„BANII NESIGURI“ ŞI „BANII GREI“: „Banii grei“

Pe la începutul lui august în 2003, când am călătorit, în câteva rânduri, departe, către Nordul Moldovei, am încercat un sentiment neobişnuit creat de mulţimea de maşini cu număr de înmatriculare italian ce se întâlnea la tot pasul, concentrate de parcă, printr-o vrajă, aş fi fost paraşutat pe lîngă Milano ori în Reggio Calabria. Cu doar o lună în urmă, în iulie, imaginea fusese complet diferită şi, la drept vorbind, foarte autohtonă. Acum, părea o invazie tradusă nu doar în ocuparea şoselelor ci şi în aglomerări în staţiuni şi chiar în automobile aspectuoase oprite prin ogrăzi, alături de şura de paie şi sub bolta de viţă de vie, îndoită de strugurii grei. Cine să fi fost , deci, aceşti invadatori?

Aceştia erau , de fapt, „emigranţii la Italia“, în realitate massa mare de populaţie care circula în străinătate şi câştiga „în Euro“ muncind mai mult decât aici, indiferent în ce condiţii şi în ce context legal. Căci esenţial rămâne „banul mare“ ce traduce „ora de lucru“ faţă de „banul mic“ de la noi ,care indiferent daca va fi crescut odata cu vremea , a ramas ca imagine la fel de mic precum in epocile anterioare . În mod vădit, acesta era doar începutul unui proces de proporţii ce apăruse sporadic şi în perioada anterioară dar devenit vizibil cu bruschete la un moment dat , de fapt o soluţie socială creata de saracia epidemica si o alternativa din necesitate ce înghite „clienţi“ în creştere şi noi „braţe de muncă“ disponibile. Efectul financiar s-a întrevazut de indata , chiar dacă initial se evidentia mai degrabă prin cumpărarea de maşini Alfa Romeo, BMW şi Mercedes, spre a se rupe „gura târgului“ prin difuziunea imaginii de bunăstare şi succes şi a-i determina pe vecini „să-şi pună unghia în gît“ de necaz. Dar evoluţia nu s-a oprit aici caci cel ce a „dat“ alaltaieri banii pe maşina argintie cu aer condiţionat şi formă aerodinamică ce lasă gânditori pe sătenii rămaşi acasă, s-a hotarat ieri să plaseze „bine“ banii ce-i câştigă şi să-şi facă o casă în comuna de origine şi să cumpere un apartament la oraş. Încă de o vreme oarecare , unii aleg să facă aceste proceduri. În Galaţi, ca să exemplific, presiunea ce a crescut preţurile către sfârşitul verii lui 2003 s-a datorat mai puţin „creditului ipotecar“(care ,in orasele mai putin agitate este o tema de fundal) cât mai degrabă „foştilor ţărani“ ajunşi muncitori-buni-la-toate în Italia de unde aduseseră „finanţe“ şi cumpăraseră destul de scump faţă de media curentă,platind pe loc si cu ideea ca ,fata de ” acolo de unde vin” aici erau preturi neverosimil de scazute, deci ” chilipir”.

În mai toată Moldova mişcarea achizitorie s-a observat cu claritate dar, în definitiv, situaţia s-a evidentiat frecvent şi aiurea, căpătând un aspect de fenomen care continua in maniera diverisificate pana azi si nu se va opri.
Caci, de fapt, noi suntem azi la începutul unui ciclu de acumulare de bani asemănător celui ce a traversat Europa în jurul anului 1900, tradus într-un fel de migraţie către „ţara tuturor posibilităţilor“, cum era privită America atunci. Migraţiile de acest fel nu sunt, în ultimă analiză, o noutate iar anii ‘50-’60 din secolul trecut cunosc asemenea mişcări ce au accelerat reconstituirea economiilor occidentale. Prin 1969, în Germania o parte considerabilă din activităţile brute ori de-a dreptul „murdare“ erau făcute de turcii veniţi cîteodată cu familiile lor, cu tot, incluzînd între aceştia pe unchi, veri şi nepoţi; unii s-au şi naturalizat ulterior căpătând drepturi de „cetăţean“. Eram, în 1968, în Banatul Sârbesc într-o comună bogată şi întinsă dar stranie printr-un gen de semidepopulare căci bărbaţii tineri lipseau, plecaţi fiind „la muncă“, în Austria. Banii lor se traduceau în tractoare, scule şi aparate pentru cei rămaşi acasă şi adeseori în cumpărări de teren agricol spre a se extinde ferma familială pe care o deţineau cu un spirit gospodaresc, de felul mentalitatii de clan, rar intalnit . Puţini îşi cumpărau maşini mai arătoase căci esenţial era aportul în lichidităţi generînd, cum se spune acum, „capitalizarea“.
Iată, deci, că „italienii“ si ” spaniolii” de azi din România calcă pe cărări bătătorite istoriceşte şi este probabil că şi aici se vor repeta procese ce s-au produs în alte părţi şi altădată. Fapt este că – aparuta la suprafata istoriei statistice acum trei-patru ani si dezvoltata treptat – se impune la noi o sursă nouă, „necreditată“, de bani şi, deci, de plasament imobiliar, ce va trebui cântărită atent spre a se evalua la cât se cifrează participarea ei în ecuaţie . La o repede examinare, rezultă că aceştia sunt „banii grei“, adică nefluctuanţi şi, ca o medie, produşi în mod constant. Ei vor aduce, după etapa de imagine şi vanitate satisfăcută (haine „ca la Paris“, ceas „de marcă“, maşină „adevărată“) reconstrucţia vieţii familiale: casa de la ţară a lui „ăl bătrân“, casa nouă a „străinezului“ ori apartamentul din cel mai apropiat oraş important, apoi, cu probabilitate, casa de vacanţă ori cabana de la munte, cumpărate ori „ridicate“ abia mai tîrziu, căci azi nu se află în „lista de priorităţi“. Mulţi aduc nu doar modele şi soluţii pentru a construi şi reface , amenajând „după moda de-afară“, ci şi un alt mod de viaţă, copiat după acela, mai destins şi mai atent la valorile de fond, ce aparţine localnicilor din ţările de adopţie temporară. „Banii grei“ ajung astfel să lucreze în timp mai bine decât oricâte subvenţii, agenţii pentru locuinţe, ori credite ipotecare ce înjugă omul la datorii lungi şi riscante.