Un potop de bani : ce se vinde si ce se cumpara in aprilie

ARTUR SILVESTRI

„Dezgheţul” începutului de anotimp se continuă şi se diversifică în aprilie care, fiind miezul primăverii , însemnează vitalitate în creştere şi intensificare în activităţi de toată mâna ce se traduc în viaţa obişnuită printr-un energetism neobişnuit, observat cu uşurinţă şi apreciat de obicei. Aceeaşi mişcare intensă apare, ilustrând calendarul şi orânduirea lui secretă, şi în viaţa imobiliară care abia acum cunoaşte unul din accesele de intensitate ce se vor repeta de cîteva ori pe an, de obicei primăvara însă nu doar atunci.

Cea dintâi explicaţie este, ca să zic aşa, astrală şi indică, de bună seamă, ceea ce se şi cunoaşte din înşiruirea curentă de episoade biografice: un gen de entuziasm fără motiv aparent şi o înclinaţie către „noul indefinit” scot omul din casă şi îl împing dincolo de schemele curente întărite anterior de iarna care mai degrabă predispune la hibernare şi amânări. Această atitudine se răsfrânge într-un fel de excitaţie în direcţia schimbării şi destule erori de percepţie dacă nu chiar, mai apoi, în decizie se produc acum, stimulate de un imponderabil ce însemnează bucurie în sine, reacţie naturală, îndemn întrucâtva iraţional. Atitudinea se complică, dintr-un anumit punct de vedere, prin context. Acum încep „ să se elibereze bani ” ce se vor îndrepta chiar dacă nu în totalitate dar, în orice caz, într-un procent considerabil, în plasament imobiliar căci în mod tradiţional acum patronatul încasează dividende. Este un surplus financiar ce nu rămâne inutilizat şi chiar dacă acesta va sluji în cumpărare de acţiuni (opţiune mai rară până acum) şi în depunere la bancă în vederea obţinerii de dobânzi, grossul participă la „completarea de proprietăţi”. Întâi de toate, în extinderea afacerii (stereotip gospodăresc, ce caracterizează „patronatul român curat”), astfel încât se vor cumpăra „obiective” ce aparţin câmpului principal de activitate dar şi domeniilor înrudite. Rar se deschid fronturi noi şi numai după socoteli prudente, ce definesc punctul de vedere al acestei categorii. Bineînţeles că şi pânza vânzărilor curente se desfăşoară cu largheţe şi atrage fără a se condiţiona de calendar. Intră aici, ca într-un mozaic ce impresionează prin diversitate, cam tot ceea ce însemnează piaţă esenţială: vânzare de case mai mari şi mai mici la munte şi la mare, uneori, nu prea adesea din păcate, la deal si chiar în comune mai pitoreşti; vânzări de terenuri după interes imediat şi definit în ansamblu (ori pur şi simplu din capriciu fiindcă mi-a plăcut şi este convenabil); câte o vilă ce defineşte „omul înlesnit” şi îi întăreşte imaginea ce şi-a creat-o despre sine şi îi place să fie popularizată prin acest mijloc lipsit de orice echivoc. Şi încă altele, nu puţine. Accentul cade, aşadar, pe ideea de afacere unde este inevitabil a se include şi investiţia personală. Totuşi, atâta vreme cât „maşina de făcut bani” se apreciază înainte de toate, aici se plasează surplusul pentru a o întări. Intuiţia şi cutuma – mai mult decât prospecţia de marketing – dictează alegerea. Pe această temă, intuiţia spune că miezul primăverii determină câştigurile în materie de „Litoral”. Acum se observă cine a pregătit bine campania sezonieră şi cine a greşit iar „întârziaţii” pot cel mult să acţioneze în „afacerile mici”, neprestigioase dar unde „pică” profitul, nu „curge”.

Acum vreo opt-noua ani, cu puţin înainte de Armindeni, s-a prezentat la mine un personagiu care acţiona cu grăbire şi dorea să rezolve, în mod furtunos, „problema ce îl obseda”. Era un „afacerist” (termenul este exact) dintr-un oraş de câmpie, din Teleorman, afirmat în comerţ cu amănuntul şi în „negustoria de cârciumă” (spre a cita cu acurateţe). Dorea „să se extindă” şi visa, întâi şi-ntâi, o terasă, undeva, la Mare, apropiată de plajă dacă era posibil şi, spre a o închiria, punea pe masă o sumă ce mi s-a părut exorbitantă. Atâta doar că „îi trebuia ieri”, nu „azi”! Acesta ilustra exemplul tipic al „întârziatului” care plăteşte taxa de nechibzuinţă . Şi, totuşi, în ciuda banilor mulţi, nu s-a putut face prea mult pentru a-l ajuta. În vreo două zile de campanie se vizitară şapte-opt „cârciumioare de plajă” ce existau în oferta curentă de atunci şi încercarăm, şi cu efortul unei companii locale ce ne ajuta la nevoie, să lărgim propunerile care, cu cât trecea timpul, erau mai îngăduitoare. „Oriunde să fi fost, numai pe Litoral şi la plajă să fie” – aceasta devenise, în cele din urmă, deviza adoptată de negustor. Ideea se traduse cel mai târziu într-o realitate uimitoare, căci, fără a găsi ceva potrivit „pe piaţa liberă”, investitorul pe Litoral începu „afacerea cu cârciumioare” exact în prima săptămână din luna mai, slujindu-se de înţelegerea unor funcţionari locali, substituţi de „agent imobiliar”. Opţiunea se dovedise fenomenal de inteligentă căci după primul an greu totul se stabillzase iar omul se împământenise cu mult succes căci după încă vreo câţiva ani îl întâlnisem în calitate de „proprietar de reţea de mici restaurante la malul Mării”. O şansă colosală! Dar o şansă rarissima.

Când nu este noroc ori „aranjament” iscusit, întârzierea face să se piardă câştigul sezonier. Nici hotel, nici restaurant şi macar „pensiune-sauvage (plasament încă destul de rar, totuşi) nu se mai pot cumpăra ori prelua cu chirie, în aprilie, pentru Litoral.

În schimb, la munte – da, căci acolo, fiind afacere de patru sezoane, ciclul calendaristic contează prea puţin deşi ar trebui, de fapt, urmărit câtă vreme există, ca pretutindeni în turism, vârfuri şi scăderi; dar, evident, nu recesiune.

Alte pieţe devin lente dar nu capătă inerţie. Se vând mai puţin terenuri altfel decât ofertă bună, adică ieftină şi mai rară, şi aceasta doar în vederea unei dezvoltări ce se va face cândva, deci fără a depinde de factorul de profit.