CEA MAI VIRULENTA CARTE : ” EXERCITII DE EXORCISM SOCIAL . , lichidatorism si vremea Ducai-Voda „/prefata

” EXERCITII DE EXORCISM SOCIAL . , lichidatorism si vremea Ducai-Voda „/prefata

CÂTEVA GÂNDURI DIN „VREMEA DUCĂI-VODĂ“

Când am încheiat de pus la un loc eseurile ce cuprind această carte, am rămas o vreme pe gânduri observând că, trecând vremea, tot ceea ce scriu capătă un aspect de bilanţ sau, mai bine zis, de „aşezare în timp“. Aceasta este, de fapt, consecinţa locului unde, fără să încerc să mi-l fac, mă situez de la sine prin însăşi acţiunea desfăşurată pe un interval mai lung decât cele obişnuite. În ceea ce priveşte „imobiliarul“, eu sunt „istorie“. Vremea mea este vremea „pionierilor“ şi a marilor iluzii, care acum s-a dus. „Pionieratul“ însuşi a fost timpuriu. În 1991, am scris cele dintâi articole de „consultanţă imobiliară“ de la noi şi această „desluşire de fenomene“ a continuat până azi, manifestându-se în câteva sute de eseuri, analize şi sinteze. Unele s-au adunat în cărţi, peste 10, în această tematică, creând unora ideea că aş fi „cel mai important autor de cărţi în imobiliar“ de aici; ba, încă, acum trei ani, cred, cineva cu reputaţie în viaţa publică scria şi că „dacă piaţa imobiliară nu ar fi existat, ea ar fi trebuit inventată după aceste cărţi“. Unele au căpătat notorietate, precum „România în anul 2010“, un eseu de filosofie socială tradusă în imobiliar, sau ipoteza de „mare oraş“, enunţată în 2004, în studiul „Megapolis Valah“, unde sunt incluse „o sută de principii doctrinare“ pentru evoluţia Bucureştilor, în orice caz absolut diferite de haosul apucător de acum. Mulţi au caracterizat rubrica mea din „Casa Lux“, susţinută vreme de cinci ani dar devenită şi ea istorie, ca un „far“ în acest domeniu deşi năzuinţa mea a fost întotdeauna ceva mai puţin ambiţioasă. Pe oriunde am trecut am încercat să nu trec degeaba şi am lăsat câte o urmă, cât de puţin vizibilă astăzi când „uzurparea“ începe să devină metodă şi maladie publică. Oricât aş fi de modest – căci sunt – e cu neputinţă a se contesta că am introdus, în această materie, atât teme cât şi metode şi, până la urmă, formulări ce au devenit folclor şi în aceste timpuri circulă ca şi cum ar fi fost create de „anonimul popular“. De altminteri, azi, când se citeşte pe sărite şi nu se citează niciodată, a vorbi despre „marele bolnav al Europei“, despre „banii imaginari“ din credit, despre „plantaţiile de vile“ sau „capitala cu cel mai ridicat risc seismic din Europa“ (acestea ca să pensez doar câteva din zecile de patente de formulă care circulă fără autor deşi îmi aparţin) pare firesc dar îmi asigură perpetuarea prin creaţie dincolo de clipa cea repede trecătoare. Atitudinea este inteligibilă (deşi nu convine moralmente) căci în acest haos instalat cu sistema mulţi nici măcar nu mai ştiu nimic – şi nici nu doresc să afle – despre ceea ce se petrecea aici înainte de ei, sau de „vremea lor“, închipuindu-şi că lumea era întocmită în epoci anterioare întocmai cum se prezintă acum.

