriei şi anexelor gospodăreşti (2.000 euro); dotări diverse (cam la 800-1.500 euro), pe scurt, cam la vreo 12.000 euro, plus 8.000 euro, de început, cu un total de 20-22.000 euro fara a socoti ” casa” , pe care o vom cumpara cu 18-20.000 sau si mai mult, in functie de „cat ne tin curelele”.
Aici intervine deliberaţia finală ce va configura, în măsuri diferite, anvergura afacerii, tipologia ei şi doar flerul şi norocul vor ajuta decizia bună să se producă. Evident, preferabil este să se rămînă măcar cu 5-8.000 euro pentru extinderi, reparaţii, reorganizări de spaţii, interior mai cu seamă, terase şi chioşcuri, barbeque, alei, straturi de flori şi promoţie şi publicitate; poate chiar ceva mai mult decît atît. Astfel încît mai bine mai puţin şi mai modest dar mai realist şi, poate, mai sigur – iată doctrina.
Acum de-abia începe greul, căci afacerea înseamnă ban cîştigat nu prin scenografia muncii, ce mai defineşte, încă şi azi, pe omul român recent ci munca adevărată, cu pasiune şi ambiţie spre a lăsa ceva în urmă şi a face la timp ceea ce trebuie si ” ce se vinde ” .