1 Octombrie 2007 – „Afaceri de toamnă” – Ce se vinde si ce se cumpara in Octombrie ?

Să fi fost prin august 1995 când, tot încercând să vindem în mod satisfăcător un conac din Vălenii-de-Munte, căpătasem un sentiment straniu, pe care nu mi-l explicasem şi care nici măcar nu îl puteam defini ca să pot să-l înţeleg. „Obiectivul” ajunsese, ca documentaţie, la mine cu mai bine de o jumătate de an înainte şi, în sine, reprezenta ceea ce se cheamă „o Ofertă” având în vedere şi contextul de-atunci şi, bineînţeles,”piaţa”. Clădiri „istorice” cu o anumită ţinută şi care, pe deasupra, să mai fi aparţinut şi unui „nume” ce presupunea chiar şi un fel de blazon nu se puteau afla prea numeroase în acea vre-ne iar dacă, printr-o oarecare exagerare, se mai invocă şi câte un fel de „castel provincial” în Transilvania (ceea ce apăruse, la un moment dat, însă era o dărăpănătură) aceasta era o raritate şi nu putea fi socotită decât excepţia ce confirmă regula. Mai mult decât atât, proprietatea avea ceva special chiar dacă nu ar fi contat valoarea ei istorică, totuşi evidentă. 0 livadă uriaşă ce se întindea pe o suprafaţă de un hectar, înzestrată cu alei şi bănci care o transformau într-un parc imens cu pomi roditori şi cu şiruri de flori diverse, colorate în aproape toate anotimpurile; şi în mijloc – o construcţie mărişoară, cu destule camere şi foişor la etaj, încălzită, iarna, cu focuri de gaz metan, conservată mulţumitor, împărţită înlauntru destul de practic. Avea o ţinută de sediu de moşie care ar fi trebuit să placă şi să intereseze. Şi cu toate acestea nu interesase pe aproape nimeni, în multe luni, ce trecuseră decând o rudă, sau o cunoştinţă îndepărtată, a moştenitorului ce locuia în străinătate adusese planuri şi fotografii şi ceruse să ne ocupăm de această mică bijuterie, doar un personaj ultracunoscut ce făcea parte din protipentada (o apariţie ea însăşi stranie, enigmatică şi destul de bine constituită intelectualiceşte) voise să o vadă (şi o văzuse) dar nu a înaintat. Întâia explicaţie a acestei inerţii mi s-a părut că ar trebui să fie, de bună seamă, „preţul”, veşnica poveste ce împiedică decizia rapidă. Acesta era cu adevărat o extravaganţă, deşi, dacă mă gândesc bine, pe o „piaţă” foarte firavă şi cu puţine repere mai ales în materie de comparaţie nu s-ar fi putut zice că este categoric „mare”. Dar era mare, la drept vorbind.
Începusem să mă gândesc că, priceperea mea în materie de „case se cu istorie” ar trebui corectată şi aveam chiar şi bănuiala că greşisem, într-un anumit fel, atunci când mă inflamasem în ideea că voi reuşi să vând ceea ce alţii, atunci, nici măcar nu visau că ar fi putut avea la îndemână. Ideea însăşi că nimeni nu întreba nimic îmi întărea această supoziţie şi mă pregăteam să amân, ori chiar să suspend, orice fel de mobilizare în această direcţie.
Când tocmai luasem această decizie, stabilind că promoţia ar fi trebuit să devină mai firavă, se produse un fenomen complet neaşteptat, în numai două săptămâni se anunţară cinci echipe de cumpărători posibili, din categoria „cu pondere”; nu dintre eternii plimbăreţi ce îşi fac „cultura imobiliară” pretinzând că există sume mari în buzunarele lor pe unde sufla vântul. Era toamnă, când „oamenii de afaceri” au încheiat vacanţa.
Dar ce ar fi însemnat aceasta, la drept vorbind? Şi în acea vreme, ca şi acum, „vacanţele” sunt interval nu doar de odihnă şi de timp suspendat ci şi de calcule şi de prospecţie în vederea unor înaintări ce se vor face atunci când va fi timpul potrivit şi destulă energie spre a se decide corect. Din acest punct de vedere, ideea că „toamna se fac plasamente „şi încep dezvoltările inteligente nu este lipsită de un sâmbure de adevăr deşi nu trebuie să capete o valoare absolută fiindcă nu o are căci, până la urmă, speţele sunt diferite şi realitatea – destul de policromă. De obicei apare, fără a i se puteä explica originea, ipoteza că terenurile pentru construcţie se cumpără acum dar aceasta este, până la urmă, o încheiere de natură ritualică. Nimic nu ar contri bui, la drept vorbind, la o astfel de îndemnare dacă nu ar exista ritmul documentelor administrative care impune asemenea opţiuni. Omul nu cumpără ca să ţină banii ¡mobilizaţi (şi altădată, când băncile acordau dobânzi destui de mari, avea de pierdut nu puţin) ci fiindcă, spre a începe „lucrările” cât mai devreme în primăvară, uneori chiar atunci când „dă firul ierbii”, are nevoie de încheierea dosarului de autorizări fără de care nu va putea face nimic. La noi, precum bine se ştie, acesta nu se rezolvă într-un chip lesnicios. Ai cele şapte-opt avize preliminare, nu îl ai pe al noulea, fără de care nu se poate şi atunci, fiindcă „răspunsul negativ” vine, de obicei, către sfârşitul celor „30 de zile legiuite”, trebuie să mai aştepţi încă o lună ca să se înduplece funcţionarul de Primărie să îşi pună iscălitura indescifrabilă şi apostila pe „hârtia” ta ce putea fi ratificată în doi timpi şi în trei mişcări. Aceasta dacă nu cumva cine ştie ce ordin misterios „de ministru” sau o „hotărâre hotărâre de Consiliu Local” (din comuna destul de îndepărtată unde se găseşte terenul visat) schimbară legea în funcţiune, nu prea mult, ce-i drept, numai prin punctele esenţiale. Astfel încât totul ajunge, adeseori, o curată sursă de boală de nervi ce predispune, ca să se înainteze, la o „comportare mai omenească” şi chiar la atitudini ancilare, de supus care cotizează la bunăstarea stăpânului.
Oricine s-a gândit vreodată sa construiască pornind „de la firul ierbii” cunoaşte aceste stări complicate, unde disperarea în faţa birocraţiei kafkiene se amesteca uneori cu euforia, când se obţine „semnătura” mult-aşteptată. Dar, de fapt, nu acestea sunt temele capitale, deşi, privind prea în imediat, totul pare că depinde de acestea. Astăzi, când nicăieri parcă nu mai poţi să fi sigur de pământul stabil şi de protecţia în faţa viiturilor, aşezarea a devenit elementul fundamental, lată de ce s-ar putea zice că, mai degrabă, „terenul trebuie cumpărat, nu în Octombrie, când încă vremea este frumoasă, ci în Noiembrie, după ce au început ploile, şi putem observa mai realist pe unde curg apele la vale şi dacă nu cumva dealul, vara-mirific, scoboară şi el către în jos.
_________________________________________________________________________________________
Din volumul ” Zile si Bani . Cele douasprezece luni ale afacerii imobiliare „, in pregatire pentru anul viitor