Cât priveşte ceea ce se cheamă „mediu de afaceri“, nu am stat cu mâinile în sân şi nici nu stau. Cam toate organizaţiile „imobiliare“ (profesionale ori de asociere în patronat) m-au găsit printre iniţiatori iar la câteva am fost iniţiator unic. Acum patru-cinci ani, erau unii care îmi spuneau „patronul care schimbă legea“ căci, la începutul lui 2000, am creat „contestaţia organizată“ a unei nenorocite Ordonanţe de Guvern (de fapt, o simplă „conspiraţie economică“ făcută pentru a se înfrupta un grup definit din banii altora, calapod multiplicat ulterior de multe ori, în această ţară nedisciplinată) şi, prin adeziunea unei majorităţi impresionante dar şi a câtorva căuzaşi hotărâţi (între care unii, precum Dragoş Dragoteanu şi Emil Giurgiu, trag şi astăzi ponoasele), am reuşit să aducem, dar pentru nu ştiu câtă vreme, realitatea la normal.

Am fost alături de Mariana Brăescu, în 1991, când a fondat presa imobiliară din România (odată cu revista „Casa“) şi în 1994, cînd – iniţiind „Fenomenul Casa Lux“ – a dus acest gen de jurnalism la dimensiunile lui clasice, având merite istorice pe care astăzi i le uzurpă toţi, şi concurenţa „scrisă“ şi televiziunile.

Ceea ce se cheamă astăzi „piaţă de lux“, conţinând palate, castele şi conace şi mistica „vilă“ – care, ajunsă ca noţiune în gura agenţilor imobiliari de azi, trezeşte o excitaţie dătătoare de frisoane la gândul unui comision gross – am creat-o eu în România cu peste 12 ani în urmă, la vremea când „imobiliarul“ era, ca meserie, simplă vânzare de apartament de Berceni. Am creat instituţii, „format jurnalistic“ astăzi răspândit pretutindeni şi am avut nu doar idei ci şi mişcări în direcţia traducerii lor în concret. Din 1997, când noi am fost, cu „Casa Lux“, prima companie românească prezentă ca expozant la MIPIM, „Târgul universal de la Cannes“ (un „Oscar al imobiliarului“) şi până azi nimeni nu ne-a mai călcat pe urme în acest fel şi nici măcar Statul Român nu s-a învrednicit să plătească pentru acest gen de promoţie ceea ce şi-au permis, la acea vreme, Mariana Brăescu şi cu mine, adică doi particulari. Am făcut atunci, cu mâinile mele, şi am plătit pentru tipar, numărul unic din „Proprietăţi în România/Romanian Properties/Propriétés en Roumanie“, o revistă multilinguă unde cam tot ce însemna, în acel timp, temă, personalitate, „imagine a pieţii“ s-a introdus într-un ghid ce are însemnatatea istorică inevitabilă. Însă toate acestea s-au uitat ori a existat „voinţa sălbatecă de a le uita“. S-au uitat (fiindcă aşa este mai comod şi mai eficient aducând nepăsarea de profitor) şi cele dintâi „rapoarte de piaţă imobiliară“ ce am publicat începând cu 1995; unul din ele, şi cel mai important, conţinând prognoze pe cam zece ani, am să-l republic curând ca să se vadă că nu am greşit defel şi că multe concluzii de acum circulă în folclorul imobiliar ca fiind „creaţia fondului anonim“. În acelaşi mod circulă, de parcă ar fi creaţie populară, şi majoritatea încheierilor din „rapoartele anuale“ de prognoză, ce public la sfârşitul fiecărui an şi distribui gratuit, în ideea de a ajuta o clarificare colectivă ce este astăzi mai necesară decât multe aşa-numite „priorităţi“.

