~Ce se vinde si ce se cumpara in luna August ?

ARTUR SILVESTRI  :Cum se cumpără „pe loc” şi, mai ales, când şi de ce?

Deşi către August plăcerile verii sunt gustate din plin, în modul epicureic ce caracterizează viaţa românească lipsită de profunzime pe care o trăim astăzi, totuşi sfârşitul timpului plezirist se apropie chiar dacă această realitate se observă, de obicei, prea puţin. Sunt şi astăzi încă destui cei care socotesc că principiul sezonier fiind aproape de necontestat – deşi se greşeşte – a lăsa toamna să vină spre a ne re-întoarece la afaceri ar fi nu doar de dorit ci şi de recomandat. Pe scurt, fiind încă vară, „imobiliarul stă” şi abia peste o vreme s-ar putea să dea semne de reformulare.

În materie de „casă de vacanţă” acesta este, poate, un fapt evident deşi, bineînţeles, totul lucrează pe un strat cu mai puţină vizibilitate ca şi cum „nu s-ar întâmpla nimic”. Şi acum, ca şi în oricare alt anotimp, se cumpără – dacă sunt convenabile – case şi terenuri şi, deci, o anumită zonă de interes rămâne activă şi cu un rulaj constant, poate încetinit uneori şi în anumite regiuni, dar aflat în afară de orice îndoială. Accentul cade aici pe ceea ce însemnează „achiziţie cu sume reduse”, de fapt oferta accesibilă care, dacă nu comportă risc financiar considerabil, se poate prelua repede şi, dacă va angaja un plasament dovedit ulterior ca fiind inconsistent, nici nu va aduce pierderi prea de tot simţitoare. Mulţi, fiind atenţi la „starea de fapt imobiliar” din regiunile unde ajung în vacanţă, se hotărăsc pe loc dacă întâlnesc ceea ce li se pare „corespunzător”, convenabil şi fără procent prea ridicat de hazard. Acum vreo zece ani, într-o vară călduroasă, ca şi aceasta, apăruse la biroul meu o cunoştinţă destul de chibzuită în materie de cheltuit bani pentru case şi terenuri şi care, având încă o anumită rezervă, mă întrebase dacă o fi făcut bine ce a făcut. Cumpărase, fără să stea prea mult pe gânduri, nişte terenuri agricole, undeva, mai la sud de Craiova, despre care aflase într-o manieră care, ea însăşi, are un grad de poveste ce se remarcă de îndată. Era, împreună cu familia, într-o excursie de plăcere care nu atât că era „fără ţintă” (căci aveau în vedere o vizită la nişte rubedenii ceva mai îndepărtate) ci „fără program strict”; când, oprind maşina între Bechet şi Calafat, ca să mai bea o cafea din termos şi să fumeze o ţigară, auziră o conversaţie între doi localnici care îşi socoteau banii ce ar fi putut să încaseze pentru câteva hectare destul de bine aşezate (râu şi pădure) într-o apropiere atrăgătoare. Socotind pe loc şi observând că reveneau cam 45 de dolari americani hectarul şi că, deci, şase hectare ar fi însemnat nu mai mult decât 300 de dolari – pe care îi aveau în portmoneu – bucureştenii se deciseră într-o clipă şi, în câteva zile, deveniră „proprietari de pământuri”. Astăzi, bineînţeles, cumpărătura valorează de zece ori mai mult dar probabil că în patru-cinci ani „va face” mai mult şi se va mări valoric de alte încă zece ori. Aceste decizii ce ar putea să pară pripite s-au produs uneori chiar sub ochii mei. Era, cred, prin 1993, când însoţeam nişte apropiaţi ce reprezentau în România o companie franţuzească a cărei „marcă” trezea emoţii de îndată ce se evocă de către cineva, vreodată. Plecasem de câteva minute din Sinaia, unde întâlnisem, la Hotel „Palas” o familie de foşti moşieri care ar fi trebuit să redobândească o vilă splendidă şi care, stimulaţi de un actor şi care acum „făcea” pe agentul imobiliar, se gândiseră să „o prezinte”, ca ipoteza de viitor „unor străini cu bani”. Ipoteza era, cu adevărat, un vis ce, poate, s-ar fi putut traduce cândva în realitate, dar nu prea curând, iar „străinii cu bani” (eternul şi fascinantul mit românesc al anilor ’90) erau doar nişte petrecăreţi inteligenţi care, dacă aveau parte de „ceva” ieftin ar fi înaintat, dar nu mai mult, bineînţeles, căci în Colonii se cumpără „bine” şi „se câştigă, de obicei, banii mari”. La scurtă vreme, ajunserăm pe la Comarnic şi, fără să îmi dau seama; am evocat orăşelul Breaza unde, cam de vreun an, protipentada îmbogăţită îşi mutase peste vară „cartierul general”. „Şeful străinilor”, un personaj cu o biografie aproape fabuloasă pentru înţelegerea noastră din acea vreme, pofti să vadă Breaza şi fiindcă aveam câteva „obiective interesante în portofoliu”, ajunserăm curând la câteva dintre acestea. Unul mai ales era tentant: o casă de lemn, bine făcută dar încă neterminată, se vindea, împreună cu grădina, mărişoară, cam la 32.000 de dolari americani. Şi fiindcă şi poziţia era satisfăcătoare, preţul fu socotit „bun” deşi nu era chiar un chilipir. Decizia se luă „pe loc” şi nu fuse greşită. În câte^ va luni, până în decembrie, care fu terminată, „pregătită pentru vânzare” cu cheltuieli de cam 6-7.000 dolari americani, iar vânzarea, la vreo 54.000, aduse, în doar jumătate de an, un profit net de cam 40 % ceea ce parcă nu este chiar atât de nemulţumitor.

Şi eu „mă decisesem” tot atât de rapid în acea vară chiar, dar ceva mai târziu, când tot la Breaza am cumpărat „pe loc” un teren micuţ, de vreo 7-800 mp, la un preţ de necomentat şi pe care, totuşi, a trebuit să-l vând peste doar câteva luni – cu un câştig oarecare, nu prea mic, totuşi – fiindcă în „lumea de la ţară”, unde adeseori vecinii îţi rămân rudele vânzătorului. Ideea de a cultiva cu roşii, ardei gras şi ceapă terenul meu (fiindcă aşa apucase „de la predecesor” era foarte răspândită dar evident că mă încurca şi mă enerva. „Cumpărătura de august” este adesea instantanee dacă nu reprezintă valori prea mari. A rămas în mitologia imobiliară a Bucureştilor, ca o legendă deşi era un simplu episod din realitatea noastră stranie, povestea despre un personagiu destul de cunoscut care, ajungând prin 1999 la Supermarketul „Prisma” spre a face unele cumpărături obişnuite, aflase de la proprietara unui magazin că aceea ar avea de vânzare un teren de vreo 1.200 mp în Corbeanca, adică în apropiere. Costa sub un dolar american pentru un metru pătrat şi bineînţeles că ocazia fiind evidentă, personagiul – cum se povestea, cu amuzament, prin oraş – nu a mai cumpărat pantaloni de blue-jeans ci un teren bun şi bine aşezat, plătind avansul „pe loc” şi restul peste câteva zile, când se completase „dosarul de Notariat”. Inutil să spun că personajul acela excentric sunt eu.