28 Septembrie 2007 – ” 5000 de Euro metru patrat de teren in Bucuresti ; dar de ce nu 10.000 ?”

In climatul bizar din Romania , unde cele mai frivole teme se trateaza cu o seriozitate de adevarat ” casus belli ” iar materia ce determina insasi situatia noastra istorica si compozitia sufleteasca este uitata ori dispretuita , au trecut aproape neobservate cateva concluzii de reuniune economica recenta , la drept vorbind complet alarmante. Ca si in alte randuri , secta gulerelor albe si-a dat intalnirea ritualica si a consumat-o cu superficialitate – ca o simpla bifa intr-un carnet de bal – sub privirile neglijente ale „jurnalistilor ” din categoria lui ” reazema usi ” . Abia vreo cativa s-au invrednicit sa comunice succint cateva propozitii cu aspect semi-ezoteric care nu vor sluji numanui in a intelege mai mult decat ecoul unui reportaj lenes si scris pe coltul mesei ,la repezeala . Senzationalismul se observa ca deobicei pretutindeni si are drept ocazie eterna ” inflamare a preturilor ” , marota redactorului marunt care azi ” nu are subiect „. Insa nici minte , precum se vede din mica dizertatie de un ridicol patent , de unde citez : ” Piata terenurilor din Capitala- zice autorul , cu ton doct – a ajuns pe alocuri la preturi greu de imaginat, proprietarii cerând pentru un metru patrat de teren 4.000 chiar 5.000 euro. Este vorba despre terenuri situate în zonele centrale,
precum Piata Româna, Unirii sau Victoriei, în multe cazuri cererea fiind net superioara ofertei. ”
Scandalos aici nu -i insa pretul uluitor de ridicat , asa cum crede ziaristul din categoria ” sapte la leu ” , caci , in fond , aceste numere nici nu exista ca pret : sunt simple ” preturi de strigare ” ce nu reflecta decat o dorinta salbatica de ” mari lovituri ” si de castig rapid si , in acelasi timp , maladia de febre maxime ce zguduie Bucurestii din temelii. Mecanismul e, de altminteri , rudimentar .Astazi zic ” 5000 ” , maine , in aceeasi maniera arbitrara , retractez si majorez , dubland fara nici un argument in ideea specifica ” bucurestenismului ” ca ” nu-i prost cine cere, e prost cine da ” . Rezulta deci ca daca maine vor aparea- si probabil ca apar- vanzatori ce vor cere 10.000 de Euro pentru cateva palme de pamant , noi vom spune ca preturile au atins aceasta cota si ne vom rezuma sa privim fara macar sumare verificari sau proces elementar de gandire , intanzand raul prin complicitate ori atitudine prosteasca ?
Asa rezulta la o privire fara iluzii. Caci din intalnirea ” presei fudule ” si a ” specialistilor facuti pe puncte ” apare imaginea monstruoasa a unui oras care nu-i decat obiect de „facut bani „.
Scandalul sta , de fapt, in usuratatea in a formula ipoteze ingrijoratoare in felul unor certitudini si, in ultima analiza , in a falsifica in mod voluntar si calificat. Caci ” sursa” nu-i aici un „gura casca ” de pe la ziar ci o capetenie de breasla de notari , care, in loc sa invoce „preturile platite „( caci le stie , avand ” cheia si lacata „) ne prezinta ” cat se cere ” ca si cum „piata ” e facuta de pretentii si de legende si nu de realitati si de fapte .
Atitudinea nu mai mira defel .Astazi , numarul celor ce , platiti fiind din ” ban colectiv ” ori din „monopol de breasla ” , nu fac decat aproximativ ceea ce sunt obligati sa faca (iar altii nu fac deloc ) dar in schimb se amesteca acolo unde nu stapanesc decat vagul pur , a crescut intr-un procent socant si iritant, ce primejduieste echilibrul social , oricum firav . Cazul este tipic dar raul este facut iar maine – un cutare extravagant si lacom se va trezi ca „proprietatea lui face 12.000 ” caci asa ” a citit la ziar si ziarul nu minte ”