Dar, la drept vorbind, există, la noi dar şi aiurea, un „paradox“ al pionierului, „făcut uitat“ de cei ce îl deposedează – prin fraudă – de merite şi îi sustrag din aportul de valori deşi ceea ce nu se poate înşfăca de către prădător este tocmai „documentul cronologic“, punctul zero, momentul când „un ceva“, de orice natură ar fi acesta, apare pentru întâia dată Pământ sau într-un loc anumit. În acest univers de repere clare nu pot exista discuţii sau ipoteze ci numai atestat precis şi probă scrisă. Astăzi puţini mai ştiu că aşa-numitele „standarde ocupaţionale“ pentru profesiuni (agent, consultant şi evaluator) s-au făcut în 1997, în cadrul unui program european COSA, de către mine, Mariana Brăescu şi admirabilul „papă al evaluatorilor români“, ing. Bădescu. Când am citit, recent, că sunt câţiva „activişti recenţi de imobiliar“ care se împăunează că vor face (căci ei întotdeauna „fac“ în viitor, nu în trecut!) „standardele profesionale“, pentru întâia oară la noi, m-a cuprins un sentiment de deşertăciune universală căci ideea însăşi de a descoperi roata a milioana oară este şi ridiculă şi petulantă.

Distanţa de mentalitate între ceea ce descriu ca „făcut“ şi scenografia „celor veniţi acum ca pe un teren pustiu“, acţionând ca barbarii, este esenţială. Eu am văzut „imobiliarul“ ca oglindire de situaţii sociale şi de stare istorică dacă nu chiar antropologică şi nicidecum ca o „afacere“ înţeleasă cu cinism şi prin dorinţa de a se îmbuiba iraţional. Despre aceste strădanii s-au scris cărţi în România şi se vor scrie şi în alte părţi unde ceea ce am dat până astăzi a pătruns fără să fac vreun efort. Dar suntem în România, nu doar la Porţile Orientului ci şi în mediul unde triumfă neobrazarea patentă.

Am fost, şi rămân, un „pionier“ şi nu un „fondator“, nici vorbă de aşa ceva. Eu – de fapt: noi, câţiva, foarte puţini – am făcut „pionierat“ pentru ceea ce trebuia să fie „imobiliarul de epocă recentă“ dar „fondatorii imobiliarului la români“ nici nu poate fi vorba să fi fost. Acesta, ca şi multe alte activităţi, are o istorie de cicluri lungi şi voi scrie cu plăcere, destul de curând, o cărticică de însemnări despre „tranzacţii de altădată“ şi chiar despre „piaţa imobiliară“ de acum două sute, trei sute de ani, aducând nu dovezi (căci nu este nevoie deşi „omul nou“ îşi închipuie cu stupiditate că lumea începe cu el) ci o imagine tulburătoare asupra a ce suntem noi înşine în ceea ce nu s-a modificat; din păcate mai mult în rău decât în bine. Diferă nu schemele ci titularii. În lumea de averi bisericeşti de acum câteva secole, unde „egumenul de la Radu-Vodă“ şi „egumenul de la Mânăstirea Antim“ îşi împărţeau „sferele de influenţă“ în Bucureşti, există mult din „împărţirile“ de tematici şi de domenii ce se reclamă astăzi ca fiind rodul „capitalismului oligarhic de grup“.

Unii cred că astfel de fenomene ar fi numai „foarte vechi“ şi „foarte recente“, închipuindu-şi că istoria se întrerupe şi că „Vechiul Regim“ nu ar fi cunoscut „activităţi imobiliare“; dar această impresie nu este adevărată. ªi în această materie perspectiva noastră istorică este înceţoşată de prejudecăţi. De fapt, oriunde este „om“ şi, deci, „loc“ şi „sălaş“ există „imobiliar“ nu atât ca afacere (deşi, evident, că şi aceasta) cât, întâi de toate, ca realitate socială definită istoriceşte. Ar fi, deci, absurd şi indemonstrabil să ne imaginăm că acum douăzeci, treizeci de ani, patruzeci de ani nu se vindeau şi nu se cumpărau case şi nu exista „chiria“ nu doar ca noţiune de manual ci şi ca „mod de viaţă“.

