~Moda Mall-urilor aduce ” sfarsitul Caii Victoriei „?

ARTUR SILVESTRI 

Începuturile notorietăţii mis­terioase a ceea ce se chema odinioară Podul Mogoşoaiei iar, de la o vreme încoace, „Calea Victoriei“ sunt greu de identificat dar este fapt sigur că faima ei se alătură ideii de „boierie“, de opulenţă şi, în cele din urma, de lux ce ieşea din comun. Tradiţia s-a păstrat, de altminteri, ca şi „imaginea“, căci cine spune „Calea Victoriei“ spune sanctuar. In vremea când Bucureştii erau „Micul Paris“ şi burghezia de în­râurire europeană îşi făcea pro­menada ieşind în oraş, locul preferat ce confirmă din punct de vedere social, era acolo unde stătea, de fapt, Puterea şi unde Templele Stăpânirii se aşezau pe lângă Templele Bogăţiei. Pa­latul Regal, Preşedinţia Consiliu­lui de Miniştri, Banca Naţională, Bursa şi Academia, arătau nu doar o geografie de valori de aşezare omenească şi de ierar­hie ci şi conformaţia interioară ireductibilă a ceea ce se chema nu doar Bucureşti ci şi Statul, la drept vorbind. Această organiza­re ce nu se căutase dar se con­figurase deodată fără a i se cu­noaşte reazemul şi raţionamen­tul, se stabili în mitologiile colec­tive şi chiar dacă, de la o vreme, unele clădiri deveniră altceva decât ce fuseseră anterior, „ti­parul“ se păstră şi, prin el, în­săşi ideea că aici este spaţiul sacru, scenă publică, lamura. Ori de câte ori, prin valuri succe­sive ce ar merita să se evoce odată, Oraşul îşi modificase re­giunile de precădere şi se lăţise prin întindere mai cu seamă că­tre Nord, acest sentiment stra­niu ce aducea „de la sine“ ideea Centrului şi îl identifică, se păs­trase şi nu cunoscuse vreo clăti­nare semnificativă. De aici şi ac­centul greu ce căpătase în geo­grafia banilor din Bucureşti, fiindcă, de fapt, „Calea Victoriei“ a fost întotdeauna un mic oraş foarte scump într-un oraş nu ieftin. Astfel în­cât, la vremea când Bucureştii începură, cu doar câţiva ani în urmă, să cunoască şi o dimensi­une a luxului – chiar dacă în ma­nieră uneori dâmboviţeană – spaţiul constituit şi mitic era, în­că de mai înainte, „Calea Victo­riei“, de fapt, acel complex de străzi şi bulevarde care, venind unele din altele, şi cuprinzând crucea Marilor Bulevarde orân­duită în jurul Pieţii Universităţii, indică un concentrat de valori impalpabile, memorie şi tradiţii. Aceasta devenise, în scurt timp, o regiune comercială aproape impracticabilă, unde „magazine­le ca la Paris“ începuseră să se impună, apărând aici cu mărci­le lor ce creează un aer cosmo­polit şi o atmosferă de „altceva “ decât ceea ce se cunoaşte mod curent. Pe la începutul aces­tui deceniu, valoarea magazi­nelor de pe „Marile Bulevarde“ ajunsese la cote ridicate şi, de fapt, neverosimile pentru un oraş ce încă nu se obişnuise cu consumul unicatului ori al măr­furilor scumpe, dar ideea însăşi că atât Calea Victoriei cât şi Bu­levardul Magheru ar fi fost între cele mai scumpe „cartiere“ din lume din perspectiva chiriei plă­tită pentru magazine începuse să-şi facă loc. Câteodată se compara, destul de stângaci, preţul de 90-100 DOLARI pen­tru un metru pătrat/lunar, ce se plătea aici, cu sume ceva mai mari (şi unele chiar ameţitoare) ce apăreau aiurea, în oraşe care lasă visător pe omul ce nu umbla prea departe. Indiferent dacă aceasta ar fi fost realitatea sau doar se exagera în spiritul local iubitor de senzaţional, acestea erau „zone scumpe“, traducând ceea ce se cheamă „geografia luxului“.