27 Septembrie 2007 – De ce sunt hotelurile „ieftine ” ?

La vremea cand, in toamna lui 2007 , nu se mai intelegea nimic din febra imobiliara din Romania ( unde ” ca locuinta ” se cumpara tot ce apare , licitand si platind in mod constient ” cat nu face ” ) hotelaria nu cunoastea nicidecum aceasta evolutie in masuri primejdios de impulsive . Desi putine si nu prea nepotrivit asezate , destule hoteluri pareau ” ieftine ” si , in valori relative , asa si erau , fara indoiala. Caci daca in Bucuresti un apartament de ” haute bourgeoisie ” ajungea adesea mult peste „jumatatea de milion” ( in Euro, bineinteles ) si nu odata rivaliza cu resedinta pariziana de „bloc haussmanian ” atingand ” milionul „, in Govora de Valcea existau hoteluri vandabile la nivel mai scazut si care, totusi, in jargonul de agent -„nu mergeau usor „. Explicatia acestei situatii ar merita formulata . Caci daca in chestie ar fi fost ” improvizatii recente ” ce ar fi capatat regimul de ” hotel „prin exagerare de „investitor ” ce si-a propus sa pacaleasca vanzand ” calul vopsit ” precum geambasii de altadata, atunci ar mai fi de inteles atat reticenta cat si pretul . Insa ” obiectivele” erau hoteluri ” cu biografie” confirmata la o evocare oricat de sumara.
Un hotel asezat foarte potrivit , si propus la vreo 400.000 de Euro , arata cam 40 de camere ( in genul garsonierei de „in jur de 30 de metri „) organizate pe aproximativ 2000 de metri patrati de cladire ; altul , de aproape un milion , si intins pe 2400 de metri , cuprindea 62 de camere si se inconjura si de un teren destul de larg, un parculet, la drept vorbind. Categoriile „istorice” , ca sa zic asa, stimulau ,la randul lor ,imaginatia si diferentiau intr-un anume fel, caci ” ieftinul” avea o oarecare vechime, iar ” cel mai scump” era cam de 40 de ani , deci matur. Amandoua aveau ceea ce se cheama ” vad ” iar orasul , o statiune balneara cu o notorietate relativa , asigura teoreticeste o continuitate in exploatarea de acest soi si in viitor . Dar , cu toate acestea ,inca nici unul nu atrage din cale afara ori intereseaza mai degraba numai ca teorie, fara decizii pragmatice . Acesta este,insa ,un simptom de atitudine romaneasca recenta fata de bani . Aici , nu ” productia ” -deci valoarea adaugata este scopul – ci ” castigul fara sa se faca nimic ” ori, in cel mai rau caz posibil , conditia de rentier .
Pretutindeni in lume , hotelurile presupun cheltuieli, castig prin exploatatie si personal platit, deci ” afacere ” iar speculatorul urmareste acum banul inmultit rapid si fara aproape nici un efort .
La noi , manipulatorii de bani s-au obisnuit prea mult cu castigul din speculatie si renta si socotesc ca astfel de ” plasamente ” in loc sa produca , „blocheaza banii ” ( caci pana se ajunge la lichiditati trece timpul ) ceea ce nu-i ,totusi, fara sens in ritmul ametitor de multiplicare ce se intalneste in epocile mai noi .
Si , de fapt, in materie de hotelarie cumparatorii sunt mai putini (caci le trebuie experienta ori ” echipa ” )si cumpararea in sine, ca operatiune tehnica, se face platind nu doar imobilul ci si pentru afacere .Ori aceasta nu place ” omului recent , posesor de bani ” pentru care ” afacerea ” este iadul pe pamant .
Vremea afacerilor asezate, de unde se castiga rezonabil si cu efort , inca nu a venit desi deznodamantul e in afara de discutie si se va produce candva. Dar cand anume, aceasta se poate doar intui .

26 Septembrie 2007 – Ce urmeaza in ” imobiliarul romanesc ” ?

In datele de azi , care arata stralucit in suprafete dar ingrijorator in analize de masuri lucide, previziunile sunt aproape imposibile atata vreme cat se exercita intr-un moment cand ” maladia iluziei marilor castiguri ” a atins cote incredibile iar ” febra speculativa” se afla la cote inimaginabile ieri . Caci, pe langa ” variabile ” ce pot modifica piata imobiliara in intervale scurte ( un cutremur devastator , asteptat totusi ; schimbari pe „piata globala a vanzarii de bani ” cu efect in ” creditul ipotecar ” etc. ) , ramane inevitabila ” saturatie de cerere ” care , fara nici o indoiala , va aduce urmari in materie de ” afaceri cu birouri ” si , de buna seama , si cu ” blocuri de apartamente de lux ” . Aceasta este de asteptat in nu mai putin de doi ani dar nici mult mai tarziu , daca, evident , starea de fapt va ramane invariabila . Apoi, vom avea nu un declin ci „o re-asezare ” , constand in corectii de valori manifestate in domeniile astazi ” supra-incalzite ” si in cresteri naturale acolo unde astazi se plateste ” discriminatoriu „, adica uluitor de putin ( „piata de terenuri agricole ” ).
Doua incheieri sunt , insa , necontestabile . Noi nu vom mai avea niciodata ” preturile de anul 2000 „(cand un apartament de doua camere se putea cumpara aici cu 15.000 de dolair americani ) dar , in acelasi timp , nu vom cunoaste ” realitatile pamantului parjolit ” din Germania de Est , unde, in doar cativa ani (in deceniul trecut ) zeci de mii de locuinte stateau parasite si „nu valorau nimic „.

