O „noutate veche ” : Zona metropolitana Bucuresti

Acum doar puţină vreme, am băgat de seamă că începe a se pune în discuţie, timid şi aproape pe ocolite – aşa cum se obişnuieşte la noi, o ipoteză ce se numeşte – în limbajul administrativ pompos si necontinutistic „Zona Metropolitană Bucureşti”. Ca şi in alte rânduri, vom avea şi acum un simulacru de „dezbatere publică”, unde se vor amesteca doar unii jurnalişti şi unii specialişti, astfel încât să se obţină întocmai o întărire de concluzii apriorice, aşa cum este cutuma la noi, în marginile Imperiului.

Şl, totuşi, ideea aceasta nu numai că nu este nouă ci, în felul el, căpătase un contur de încă destulă vreme. La drept vorbind, ea apăruse acum aproape trei sferturi de veac şi fusese enunţată , poate într-o formă primitivă, de câţiva urbanişti din anii ‘30, din secolul trecut. Peste încă aproape o jumătate de veac, în anii ‘70 şi ‘80 , alţi câţiva sociologi si cărturari, specialişti în geografie urbană, socotiseră folositor a o relua, într-o formă care, dacă ar fi cunoscută astăzi, ar fi surprinzătoare prin noutate şi, în orice caz, prin perspectivă superioară ,stupefiind pe cei ce isi inchipuie ca istoria are amanari mecaniciste si epoci de ” somn deplin”. Dar ori nu se cunosc acestea (ceea ce nu-i de mirare, căci noi, crescând pe aparente fracturi , avem o anumită virtuozitate în a descoperi roata a o suta oară şi America încă o dată) ori se dispretuiesc , fiindcă abia noi, aici şi acum, suntem cei ce trebuie să obţinem gloria pentru ceea ce nu ne aparţine.
În această materie, m-am exprimat şi eu, cu destui ani înainte de apariţia „proiectului zonei metropolitane”, unde îmi regăsesc o parte considerabilă din idei ; dar din nefericire, nu toate; adică, mai bine zis, lipsesc cele mai dezinteresate.
Acesta este un mister pe care va trebui să îl elucidăm cândva, fiindcă, la noi, se adaptează de către Stăpânire doar ceea ce, provenind de la specialişti, se potriveşte cu spiritul apucător al celor ce învârtesc banii şi pecetluiesc hârtiile.
Am scris, deci, despre acestea încă din anul 2001, am publicat câteva fragmente capitale în cartea mea „România in anul 2010″, considerata azi a fi „o carte profetică”, am adăugat „principii şi metode”, în „Megapolis valah”. Totul se va relua într-o carte viitoare („Principiul Kiseletff”) spre a se observa mai bine ce s-ar fi putut face şi nu s-a făcut.
În lumea noastră, tulburată din rânduiaia el tradiţională, curată şi statornică, de către mâini ce nu se mai satura să apuce, poate că vom avea, încă o dată, cum am mai avut, „ziduri neisprăvite” sau clădite greşit şi parţial strâmb şi nesemnificativ, cum pare-se că se arată şi acesta, ce îl observăm acum. Dar poate că nu va fi aşa; şi poate că vom înţelege – odată şi odată – că „puterea este la cetăţeni” şi nu la cei a căror purtare este de stăpâni neîngrădiţi, pentru azi şi pentru eternitate. Şi, poate, vom mai înţelege ceva: să nu-i dăm voie cizmarului (indiferent cum îl cheamă) să se ridice mai sus de înălţimea sandalei.