Continuitatea în unele metode, de fapt universale, impresionează şi va trebui studiată cu mintea mai limpede şi după ce trece isteria inflamatoare şi păguboasă de azi. Până şi „oamenii de paie“, răspândiţi acum, existau în acele vremuri, pe când interdicţia de a deţine mai multe proprietăţi era rezolvată prin mecanisme de natură „fiduciară“, ca şi astăzi, când nepoţii, soacrele şi progeniturile celor ce stăpânesc sunt mari latifundiari sau proprietari imobiliari cu mare avere injustificabilă.

De fapt,ceea ce se cheamă, de obicei cu un termen pompos, „mediul de afaceri imobiliar“ de la noi este dezvoltat acum artificial şi haotic. Mult din „răul românesc“ se manifestă şi aici. Apoi, aici mai tot ce se face se face cu o lipsă totală de „spirit nemţesc“, adică fără un proiect clar şi, de fapt, fără „gospodărism“. Toate se proiectează în ficţiune şi cu irealism: vrem să dezvoltăm turismul – unde aici potenţialul este uriaş – deşi nu avem „drumuri“, lăsăm să se lăţească oraşele deşi în „noile sate de miliardari“ nu curge decât apă din fântâna proprie şi abia câte o vagă legătură la gazul metan încălzeşte casa şi apa casnică iar la Snagov (care este un extract de „realitate negativă“) domeniile ridicate de „les nouveaux riches“ îşi scurg dejecţiile în apa lacului devenit mort, de fapt o haznă colectivă unde, câteodată, „vipurile“ se îmbăiază.

Suntem într-o fază convulsivă, de fapt previzibilă, unde Marile Manevre se fac în spatele uşilor închise: „ciclul agenţiei imobiliare“ este încheiat iar „ciclul consultanţei“ încă nu s-a constituit dacă va mai apuca vreodată să se constituie şi nu va fi înlocuit de „cartelul caselor de avocatură“ ce face şi desface totul în această ţară.

Dar, până la urmă, aici, cine vrei şi cine nu vrei (de la avocaţi, notari şi funcţionari de stat şi până la metrese, „samsari“ şi „băieţi fără meserie, dar buni la toate“) se ocupă de „imobiliar“ cu gândul de a-şi extrage un „ce profit“ prin învârteală, presiune sau „joc de bursă fraudulos“. Urmează instituţiile, a căror acţiune parazitară este fenomenal de brutală şi sfidătoare. Aţi mai pomenit în lume un Stat care să fabrice legi iscusite numai ca să-i oblige pe cetăţeni să-şi vândă pământul ieftin? Eu n-am mai văzut aşa ceva. Unii se străduiesc să ne compare cu alţii şi ne indică soluţii ce ni s-ar potrivi fiindcă s-au dovedit a fi potrivite aiurea şi, deci, ar fi compatibile şi la noi. Dar totul rămâne în sugestie şi în proiect. În această materie, România este în mod categoric excepţia sau poate chiar „poligonul de încercare“ reprezentând „cazul atipic“ dar nu „excepţionalismul“ ce se ia în derâdere deşi antropologic el există. Situaţia de ansamblu are nenumărate puncte incomparabile cu ceea ce aflăm aiurea căci, ca să exemplific, avem un procent uriaş de proprietari de locuinţe comparativ cu alţii, ce se mulţumesc cu „viaţa cu chirie“, şi, cu toate acestea, o cerere sălbatică de locuinţe. La noi, creşterea de preţuri în numai trei ani recenţi a fost, în materie de locuinţe orăşeneşti, de peste 350% şi uneori chiar şi mai pronunţată iar la vânzările de terenuri periurbane a trecut, adeseori şi nu în prea puţine locuri, de 500 % , constituind un fenomen bizar şi cu unicitate care, deşi inexplicabil ca orice mister, a căutat să fie, totuşi, explicat. Unii au atribuit aceste lungi febricitari prin aceea că, aflându-ne „în prag de integrare“, ne manifestăm scolastic fiindcă întotdeauna prin acest gen de „includere“ preţurile cresc; dar în Bulgaria, ce ne însoţeşte „cot la cot“, preţurile sunt uluitor de scăzute şi nu dau semne că ar începe să se umfle prea curând în felul unui aluat. Noi avem, însă, „preţurile unei ţări ce a trecut printr-un război“, având cote apropiate de Serbia şi, deci, de Belgrad, unde şirurile de distrugeri sistematice au alungat masse enorme de la casele lor şi pe mulţi i-a lăsat fără acoperişuri deasupra capului. Originea acestor distorsiuni galopante este diferită şi nu se poate pune în seama unui singur motor de schimbare generală deşi un punct de sprijin constă îm „aportul de bani“.

