~ROMÂNIA TĂCUTĂ:„Sate turistice“, repopulare şi „gospodărism“

În materie de realităţi rurale, prognoza întîlneşte o indiferenţă quasi-generalizată ce este de neînţeles şi care va trebui să fie corectată rapid. Lumea tăcută, ce începe acolo unde oraşele se termină şi se întinde pînă în creierul munţilor, în vegetaţia misterioasă de lunci şi de Deltă ori în pădurile de nepătruns, pare a exista într-o realitate paralelă asupra căreia abia examenul statistic se mai aplică uneori; dar concluziile lipsesc şi, bineînţeles, şi strategiile. Cînd apare, rareori totuşi, cîte o menţiune, nota propagandistică şi viersul triumfalist sînt evidente şi, desigur, inutile.
Miza stă, de obicei, în ceea ce se cheamă „ridicarea nivelului de civilizaţie“ la sat şi se traduce prin „introducerea alimentării cu apă“ executată, din împrumut extern, de companii de regulă străine. Dar, din păcate, fondurile uriaşe ce s-au risipit parcă la o maşină de tocat bani nu însemnează azi decît o întinsă reţea de ţevărie ascunsă în pămînt pe unde nu circulă nici o picătură de apă fiindcă „ţăranii“ nu au bani ca să se „lege“ la reţea şi să beneficieze de aceste investiţii fără rost. Pe lîngă acestea, un peisaj social dezolant, cu obiective lunatice şi o sărăcie de epoci feudale.
Şi, totuşi, soluţiile există şi se pot organiza în strategii, dacă se va pune piciorul în prag şi se vor obţine concluzii rezultate din analiza fără prejudecăţi. Iată aci doar o eboşă, ce merită aprofundată cîndva.

Întîi de toate, depopularea severă şi îmbătrînirea fondului demografic sînt maladiile cronice locale , ce trebuie curmate. Zecile de mii de tineri – ce consideră că nu au viitor „la coada vacii“ – de fapt o masă derutată şi fără idealuri ferme, trăind în imaginarul de surogat al consumismului de import sînt viitorii locuitori ai periferiilor de oraşe, populaţia posibilelor „cartiere din bidoane“. Migraţia de la sat la oraş secătuieşte energia rurală şi aceste haite nomade trebuie oprite să dizloce, în continuare, părţi considerabile din aşezămintele de unde provin. De fapt, sensul pozitiv este invers şi aici trebuie lucrat, adică la o repopulare a satului prin mijloace diverse: educative, propagandistice, financiare. Căci „material“, cum se zice, există. Sutele de mii de hectare ce au devenit pîrloagă şi trebuie desţelenite, zecile de mii de gospodării semi-abandonate de către orăşeni moştenitori ce lasă „casa bătrînească“ în paragină sînt obiective ce merită fructificate şi se pot valorifica, dacă se doreşte. În fond, mulţimea de orăşeni fără căpătîi, trăind aproximativ şi indecent din expediente şi „ajutoare“ dar avînd „proprietate la bloc“ ce se traduce în realitate prin multe milioane care ar însemna o viaţă nouă, înlesnită, la sat, nu trebuie decît îndrumată către „viaţa la ţară“ şi educată să o adopte. Un program naţional de repopulare rurală este posibil şi chiar probabil cu condiţia atracţiozităţii condiţiilor ce se propun. Totul începe şi se termină cu mentalitatea dar trece, în realitate, prin scutiri de impozite pe investiţii, pe venit agricol, pe profit dacă fostul orăşean se stabileşte la ţară şi începe nu „o afacere“ (cum se spune în limba de metal a „gulerelor albe“ apucătoare) ci pur şi simplu să producă în loc să consume. Se va zice că acordînd scutiri se pierd „bani“ şi, pe scurt, „nu merită“. Dar „pierderile“ la buget pălesc în faţa mecanismelor ce subvenţionează „viaţa inutilă de la oraş“ şi care, astfel, nu vor mai lucra inutil. Dar,in aceasta materie, s-au pierdut timpi esentiali si momente ce se puteau valorifica in mod inteligent. Acum sase-sapte ani , pentru şomerii cu proprietate la bloc care „facea“ în medie, în Bucureşti, cam 150-250 de milioane la banii de atunci , incasarea era perfectă pentru o casă la ţară (50-70 de milioane), o maşină Dacia din anii ’90 (40 de milioane), 10-15 ha de pămînt (35-55 de milioane) şi încă vreo 70-90 de milioane ca rest pentru „instalare“. Din acest punct urmau înlesnirile şi programul, însă beneficiul social s-ar fi produs deja putand avea o gospodărie care nu se risipeşte, pămînt care se cultiva, o forţă de muncă, e adevărat, încă nepregătită dar mai tînără decît lumea în agonie ce există astăzi în acele regiuni. Si,totusi, desfasurand aceasta schema in datele recente, rezulta ca modificarile sunt de fapt putine si nesemnificative si ca mai degraba acum decat ” ieri” intoarcerea la sat s-ar produce ,in chip paradoxal, cu castig mai mare si cu perspective mai largi .
De aici încep, în ultimă analiză, soluţiile diversificate. Pentru regiunile de munte, cu o populaţie avînd – în orice caz – o mentalitate mai înrădăcinată, apare „agroturismul“ care va trebui scos din faza actuală festivistă şi „elitistă“ (impulsionată de „gulere albe“ ce frecventează congrese şi se înfruptă din fonduri Phare) şi adus la dimensiunea populară ce o merită şi se recomandă. Cum din exemple se nasc fenomenele sociale şi apare modelul, acest tip de „gospodărism“ – producător de bani din servicii şi civilizator căci serviciile însele cer îmbunătăţiri – modifică nu doar „nivelul de trai“ ci şi mentalităţile. În aceiaşi direcţie, reapar – drept posibile şi necesare – meseriile clasice, părăsite provizoriu din raţiuni de consum, jaf („banii din tăierea de păduri“) şi rentă. „Balul parazitar“ din zonele montane se termină în sunetele wagneriene ale unui dezastru ecologic, însemnînd păduri tăiate cu drujba şi dealuri dezgolite ce o iau la vale; dar populaţia locală – care a vîndut pădurile redobîndite şi „a băut“ banii – este, deodată, obligată să se trezească la realitatea cruda căci altfel moare cu zile si se declaseaza si mai mult decat se doreste astazi a se declasa.
Acesta este, de fapt, momentul ce indică – laolaltă cu „întoarcerea la sat“ – re-dezvoltarea rurală „durabilă” , posibilă cu adevărat numai dacă se consultă tradiţia şi se aleg din aceasta căile sigure şi confirmate anterior.
În realitate, diversitatea de soluţii este impresionantă, nu doar pentru România montană ci şi pentru cea subcarpatică. De la viticultură la creştere de animale, păsări şi vite (ce resuscită o umanitate de lăptari şi brînzari) şi pînă la textileria tradiţională – orice sursă şi resursă ce produce în mod palpabil este fapt pozitiv. Într-o lume ce a cunoscut o revoluţie industrială etnografică în cel puţin două perioade istorice de dezvoltare, tradiţia conţine soluţia.