25 Septembrie 2007 – ” Criza de locuinte ” decimeaza populatia

Obsesia ” crizei de locuinte ” , ce se trateaza campanistic si iresponsabil -ca un fel de tema criminala de jurnal de stiri – de catre jurnalisti ignoranti si nepasatori , va avea , insa , efecte dintre cele mai dramatice care astazi nu sunt decat intrevazute si aproape deloc analizate iar cand ajung pe mana cate unui ” analist” bun la toate nu-s decat materie pentru marunte dovezi de slugarnicie sociala care , nu odata , ajung la un grad de cinism surprinzator . Intre acestea , una stupefiaza de-a dreptul si merita un comentariu macar succint caci , pornind de la o interventie in tema ” catastrofei demografice ” a unui politician de Dambovita care se afla in treaba, ca deobicei , aduce puncte de vedere de-a dreptul aiuritoare.
” Incet dar sigur- zice bizarul comentator – Romania va deveni o tara mult mai incapatoare. Motivul: vom avea mai putini cetateni: cu aproape un sfert mai putini „. Adica, mai pe scurt, fiind mai putini , va exista si ” fond imobiliar ” suficient pentru toti cei ce astazi privesc cu jind si nu au parte de nimic . Insa de unde ar proveni aceasta situatie care, oricat ar placea unora , nu este de tolerat si, in loc sa se trateze in viziune realista , se ” politicianizeaza ” ca deobicei ? De la viata moderna care si aici este privita ca un fetis si ca o iarba a fiarelor daca nu chiar ca un fenomen ineluctabil ce nu se poate nici curma si nici incetini . Aceasta face ca sa apara in istorie ceea ce ” analistul ” ( remarcat odinioara -si azi chiar – mai ales prin comentarii pe ” subiect militar ” ) denumeste ” cuplul modern „- caracterizat prin ” laicizarea vietii sociale /../urbanizarea accelerata si reducerea populatiei rurale , respectiv cu asumarea de catre tot mai multe femei a vietii profesionale active „.
Sapte vorbe, cinci aiureli caci indiferent daca explicatiile se sustin ( si confirmarile ar fi oricum firave ) ,nu judecatile de constatare au importanta ci analiza si solutiile continand indreptari . Acestea nu exista, ca intotdeauna . Modelul descris este in chip vadit o simpla aculturatie iar comentatorul – nu un ” analist ” cu opinii si poate -daca e capabil – cu solutii ci un agent oarecare ce legitimeaza un mod de viata propus staruitor in „periferie” cand acesta s-a dovedit dezastruos in ” metropola”. Dar, pe langa acestea, insasi ideea ” urbanizarii ” si a pustiirii satelor e vazuta cu o nepasare iritanta cand, la drept vorbind, aci se ascund majoritatea relelor contemporane privite fara cea mai mica rezerva si intr-o maniera de un ” finalism” desgustator . Fiind evident ca strangerea populatiei in orase exprima ideologiile concentrarii in vederea controlului prin indoctrinare si consum dirijat ( spre deosebire de ” risipirea” pe teritoriu unde ” riul si ramul” creeaza atitudine diferentiata si optiuni ce nu concorda ) rezulta ca macar elementarul mediu de reproducere a muncii ar trebui asigurat aici de cei ce profita din acest fenomen. Insa acesta lipseste. Cand privesti nenumaratele insiruiri de orase extinse la intamplare traduse in lume prin favellas, bidonvilluri si sate aproximative invadate de puhoaie de tarani saraciti precum in Istanbulul anexat prin migratii de anatolieni ce nu se mai termina , intelegi ca , indiferenta la principiile de echilibru social , „Stapanirea de peste tot ” adopta metode cinice, care extermina si dezumanizeaza.
La noi, acest proces este si mai puternic ( desi insidios si ocultat ) caci se traduce , intre altele , si in psihoza colectiva a salasului. Milioane de tineri care ajung sa viseze la ziua cand vor locui , ca proprietari, o garsoniera semi- mizerabila platita cu salariul lor fara consum in peste douazeci de ani se stabilesc in orase unde nu doar ca intra ” slugi” la proprietarii marunti ce stabilesc chiriile prin vorbe scurte de parca ar scuipa seminte , ci traiesc intr-o neo-iobagie de colectivitate supusa tuturor agresiunilor ( de la ” santiere nesfarsite” , aer irespirabil si aglomerari de trafic ,pana la ” legea bunului plac de banda organizata”) care scot din minti cele mai tari caractere , aduc boli vechi si noi si o deprimare ce nu se mai inlatura usor .
In aceste conditii , unde supravietuirea devine unicul obiectiv , cine se mai poate gandi cu calm si in masuri senine la ” procreatie ” si macar la sentimente mai inalte care au facut deliciul cititorilor de literatura din alte timpuri mai putin ” moderne ” ? Caci nenorocirea principala este insasi aceasta ” modernizare ” intreprinsa in sistem tributal de catre personagii rapace si cu apucaturi grotesti care strica insasi forma clasica de multiplicare naturala a unei populatii traind asezat . Rezulta ca nu doar ” dezradacinarea” massei tinere aduce slabirea de celula si imputinarea in numar ( desi aceasta va fi cauza de capatai ) ci si ” ura pentru batrani „, o forma lugubra de ” condamnare a trecutului ” investmantata in tehnici subtile de genocid .
In loc sa contribuie la asezarile mai bine inchegate de civilizatie traditionala ( si fara a repeta simetric erorile nesabuite facute de altii, in alte geografii ) , dezvoltand ” teritoriul in mod echilibrat ” ( asa cum se invoca retoric si steril in documente de administratie vorbitoare ca sa se afle in treaba ) , neo-fanariotismul contemporan – care a dus vinaritul si fumaritul la cote incomparabile cu modelul istoric de jaf parjolitor – se rezuma la priviri impasibile de stapan incontestabil ; dar un stapan absurd , ce isi ucide vita de la jug.

24 Septembrie 2007 -INTREBARI SI RASPUNSURI : ” Ce fel de lux avem in Romania ?”

Intrebare primita de la jurnalista ILEANA ILIE, revista ” Business Magazin ” : Fiecare mare oras din Europa are o artera comerciala exclusiv de lux, precum Sloane – – Street in Londra, Avenue Montaigne la Paris sau Via Montenapoleone la Milano. Care ar fi „resedinta” luxului in Bucuresti (Victorie?, Dorobanti?)? Exista o asemenea resedinta? Avem lux in Romania?