Aici sunt, însă, voci ce se întreabă, ca să exemplific, de ce „preţul apartamentelor creşte şi, deopotrivă cu el, şi preţul chiriilor“, deşi concluzia de manual este contrară, şi ar vrea să ştie cine câştigă din aceste anomalii şi „cât“. ªi acesta este efectul „Marelui Joc“, unde totul se face la „momentul maximei ocazii“. Sunt unii care încă mai cred că aici am mai avea „o piaţă imobiliară clasică“ şi definită de fenomene proprii, ce aparţin cu precădere acestui domeniu când, de fapt, ceea ce socotim astăzi a fi „imobiliar“ nu mai este decât o anexă a „pieţii de vânzare de bani“. Aici nu se mai lucrează decât la proporţii modeste prin economii, aport divers dar personal sau cu „câştig de firmă“ fiindcă procentele ridicate provin din „banii imaginari“ oferiţi cu iscusinţă de bancheri şi care nu sunt decât o „vânzare a muncii naţionale“ din viitor. Totul, sau aproape totul, este un şir de manevre de bursă unde obiectivul principal nu are decât prea puţin obiective sociale sau de întărire a economiei în ansamblul stabil ci mai degrabă o „culegere de bani“ organizată, de pe o piaţă ce se urmăreşte tot atât de atent ca şi speculaţiile cu acţiuni. Dar nu se urmăreşte de către Stat!

Statul, aproape dispărut, lasă o libertate de „teritoriu vacuizat“ pentru tot soiul de procese stranii ce ne inundă prin potopul de mall-uri în oraşele sărăciei endemice şi prin „centrele de afaceri“ acolo unde „marile contracte“ se încheie cu doar câteva cuvinte potrivite la restaurantul preferat de Stăpân. Ceea ce se observă în această materie este „aculturaţia“ căci acestea sunt fenomene de importaţie aplicate greşit şi pierzător. Aşa-numita „piaţă“ se completează astăzi – în limbajul abraziv al „specialiştilor“ – cu „portofolii noi“ care par să „facă bani destui“ şi, uneori, şi produc câştig în acest moment dar „la sfârşitul jocului“ vor deveni doar nişte clădiri ce vor trebui reconvertite. Ca şi în alte tematici, şi aici „geografia investiţiilor“ este, de obicei, greşită. Nici măcar în Turcia nu există „mall-uri“ în mijlocul oraşului (căci „Galleries La Fayette“ din Paris sau „El Corte Ingles“ la Barcelona, nu sunt mall-uri!) dar la noi sunt, şi intenţia unora este să le întindă până chiar în preajma Ateneului sub privirile prostite ale unei majorităţi ce îşi pierde vremea cu privitul la televizor. Simptomele de febră ridicată într-o ţară „scumpă“ locuită de cetăţeni săraci împing pe unii să-şi imagineze catastrofe de piaţă, prăbuşire ori măcar „blocaj“, crezând că, totuşi, România ar fi o piaţă imobiliară şi nu o imensă masă de joc cu funcţionare planificată ocult, ceea ce şi este, la drept vorbind. Dar un „blocaj“ nu mai este posibil acum fiindcă l-am avut deja vreme de câteva luni în anul ce a trecut. Acum totul se joacă la ruletă, după un principiu clar şi dramatic: „ori/ori“ ceea ce, prin traducere, însemnează „preţuri din ce în ce mai mari“ ori „prăbuşire cu zgomot asurzitor“. Spectacolul este palpitant dar viitorul lui depinde de regia ce se preconizează şi care, ca şi în Occident, se defineşte prin „marii vânzători de bani“. Aceştia nu pot pierde totul de vreme ce supraveghează totul dar, la noi, o retragere chiar treptată produsă de ideea că „profitul începe să scadă“ (şi însoţită de strămutări de fonduri în „pieţe emergente“ de oriunde) ne va aduce un mic dezastru cu efecte ce nu se pot anticipa acum. Iluziile felurite apar, totuşi, ca semn al gândirii credule şi naive şi se manifestă, între altele, şi în părerea că „investiţia străină“ ar veni echilibrat, îngrijindu-se de viitorul oraşelor şi, între acestea, al Bucureştilor. Despre aceasta, însă, nici nu poate fi vorba căci nici un capital în sine nu „menţine echilibrul“ dacă este lăsat să acţioneze liber ori în complicitate cu autorităţile, aşa cum este astăzi, la noi.