Paradoxal, dar întîiul pas derivă din modificarea de mentalităţi. Aci, prea de multă vreme s-a considerat că „orăşeanul“ este boier, aristocrat, nobil şi „altfel de om“ iar omul de la sat – pur şi simplu „un ţăran“, un „neam-prost“, talpa ţării fără gîndire şi viitor. Evident, nu aceasta este realitatea dar reprezentările stereotipe rămîn. În lumea civilizată se gîndeşte altfel. Prin 1993, un francez, foarte înzestrat financiar şi cu o biografie în afaceri pur şi simplu fenomenală, mi-a prezentat o „carte de identitate“ ce trebuia pentru o achiziţie de imobil aici. Locuia, după documente, într-o localitate nerezonantă, undeva în Picardia deşi eu ştiam că reşedinţa îi este la Paris. Cînd am aflat că acela este un cătun unde avea o proprietate destul de frumoasă şi locuia frecvent nu mi-am putut stăpîni mirarea. Dar uimit era el, de fapt, iar explicaţia este simplă. Omul domiciliază acolo unde se simte bine iar reşedinţa îi este cea mai plăcută, indiferent dacă este la oraş ori la sat. Acesta, locuind în cătun, nu era un „ţăran“ şi nici nu considera pe localnicii vecini ca fiind „ţărani cu păr pe limbă“, după expresiile ciocoieşti de pe la noi. Valoarea o dă, pretutindeni unde se gîndeşte în normalitate, munca aptă să producă bine şi trainic, spiritul destoinic, atitudinea gospodărească.

Iată, dar, că de la mentalitate pleacă totul dar desfăşurările nu se opresc aici. Pentru a obţine un „sat“ valid, activ şi producător de bogăţie mai este nevoie şi de comunicaţii, nu doar de „comunicaţie“.
Drumurile bune şi podurile solide vor scoate omenetul – astăzi semi-izolat – la lumina altor perspective decît cele repetitive de acum, căci „pe drum“ vin orice fel de plătitori, de la cei pentru produse pînă la cei pentru servicii şi tot „pe drum“ se duc mărfurile de orice fel. Evident, nu doar „căile de comunicaţie“ reprezintă factorul de impulsionare ci şi comunicaţiile în sine. O reţea de telefonie fixă bine organizată intensifică şi contactele, la orice nivel. De fapt, sîntem în situaţia stranie de a re-gîndi mediul rural în date ce îi depăşesc potenţialul şi care, practic, ard etapele. Cînd agricultorul ară astăzi cîmpul cu plugul de la Burebista pare extravagant să se invoce „satul informatizat“ şi telefonia mobilă care sînt, totuşi, fapte. Modelul valid constă, din această perspectivă, în agregarea soluţiilor tradiţionale şi a realităţilor tehnologice care se generalizează si,daca vor fi bine indrumate, nu vor aduce stricaciunea ci un soi inedit de re-cuceriri care azi inca nu se intrevede.