In orice societate organizata (nu insa si la noi, care traim intr-o vesnica pregatire a unui viitor ce se dovedeste mai intotdeauna incert ) , „luxul” se insoteste cu risipa in proportii mai mici sau mai mari si,deci, cu ceea ce oriunde in lume insemneaza categoria inlesnita , la multi ” traditionala ” si ” conservatoare”.
Aceasta este o schema cu universalitate insa nevalabila pretutindeni in aceste proportii si , fiindca la noi totul se imparte astazi in trei nivele diferite ( ” Romania”, ” Bucurestii ” si „Piata Dorobanti” ) , rezulta ca sediul luxului ar trebui sa se situeze ” acolo unde sunt bogatasii” . Si,intr-adevar, cand se observa „copiii de bani gata” oprind masinile decapotabile in mijlocul bulevardului , la coltul Liceului Caragiale , sub privirile umilite ale agentilor de politie neputinciosi, cand „facatorii de opinie” trec-inainte de emisiunile televizate-pe la cafenelele de pe strada „Bel Air” ( cum i se zice acum , prosteste, caci ” Radu Beller ‘ nu suna bine ) ca sa mai traga cateva sfori succinte si cand navalesc – numai pentru ” a fi vazute – catre una din cele mai scumpe piete de fructe si legume din Europa multimile de ” vipuri”- alcatuite din miliardari din categoria „proprietatii fiduciare”, metrese, jucatori de football cu masina de teren la varsta imberba ce o arata – ” uimirea ca „in capistea spoielii ” sunt inca prea putine ” magazine de lux ” apare si socheaza. Insa aceasta realitate se explica sociologiceste caci noi nu avem o ” burghezie noua” asezata si constituita organic ci doar o ” noua clasa „parazitara ce traieste numai pentru imagine si consemnare de revista de scandal. Arareori cei ce o compun targuiesc ” de la Bucuresti „;ei calatoresc saptamanal la Milano, la Paris si la Londra nu atat din nevoie ci spre a putea comunica apoi „jurnalistului acolit” mica stire picanta ce va face sa -si muste mainile de ciuda pe ” concurentii la notorietatea de cinci minute „si pe nevestele . Reiese, astfel, ca pregatire pentru consumul de lux masiv nu exista psihologiceste . Insa nici din punct de vedere imobiliar nu o avem . ” Sanctuare ” cu traditie precum la altii noi am fi putut avea si am avut sub infatisarea ” vadului comercial cu traditie” in felul specific locului ce insemna Calea Victoriei , interbelica promenada de „mare burghezie „, si mai recentul Bulevard Magheru dar acestea dateaza si, dintr-o anumita perspectiva, sunt aproape ” istorie „. De altminteri acest deznodamant banuit era de asteptat de vreme ce aici tot ce e traditie e socotit a fi vechi si ” depasit” si noua ideologie a ” modernizarii salbatice” devine un scop in sine si o expresie reformulata a ” modelului unic”, de culturi imbracate in uniforma.