De fapt, acest iluzoriu echilibru este de neconceput căci pretutindeni în lume antreprenorul urmăreşte profitul şi nu are o atitudine filantropică sau protecţionistă în materie socială. „Ideologia pârjolului prin ban“ se răspândeşte cu virulenţă şi nu e cu putinţă a fi oprită cu puterile ce dispunem noi. Aceasta este lupta surdă dintre „foamea de câştig“ şi necesitatea istorică, înţeleasă prin interes social şi cu măsuri ce sacrifică (sau diminuează) „profitul imediat“ în favoarea întăririi colective.

În acest mediu stăpânit de „hazardul aparent“ orice ipoteză de previziune cade şi, până la urmă, nimeni (decât „stăpânii jocului“) nu poate să lege „an cu an“ în vederea unor calcule solide. Există prea multe fenomene nocive adunate iraţional şi prea multe variabile spre a putea să se facă prognoze pe un termen oarecare. Acum câţiva ani previziunile erau posibile şi aveau destul reazem analitic dar astăzi, când „piaţa“ însemnează „potop de bani imaginari“ şi Stăpânirea intervine exact atunci când trebuie pentru a crea ocazie favorabilă „cui trebuie“ fără să se ştie nimic şi fără a se putea anticipa măcar intuitiv „geografia viitoarelor împărţeli“ cine face calcule procentuale cu anticipaţie greşeşte sau minte în mod premeditat. Mulţi dintre cei ce ignoră acest mecanism cred însă că există „locuri“ şi „regiuni“ unde s-ar putea „pune banii în mod profitabil“, visând că, totuşi, „piaţa decide“. În această temă, eu nu aş zice „profitabil“, aş zice „sănătos“ şi din această perspectivă „sănătatea“ nu prea mai există la noi. Există, însă, un sentiment de primejdie continuă tradus în forme diferite ce ne îngăduie abia rareori să îi înţelegem natura adevarată.