Această rea­litate părea să se constituie pentru multă vreme astfel încât preţurile se păstrară în preajma „insuportabilului“ şi nu dădură nimănui sentimentul că o anumită decădere s-ar produce cândva. Era, de fapt, o concluzie ce rezultă din incontestabilul obiectiv ce ne spune că alte regiuni cu tradiţie şi cotă de „lux“ nu mai sunt posibile în Bucureşti. Ideea nu se poate comba­te. Oricine compară „mitul Căi Victoriei“ cu aproximativele organizări comerciale de pe Calea Dorobanţi, cu solitudinea enigmatică a fostului Bulevard Jianu şi cu pustietatea lunară a maga­zinelor din ceea ce se cheamă „Centrul Civic“ înţelege că această ipoteză nu era o vorbă în vânt. Astfel încât, în Bucureştii tradiţiei, nimic nu ar mai fi putut sa clatine „Calea Victoriei“ de pe poziţia ei de regină neîncoronată a negustoriei de lux. Ceea ce însă scăpase cu totul observatorului oricât de atent era mişcarea de reaşezare a Oraşu­lui, ce traducea, de fapt, o re-aşezare de straturi sociale şi, în ultima analiză, a modului de via­ţă. Această noutate şocantă s-a observat recent, când „moda mall-urilor“ – unde în doar un an şi ceva, au migrat aproape toate magazinele „de marcă mare“ ce începuseră să populeze „Centrul tradiţional şi burghez“ – s-a impus fără a se putea explica şi nu dă semne că ar ceda în viitorul imediat această poziţie de monopol al „plăcerii de a cheltui“. În aceste mici oraşe cu caracter plezirist, unde se poate satisface aproape orice îndemnare cu viciu mărunt (de la flaneria fără ţintă şi până la cumpărături de bijuterii de multe zeci de milioane de lei şi de unde nu lipsesc cinematograful, cafeneaua, supermarketul „cu de toate“) traficul pedestru aparţine unui cartier aglomerat şi ideea însăşi de a trece în plimbare prin tot felul de maga­zine inaccesibile creează un gen de satisfacţie interioară foarte complicată pentru a o descrie cu usurinta . Aici încap „foamea de imagine“ a omului recent care socoteşte că „plimbarea la Mall“ îl arată altfel decât este, şi, deopotrivă, maladia de extravertit a „noului potentat“ ce se simte bine când face o „baie de mulţime“ şi evoluează astfel sub flashurile de fotoreporteri. Însă fiind „mo­dă“, apare numaidecât bănuiala că atitudinea se va modifica şi, la o vreme, „sanctuarele tradiţio­nale“ vor putea recuceri poziţiile ce s-au pierdut acum fără un motiv aparent. În această ma­terie, concluziile sunt aproape de necontestat: „sfârşitul Căii Victoriei“ este o realitate ce nu se va corecta oricâte modificări de accent urban, previzibile de altminteri, s-ar produce în viitor. Insăşi ipoteza că Oraşul se va extinde şi se va preface ,dupa un număr de ani, într-un megapolis cu lărgime azi abia presimţită către Nord, nu încurajează o renaştere a geografiei tradiţionale căci în această situaţie concen­trarea socială în sine se va pro­duce în alte date decât cele ce se cunoşteau până acum. Apoi, bineînţeles, proiectele de inves­tiţie despre care se vorbeşte şi care, dacă vor deveni realitate, vor schimba, la rândul lor, atât mentalităţi cât şi obiceiuri. Când există-fără a se preciza aşezarea – o idee de Galerie de magazine cu notorietate, de unde nu vor lipsi cele ce creează „un efect de familiar“ în indiferent ce Capitale din Europa şi când această des­făşurare de mărfuri ce aduc sen­zaţia de chihlimbar şi mirodenii de China şi de Arabia ce încer­cau bogătaşii în Evul Mediu va deveni realitate, o altă istorie a Luxului va începe aici, într-un alt ciclu de viaţă urbană şi cu alte dezvoltări. Dar, de fapt, nu ar mai putea să se imagineze nici un alt viitor pentru ceea ce ar fi putut să devină „Calea Victoriei“ şi nu a devenit? In această materie, există numai o singură ipoteză pozitivă ce nu depinde decât de noroc. Dacă, în potrivirea ce nu se poate anticipa, Bucureştii vor deveni doar un fragment din ceea ce s-ar numi o „aglomeraţie de oraşe“ întinse de la Dunăre către Munţii Carpaţi iar oraşul ce cunoaştem azi ar deveni sediul burgheziei înstărite, imitând Viena bulevardelor pietonale, atunci „întoarcerea luxului“ în mediul calm, senin şi înlesnit se va produce de la sine şi, de fapt, acolo unde îi este locul . lată, însă, o ipoteză fără certitudini.