21 Septembrie 2007 – ” Scandalul Parcul Tineretului „: cum va continua ” masacrul urbanistic ” din Bucuresti ?

In fata unei populatii prostite si paralizate de presiunea saraciei curente, era inevitabil ca Stapanirea sa nu aiba nici o piedica iar reactia fata de isteria imobiliara nesabuita dezlantuita in Bucuresti sa fie – in masuri vazute realist – aproape nula. Motivele nu-s putine si cuprind nu doar reaua atitudine de ” bucurestean de teapa lui Mitica ” si „spiritul creol ” al bucurestenizatului recent , fericit ca locuieste alaturi de boierime , ci si criza de institutii intre care ” actiunea cetateneasca ” -ce ar fi trebuit lasata sa se exprime firesc- este cea mai afectata . In aceasta materie , scena e ocupata de cam douazeci -treizeci de mancatori de bani de bugete porecliti de presa fidela ” societate civila ” , de fapt o oaste de stransura ignara si petulanta ce defileaza fara nici un rost prin ziare, pe la televiziuni si prin cabinete vehiculand un limbaj sumar si o ” romana elementara ” ce nu cuprinde mai mult de 200 de cuvinte, unele simplu barbarism. Arareori aceste specimene dau „fata cu Stapanirea ” insa numai atunci cand , vorba unuia , camasa e mai aproape decat haina caci ei sunt prin definitie profesionistii contestatiei de tocmeala
In zilele trecute, o capetenie de „intelocrati” s-a manifestat cu o vehementa relativa in materia unui asa-zis ” Scandal al Parcului Tineretului” care, bineinteles, este una din sutele de invarteli socante ce se fac astazi la noi intr-o maniera atat de sfidatoare incat viata insasi pare ca a devenit un cosmar . Fiindca speta nu reprezenta o noutate ci doar un episod de campanie prelungita peste masura , evocarea contextului si a istoriei recente plina de efecte daunatoare erau obligatorii insa nu s-a produs; omul statea stupefiat in „luminile rampei ” , fara nici o parere constituita , in fata unei haite dezlantuite ce cuprindea pe ” agentii calificati ai jafului”, alcatuita din functionari pe bani publici, avocati unsi cu toate alifiile si jurnalisti simulanti.
Situatia nu uimeste insa irita caci acesti „semnatari eterni de liste de protest” nu stiu mai nimic dar isi dau cu parerea in toate si mai ales acolo unde e necesara documentarea staruitoare , examenul fara partipriuri si o intelegere de fenomen social ce nu se castiga in cabinete si la ” simpozioane”facute aici si aiurea,pe banii cui vrei si cui nu vrei.Si in acest caz, lipsa de efect practic va fi categorica .
Astazi , Bucurestii nu mai sunt un oras , adica o adunare de prezente umane, de vietati diverse si de ” salasuri traduse in memorie” , ci o prada de aspect ultra-atragator a carei valoare se traduce in multe miliarde de dolari . Rezulta ca orice principiu de viata traditionala si verificata se inlatura si ramane numai realitatea Marelui Joc care, la randul lui, nu-i decat o imensa speculatie la o bursa a carei eficacitate consta in iscusinta manevrarii ” hartiei de prins muste ” si de extras fonduri pentru buzunare definite. Orice alt argument cade si de aceea procedura „intelectualista”, sterila si formalista, nu este decat o apa de ploaie si o simpla scenografie a ” rezistentei „. Atunci cand pe masa de ruleta se afla sume ce nici macar cu gandul nu se pot gandi si care, macar in parte relativa, pot ajunge in mainile ce se intind ca o grebla apucatoare spre a pune japca pe banul majoritatii sarace ce plateste biruri din greu , „protestul necalificat ” devine ridicul si pagubitor caci se trag cartuse in vant si se toarna nisip in ceasuri . Aici esentiala este precizia in argument care insa lipseste.
Cei ce cunosc realitatile de pe teren -si nu din ziare de secta redactate in spiritul ludic ce ne omoara astazi cu zile – stiu , de buna seama , ce urmeaza. In orasul socotit altadata ” Micul Paris „, vor cadea , rand pe rand, toate depourile de tramvaie, inlocuite – prin invoiala facuta demult – cu „blocuri de birouri” si mai ales „dezvoltari rezidentiale ” ; se vor evapora cam toate parcurile de colt de strazi , redobandite de ” cine trebuie „la porunca stapanului mieros de azi si a ” stapanului grobian” de ieri ;se vor impanzi cu ” condominiumuri ” toate malurile de lacuri cu apa imunda -unde scaldatul a devenit o activitate cu caracter sinucigas ; vor fi lichidate absolut toate fabricile cumparate pe nimic de ” investitorii faimosi ” din Insulele Cayman , care, stiind precis ce urmeaza, au vandut toate ” mormanele de fiare inutile ” , asteptand momentul stabilit din capul locului ; vor disparea, bucata cu bucata , parcurile de cartier unde , prin purtarea de grija a unei ministresse de paravan , legea ingaduie sa se cladeasca orice enormitate cu concursul mai-marilor de la oras ; pepiniere , paduri, liziere , palcuri de copaci cat de neimportanti vor cadea sub toporul anonim care elibereaza locul pentru ” marile investitii „strambe si pagubitoare.Dar acestea sunt episoade curente, ce nu mai constituie nici un secret , temele grandioase fiind astazi numai banuite.
Stramutarea Garii de Nord – despre care se vorbeste tot timpul pe soptite in cabinete, va aduce o intindere splendida de „pamant al nimanui ” in chiar mijlocul Bucurestilor , poimaine – un loc de ” cartier de apartamente” de lux ce nu s-a pomenit. Cartierul de case si gradini de langa Vila Minovici , ” redobandit ” si el cum o fi fost redobandit, se impaneaza zilnic cu noi santiere de ” centre de afaceri ” si insusi Palatul Scanteia , despre care se vorbeste- fara nici o examinare tehnica serioasa- ca este demolabil , ori va disparea ori va fi inconjurat de ” cvartale de cladiri zgarie-nori ” si de ” blocuri de birouri „. Regiunea insasi , care astazi , in ” fundul curtii hotelurilor Crowne Plaza si Sofitel , e stapanita de gradini salbatice de pruni , zarzari si arboret neproducator insa valorand sute de milioane in ” bani grei „, se desfasoara cu suprafete hasurate pe hartile secrete ale celor ce si-au impartit Bucurestii ca un teren imobiliar pur si simplu .
Maine-poimaine, insusi Bulevardul Magheru „se va descoperi ” ca nu va rezista cutremurelor si, prin expertize facute de ” specialistii de comanda” , va fi declarat un pericol public urmand a se demola selectiv iar Centrul Istoric, unde „reteaua de utilitati ” se innoieste acum ,in vederea a ” ceva ” nedefinit , ar putea deveni curand un teren imobiliar fara cladiri care, dupa pseudo-profetia unui agent imobiliar de echipa – va putea fi cotat „pe hartie” cu macar 10.000 de Euro un metru patrat.Din aceasta perspectiva, casele boieresti lasate sa se darime sub asaltul ploilor si al procuratorilor de caramizi fara bani sunt o simpla joaca de copii si o ” afacere de chibiti” ce privesc cu jind la uriasa jumuleala de banda de la noi ; si , de fapt, nici nu mai conteaza.
Pe la inceputul lui Septembrie , un teren frumusel, de vreo doua mii de metri ( facand , deci, cam la opt milioane de Euro, un maruntis la valorile de azi ) aflat in chiar Piata Charles de Gaulle, intre Bd. Primaverii si Bd. Aviatorilor, se inconjura de zor cu panourile clasice care anunta o constructie facuta cu bani multi ; o alta redobandire pentru o „proprietate” care, de cand Octav Doicescu a proiectat vechiul Parc Jianu si pana azi, nu a fost decat loc de sedere la aer si de loisir pe iarba si printre copaci .