În imediat, „profitabil“ este totul pentru câţiva „organizatori de joc“ ce spoliază cu cinism. Pretutindeni, stricăciunea se manifestă cu alertete manifestându-se în maniera ramificată ce atinge viaţa de toate zilele a omului de aici. Iată, de pildă, „casa de vacanţă“: şi aici, „moda occidentală“ a triumfat. Cu mai mulţi ani în urmă, fără să-mi închipui că această sincronizare ce împinge a se renunţa la „casa de vacanţă pentru toţi“ se va răspândi cu repeziciune, încercasem să calculez că orice familie ce dispune de o anumită sumă de bani, nu prea mare, ar fi capabilă să plaseze totul inteligent, obţinând măcar o „casă la munte“ şi alta „la mare“. Astăzi, „reşedinţa secundară“ nu mai este de închipuit decât pentru „marii magnaţi“ şi, în anumite cazuri, pentru o neo-burghezie (de obicei „tânără“) ce practică aşa-numite „profesiuni liberale“ deşi, în chiar această materie, „noua clasă“ preferă să cheltuiască plătind servicii de „turism de lux“ în Caraibe şi nici nu se gândeşte la „casa de la ţară“ ce constituia însăşi esenţa „brătienismului“.

Cheltuiala de bani se petrece adeseori într-un mod aiuritor căci noi suntem, astăzi, o ţară oarecare de „jucători de bingo“ şi de visători ce îşi imaginează că, într-o zi şi printr-o minune, s-ar putea să câştige peste noapte „mult“ şi „sigur“. ªi fiindcă adeseori unica avere este, la noi, „casa“ ori „pământul“, ne închipuim că punând miza aici vom reuşi să părăsim sărăcia şi declasarea ce ne cuprinde. Oricât ar părea de curios, o anumită justificare există în această încheiere, aici, unde imobiliarul a stricat ideologia muncii şi renaşterea simţului de proprietate despre care se face atâta caz ideologic. Acestea sunt înlocuite de o desgustătoare atitudine de „împroprietăriţi“ şi „îmbogăţiţi“ prin ucaz care este repede stricătoare în materia agregării sociale solide şi creează realităţile halucinante ce le trăim. În 1990, când un număr uriaş de „foşti chiriaşi“ a obţinut într-o singură zi „proprietăţi pe doi lei“ cumpărate de la Statul sinucigaş – în rate ce au ajuns să însemne, în doar câţiva ani, preţul unui pachet de ţigări – sentimentul capital de obţinere de valori prin efort de orice natură – ce defineşte „proprietatea“ – a devenit iluzie şi atitudine nefrecventabilă. Tot ce a urmat a întărit această înţelegere eronată a însuşi modului de a se constitui averea şi a transformat „afacerile cu case“ într-un simplu „joc“ de câştiguri la scară diversă unde nu există decât prea puţină participare morală sau atitudine afectivă. Iar când „proprietatea de Stat“ a început a se împărţi cu o strategie fenomenal de abilă prin ceea ce s-a chemat „privatizare“ (dar, în realitate, o afacere imobiliară de proporţii uriaşe, ce nu s-a studiat niciodată în aceste coordonate) s-a sfârşit orice năzuinţă în a mai se crea aici ceva stabil, clar şi treptat şi o înţelegere sănătoasă a „puterii de investiţie“ atâta vreme cât totul se obţine prin „combinaţie“, zeciuială şi „cadou“. Vor mai trece mulţi ani până când „gramatica banului dobândit sănătos“ va putea să fie învăţată şi aplicată de limbile încurcate ale celor ce ştiu numai câteva cuvinte simple dar înzestrate cu eficacitate.

