De ce inainteaza Bucurestii spre Nord ? O explicatie confesionala

Privind întregul din acest unghi, Bucureştii se arată însă a fi mai degrabă o agregare oareşicum echilibrată, cu doar puţine scăzăminte astăzi, când nu mai e definit, cum se definea odinioară , în chip de oraş cu mănăstiri. Căci, la drept vorbind, în alte vremuri oraşul însuşi, organizîndu-se în jurul cîte unei biserici ce aduna populaţia şi cîteodată îi dădea chiar numele ce diferenţiază ” cartierul ” sau ” mahalaua “, evidenţiase un fel de urzeală tainică de mănăstiri, deopotrivă sanctuar prin ritualistică de putere divină revelată dar şi prin componenţă economică, fiind chiar, în chip surprinzător, temple ale banului. Desfăşurîndu-se o hartă imaginară de prezent continuu – care exclude criteriu de cronologie, precădere de epocă şi, pînă la urmă, evoluţie în timp – se observă locuri cu faimă, tradiţie şi înrîurire ce , uneori, se mai păstrează în subconştientul colectiv si au greutate in reprezentarile transmise de la o epoca la alta . Unele încă există şi sînt active , precum Antim – cetatea cărţii, arhiva şi biblioteca Valahiei secrete – ori Radu Vodă, sediul marilor averi de protagonist „grec“, deci ” nepămîntean ” . Altele s-au risipit la o vreme şi nu se mai păstrează decît numele şi cîteodată faima, rar amintirea locului de aşezare ori cîte o legendă ce se stinge şi ea ,ramanand ,cand ramane, numai in carti prafuite si ele . Cine mai ştie pe unde aflau Sărindarul, Sfintul Sava ori Mihai-Vodă ? Şi cine, dacă nu prea puţini, mai leagă Cotrocenii şi Caşin, cu notorietate încă dar fără propriu-zis greutate de tradiţie mănăstirească, de ceea ce fuseseră altădată , totusi nu prea de mult? In locul marii mânăstiri urbane ce agregă omenet şi creează festivitate de întreg, pelerinaj şi pîlpîire de instituţie anterioară celor seculare, ce vor veni şi se impun mai la o vreme, apare biserica de sat orăşenesc, totemul cartierului, spaţiul consacrat de coagulare, ratificand în cele din urmă triumful parohiei.
Acestea – în interiorul zidurilor teoretice de oraş, ce se extinde totuşi constant deşi capricios. Căci ” în afară “, şi mai în toate direcţiile, răsar în vremuri diferite mănăstiri ce se mai conservă, pînă astăzi chiar, si care împînzesc oraşul de viitură cu un fel de spaţiu de protecţie ce parcă şi-ar fi dorit, dacă am privi totul simbolic şi fantast, să protejeze prin contribuţie de rugători. La Miazăzi, înspre raiale şi către turcime, se înălţă Comana despre care se mai ştie foarte puţin deşi a rămas în picioare ( altădată , insa , loc cu destin ); înspre Apus, Sămurcăşeştii ce apărură acum aproape două sute de ani, stînd încă în fiinţă. Spre Nord, cu diferite deviaţii de unghi faţă de ordonata de busolă, aflăm Mănăstirea Snagov – cu aerul ei enigmatic, de aşezămînt insular, Ţigăneştii, recenţi totuşi, de numai o sută cincizeci de ani, şi, mai la o parte, Grădiştea. Insa cu cît ne îndreptăm, geograficeşte, către Răsărit, apare în mod tulburător regiunea sacră, schiţată întîi de toate de Plumbuita, apoi, mai la depărtare, Căldăruşanii şi Pasărea şi, în sfîrşit, Cernica. Aici, de fapt, ar fi trebuit să fie lamura şi spaţiul de atracţie mitică fiindcă pretutindeni s-ar găsi reazem, motiv spre a se institui obiceiuri, drum ritualic si a se consacra. Dar, în chip straniu , lipsesc de-aici tradiţia, tradusă în pelerinaje, mari procesiuni, hram cu faimă şi loc de întîlnire enigmatic, precum în alte locuri cu mai puţină charismă.
Situaţia este, în definitiv, ne-explicabilă. Aici sălăşluieşte o imagine de protecţie ce încă este vie şi o impresie – ce se întăreşte uneori – de oglindă în calm ne-contingent a oraşului frămîntat; aici, la drept vorbind, este Mănăstirea Sfintului Calinic. În orice alt loc european şi, deci, creştin, acesta ar fi argumentul capital căci amintirea fostului mare stareţ, canonizat de Biserică, bine-merită nu doar prin faptă şi sanctitate cît şi prin puterea de a înrîuri mulţimi, prin folklor de episoade minunate şi chiar obîrşie căci, originar din mahalaua Visarion, de pe lîngă Piaţa Romană de azi, Calinic este Sfîntul prin excelenţă al Bucureştilor. Astfel încît, examinînd probabilistic, locul sacru al Bucureştilor ar fi trebuit să fie, deci, Mănăstirea Cernica şi pornindu-se de aici ar rezulta că ( prin instinct de aşezare pe loc sigur, cu protectorat şi circulaţie statornică în ritual ) aici – şi nu altundeva – ar fi de închipuit adaosul uman, multiplicarea, dezvoltările.

Şi, totuşi, astfel de îndemnări nu se arată nici ieri, cînd ar fi fost poate mai în temei de a se arăta, şi cu atît mai puţin astăzi, în amurgul unui ciclu de secularizări ce începu odată cu domnia lui Cuza, ceea ce abia cîteodată se mai evocă şi se omite mereu , din raţiune de tradiţie impusă. Rămîne evidentă, deci, concluzia ce se evocă în mod curent: Bucureştii, cum se insistă de obicei şi se constată într-un limbaj nu prea nuanţat, se dezvoltă „mişcîndu-se“ către nord, deşi argument confesional puternic nu întîlnim, unde nu se evidenţiază focare si vreo iradiere de mister alta decît amintirea mormîntului enigmatic al lui Vlad Ţepeş, de la Mănăstirea Snagov şi nici aceea, căci puţini ştiu şi prea puţini mai amintesc despre acesta (daca nu cumva chiar se si straduiesc sa-l uite definitiv). Să fie aceasta expresia nediscutabilă a unui spirit orăşenesc arătînd neaşezare, compoziţie mai degrabă de viitură, tablou de populaţie pestriţă şi amestecată fără scop precis, definit şi mai înalt, mai degrabă stricătoare decît oranduită în vederea unei înfăptuiri ce transcende clipa? Ori poate ideea, bănuită a se crea şi întreţinută cu sfială, după care, acolo unde creşte Arborele Sacru, nu încap şi paşii profani, care tulbură, şi sunetul banilor pe tejgheaua improvizată de zarafi ? Oricum ar fi, misterul ” capului de busola indreptat spre Nord” este nedezlegat iar explicaţia nu se reazemă pe argumentul sacru.