20 Septembrie 2007 – CORECTĂRI: „Restrictia 112”, o aiureală

O varietate a urii fata de bogati este , cu precadere in deceniul recent, resentimentul fara de bancher ce se manifesta cu oarecare intermitenta la romanul tanar insa exista constituit si lucreaza pe tacute in felul panzelor freatice afective. Acesta ilustreaza nu doar aversiunea fata de „stapanii banilor” ci, in aceasta speta, fata de „stapanii caselor”. Caci la noi, cine are banca are casa si spre deosebire de alte locuri (unde bancherii depoziteaza „banii ramasi” ) aici bancile au notorietate mai ales in virtutea mecanismului de credit ipotecar intre altele si fiindca romanii nu fac economii caci nu pot.
Fiindca astazi cei ce pot avea o casa fara a o lua pe datorie sunt procent infim , ideea insasi de locuinta se echivaleaza cu bunavointa ” celui ce da banii” iar cand acesta ezita apare o minie fara cuvinte si intraductibila epic. Atitudinea se observa pretutindeni insa devine agresiva si capata vizibilitate cand se traduce in „opinia de presa”. Multi jurnalisti de azi , fiind tineri ,nu sunt si „proprietari” desi au obsesia casei iar astfel de frustrari conduc nu odata la un gen de socialism utopic bizar si fara efect in ordine practica.
Intelegerea insasi a principiilor sociale se afla de aceea in suferinta si aduce in fapt incheieri stupide si ridicule prin inadecvare.Intre acestea , idealul capitalistului filantropic apare adeseori. Il intalnim in formele cel mai diverese.
Cu putina vreme in urma, o tanara-mai mult ca sigur ramasa fara casa caci nu s-a putut „califica” – se incerca intr-o dizertatie in tema misterioasa a ” restrictiei 112″ despre care, daca nu se cunoaste materia, unii si-ar inchipui-o ca pe un document conspirativ si mai ermetic decat Tora desi la lectura rezulta ca nu-i decat ezitarea bancilor de a plati pentru ipoteca de cumparare de ” case nationalizate”. Descrierea fenomenului se facea , de altimiteri , cu detalii si comentariu sec , in mica gama de Toulouse -Lautrec.
Dar atitudinea este lipsita de sens si denota o neintelegere a naturii „afacerii ” insa deopotriva si a contextului.Orice ” vanzare de bani” este o afacere si prin urmare ar fi absurd sa vezi in bancher altceva decat este si sa-l imaginezi drept un datator de bani catre oricine cere si are nevoie .Atat cat i se ingaduie , el isi face loc spre a a-si inmulti banul plasat si a castiga profit rezonabil ,ceea ce ideologiceste nu se poate condamna. Atata doar ca la noi i se ingaduie mult.Intr-o tara unde libertatea nemarginita a jumulelii este aproape doctrina oficiala si unde se confunda „legea pietii ” cu „legea sociala”dezechilibrele sunt mari si se vad in fiecare moment.
Insa aici, in analize precum aceasta , lipseste si examenul precis in materie de circumstante .Orice credit ipotecar nu-i o „ipoteca pe un bun propriu” ci un imprumut pentru un viitor proprietar care va putea fi platitorul de dobanzi si restituiri, daca va fi, caci deocamdata proprietarul este bancherul si de-aceea acesta isi ia precautii ce par atat de baroce , desi inevitabile in contextul dat. Caci la noi tratamentul proprietatii ( nu doar „imobiliare”) este, dincolo de refrenele oficiale ori pornite de la gornistii ce nu stiu nimic insa au pareri de tot felul ( gen ” Sfanta Proprietate”) este o rusine . Aici, unde nici una din marcile de fabrica vandute in sistematicul jaf premeditat ce s-a denumit cu ipocrizie ” privatizare „, nu a capatat cota de valori si nu a contat nimic ; aici, oricine poate intrebuinta „marca inregistrata”( si devenita notorie prin efortul altuia ) facand furt fara fereala si ramanand totusi nepedepsit; aici, unde prin lege se ingaduie ” vanzarea bunului altuia” , te trezesti cu casa vanduta de cate un balaoaches complice cu notarul venal si cu functionarul de cadastru ” uns cu toate alifiile”. Si inca si mai multe. Insa esentialul sta altundeva. Doctrina insasi este aceea a proprietarilor paraleli , ” vechi” si „noi” ale caror ” acte ” urmeaza „a se compara” prin procese interminabile ce ilustreaza sinistrul razboi civil in materie de proprietate imobiliara ticluit de un fost ministru al justitiei caruia i se datoreaza quintesenta mecanismelor de jaf institutionalizat . Si in aceasta adevarata disolutie a proprietatii,unde nenumarate terenuri devin abstractiune cand se studiaza atent provenienta si „istoria ” proiectata pe largi panze unde nu apare nimic, si unde case boieresti de milioane de dolari ajung pe mana unor personagii aproximative ce insfaca banii dar nu fug in America de Sud ci continua invartelile fara frica de nimic , si unde totul aduce cu un regim de uimitoare realitate formala, mai poate exista larghete de mana la bancherul ce cumpara de fapt pentru debitorul lui ? Cine si-ar arunca banii pe fereastra intr-un mediu atat de straniu cum este cel ce ne defineste pe noi ?

19 Septembrie 2007 ; INTREBARI SI RASPUNSURI : ” Cand va fi Centrul istoric sediul comertului de lux ?”

Intrebare de la jurnalista Ileana Ilie , ” Business Magazin ” : Intr-un interviu luat zilele trecute, presedintele Cocor, Dan Barbulescu, imi spunea ca vrea sa mute brandurile de lux de pe Victoriei si Dorobanti in centrul istoric? Cum comentati dvs. aceasta afirmatie? Este realista?

Ipoteza stramutarii „luxului traditional” in ceea ce se cheama ” Centrul istoric al Bucurestilor ” ar fi fost solutia cea mai inteligenta la noi, unde combinatia de ” loc cu istorie ” si ” cumparator de protipentada ” putea avea efecte si crea, fara nici o indoiala , un sanctuar comercial in gustul capitalelor europene din Occident. Insa nu si ” de la portile Orientului”,unde totul este luat in usor si ,mai mult chiar, totul este cu putinta indiferent cat ar fi de extravagant . Aici, unde altii ar fi facut cu grabire siruri de galerii purtand marci cu notorietate care, daca s-ar fi exagerat putin, ar fi putut sa rivalizeze cu Kohlmarkt din Viena ori cu londoneza Old Bond Street, noi avem cladiri in paragina , un Bronx de Dambovita si nenumarate promisiuni desarte ce apar periodic avand ca obiectiv numai ” tocarea clasica de bani publici ” si nimic mai mult .
Rezulta ca , daca va fi sa fie ( si daca nu se confirma banuiala ca Lipscanii si Gabrovenii sunt lasati sa se strice pana la ruinare in vederea ” valorificarii in grup” a terenurilor ultra-pretioase ) va mai trebui sa mai asteptam pana cand vom fi obligati si noi sa devenim „europeni”, dar nu ” europeni de pe Dambovita”( crezand in ” modernizarile fara viitor”)ci ” europeni din Europa ” care se reazema pe ” diferentiere si identitate „; iar acestea exista in procent ridicat in cea mai veche strada comerciala din regiune insa noi nu stim si dispretuim.