Sunt voci care, în această materie, se exprimă, însă, cu acelaşi pseudo-messianism stupid ce ne-a costat şi ne mai costă şi îşi închipuie că odată ce vom deveni „europeni“ toate relele noastre statornice se vor înlătura şi că, deci, prin „europenizare“ vom propăşi. În această materie este în afară de îndoială că unele efecte vor fi cu siguranţă, şi nu exclud pustiirea ţării ca „pe vremea Ducăi Vodă“ prin expatriere masivă ori prin vânzări de pământuri unde „vechea piatră de hotar“ a devenit încă de azi o noţiune fără conţinut. Efectele pronunţate sunt însă de natură psihologică. Noi avem un gen de naivitate constitutivă şi suntem sensibili la „legende“ factice, visând uşor şi epic deşi fără motiv aparent şi de-aceea ne imaginăm că „integrarea“ va însemna o invazie de „străini“ cu buzunarele doldora de bani ce se vor zvârli în stânga şi în dreapta, cu o repeziciune aiuritoare, îmbogăţind pe „românii deştepţi“ care aşteaptă momentul propice. Dar ne amăgim. Pentru unii, deci, acest episod de „istorie lungă“ a intrat în categoria „fenomenelor miraculoase“ căci noi, ignorând natura acestei organizaţii administrative, am dezvoltat un fel de somnambulism nociv ce ne va costa mult şi ne va mai rătăci încă o dată prin pădurea obscură a iluziilor nedefinite. Există şi la noi un gen de finalism întruchipat ca un „sfârşit de istorie“ ce dezvoltă iluzia că, odată „integraţi“, pretutindeni va curge numai lapte şi miere şi ţara noastră se va include într-o mirifică „Pays de Coccagne“ unde nu mai este nevoie nici măcar a se munci elementar pentru că vom primi „de toate“ ca în socialismul utopic de tip fourierist. Dar cârdăşia dintre „stăpânii de meserie“, celnicii locali ce îi întâmpină cu braţele deschise vorbind în numele autohtonilor reprezentaţi prin şiruri de fraude iscusite şi „distribuitorii patentaţi de imagini paradiziace“ va lucra mult în malurile ce ţin popoarele în fiinţă iar pe câteva o să sfârşească prin a le aduce în pragul lichefierii. Dar noi nu vom dispărea.

Si de ce aceasta? Fiindcă noi avem, în această materie, o experienţă istorică însuşită şi care, în atâta vreme, şi-a putut dezvolta anticorpii ce slujesc la echilibrul sistemului propriu de imunitate. Niciodată nu-l voi uita pe marele pictor şi filosof Ioan I. Mirea care, acum aproape treizeci de ani, la Paris, îi privea cu milă pe localnici şi venea cu uluitoarea concluzie, inteligibilă abia astăzi „Săracii de ei, ce s-ar fi făcut sub cizma rusească pe care noi o cunoaştem de atâta amar de vreme“.

Unii, citind aceste fraze îşi vor spune că sunt un „euro-sceptic“ însă această încheiere nu este adevarată. Eu sunt dintre cei care ştiu ca acesta este un proiect născut mort şi mă preocupă mai puţin ceea ce va fi în viitorul nostru „european“ cât ceea ce se va întâmpla cu noi după ce acesta nu va mai exista. Modelul Cataloniei, care evoluează „ca şi cum“ s-ar afla în „post-istoria europeană“, mă tulbură cu o stăruinţă uimitoare şi dacă am avea mai multă lărgime de vederi ar trebui să ne uităm la realităţile evidente şi nu la ficţiunile ideologice care, aici, ajută – prin caracterul ademenitor – o categorie de creaturi de pradă a căror atitudine faţă de istoria viitoare nu-i decât nepăsarea trufaşă şi „consumismul“ ignar.
______________________________________________________________________________

” Monitor Imobiliar ” este un buletin cotidian de comentarii , analize , opinii si prognoze pe tema imobiliara romaneasca alcatuit de dr. Artur Silvestri , professeur – visiteur la Universite Francophone Internationale din Bruxelles si fondator al SGA ROMANIA – INSTITUTUL DE CONSULTANTA IMOBILIARA LTD. Materialul prezent in acest buletin poate fi preluat gratuit pentru uzul presei cu conditia mentiunii sursei ( ” Monitor Imobiliar ” ) si a autorului . Buletinul este redactat de dr. Artur Silvestri in baza unei documentatii de piata romaneasca alcatuita de SGA ROMANIA si , deopotriva , prin documentatia europeana proprie . Orice aprofundari tematice se pot solicita la adresa de e-mail : sga.romania.contact@gmail.com sau direct editorului , la adresa monitor.imobiliar@gmail.com