18 Septembrie 2007 : „Scolile „-un scandal imobiliar

Dupa ce un deceniu si jumatate de asalturi asemanatoare cu acelea ale migratorilor din Evul Mediu timpuriu , ” scoala romaneasca” nu preocupase pe nimeni , abia recent aceasta deveni obiect de preocupare publica desi multimea de manuale alternative si modificarile de organizare fara nici un rost ce se faceau dupa cum batea vantul prin ministere ar fi meritat analize mai aplicate si intreprinse demult. Acum,insa, apare ca o tema de presa (caci la noi „presa face agenda” dupa cum i-o dicteaza cine i-o dicteaza) ” drama scolii romanesti ” tradusa in modul cel mai bizar cu putinta intr-o simpla tema imobiliara de aspect sezonier.
Dar ca in atatea randuri, si acum felul cum se procedeaza are un aspect maniacal izbitor si orice examinare in context lipseste cu desavarsire. Caci in materia „imobiliarului de scoala ” inainte de a se deplange , cu scop de intretinere de „razboi rece ” , ” dezastrul scolilor din Romania ” , ar fi trebuit desfasurata lunga lista de atitudini absurde si de hotarari gresite -dar cu efect imobiliar evident- ce au creat situatia de azi . Aici, unde nenumarate scoli primare, gimnazii si licee au fost retrocedate intr-o maniera iresponsabila cui a venit cu un petec de hartie si unde nimeni nu s-a gandit ce se va face cu multimea de spitale, gradinite , scoli si dispensare ajunse in mana celor ce pretind ca le-ar fi construit odinioara , vin astazi cete de jurnalisti aproximativi sa se ratoiasca formal la ” autoritati ” , aratand un curaj ridicul de sluga ce striga din spatele stapanului mai mare .Caci dezastrul nu este inchipuit iar numarul cladirilor „preluate” spre a se vinde de catre primitori s-ar dovedi impresionant daca s-ar face numaratoarea. Aceasta, de buna seama , in orase si in doar putine din satele de la noi. Dar „in mediul rural”, cum se spune in jargonul de nomenclatura de Dambovita si de Bruxelles , unde nu haitele de ” stravechi jupuitori” au stricat oranduirea satelor ( ci doar stapanirea pamanturilor , a muntilor si a padurilor ) ci noii jupuitori care au adus pe taran la sapa de lemn , pretentia de a intretine scolile acolo unde drumurile sunt ca in Evul Mediu si saracia este endemica nu poate starni decat un imens hohot de ras nervos.
Dar aceasta este situatia in tinuturile noastre unde „opinia publica” insemneaza sfertodoctii ce graiesc zilnic la televizor.Scandalul ireductibil este de fapt aici caci ,la drept vorbind, noi nu avem nevoie de „campanii de porunceala”- nesabuite si obraznice prin lipsa totala de efect concret – ci de solutii desi acestea , chiar atunci cand exista , nu sunt intelese nici de autoritatile doctrinare si cu atat mai putin de cohorta ancilara si tocmita ce vorbeste prin ziare si posturi de televiziune.Cati din cei ce s-au trezit la chemarea goarnei stapanului sa se napusteasca precum niste haitasi asupra inamicului desemnat de organizatorul de vanatoare au idee despre cum se „finanteaza privat” scolile in societatile asezate si cat ar fi de lesnicios a se face si aici acest mecanism de epitropii – de fapt, traditional si verificat si la noi dar ignorat de nestiutorii ce formeaza opinia ? Insa pentru aceasta ar trebui sa se modifice doctrina de jaf prin centralizare si imparteli ulterioare ce ne defineste pe noi acum. Pe cand altii au descoperit ca orice ban platit din buzunar de ” omul ce dispune ” trebuie intors de statul ne-jecmanitor in procente ce se scad din impozite(caci banul jertfelnic completeaza si adesea inlocuieste ceea ce Statul nu stie ori nu poate ori , ca aici, sustrage programatic) , la noi abia daca se ingaduie un aport marunt ca un mizilic si totul se ia pentru ” buna gestionare ” in fond colectiv in vederea infruptarii unei protipentade si hoate si ignorante, ” europenizata” , cum este, numai la fatada.
Caci, in ultima analiza , ” scandalul scolilor” nu-i decat scandalul vietii romanesti de dincolo de televizor , adica spectacolul dramatic al unei tari lasate de izbeliste si unde abia daca totul se mai tine prin efortul catorva milioane de idealisti ce nu au nevoie nici de bani si nici de recunostinta si cu atat mai putin de glorie ori de „putere”.

17 Septembrie 2007 – DOCTRINA DREGATORULUI BUCURESTEAN -” Case pentru ONG-uri „, nu pentru tineret

In vreme ce mii de romani sunt dati afara din case sub presiunea ” redobanditorilor” intre care destui nu-s decat simple manechine de fabricatie avocateasca , mai -marii Bucurestilor s-au hotarat recent sa cumpere o ” casa pentru artisti” (de fapt -un mic palat), platind cam la vreo saptezeci si ceva de milarde de lei vechi unui ” redobanditor” de provenienta recenta si facand cadou incintele de impunatoare casa boiereasca din apropiere Palatului regal unei ” organizatii non-guvernamentale ” conduse de actorul Ion Caramitru .
La o repede examinare rezulta ca in loc sa cumpere -ori sa cladeasca – un bloc de zece etaje (sau doua- de patru-cinci nivele)care sa mai adaposteasca vreo cateva sute de suflete din obiditii tineri fara viitor ce salasluiesc prin Bucurestii acestor ani de cosmar , dregatorii platiti si de „milionul de saraci ” de pe Dambovita a preferat cumetria cu ” societatea civila ” a carei conditie de acolit cazut la tocmeala nu mai trebuie evocata caci se cunoaste.
Fenomenal in aceasta materie nu-i doar caracterul de spectacol complet dizgratios jucat de protagonisti desi acesta exista si irita. Caci insasi desfasurarea ” motivatiilor” ( vorba predilecta a noii nomenclaturi abia scapata de iletrismul constitutiv ) ne aseaza in plin absurd si intr-un fel de ” Cantareata cheala” pe intelesul vanzatorilor de aprozar ;un amestec intre aroganta petulanta a lui Ion Caramitru ( actorul ramas in istorie prin piesa de teatru in direct ce a adus la incendierea Bibliotecii Universitare pentru care nu a platit nici pana azi ) si slugarnicia uimitoare a lui Radu Beligan , care in limbajul de ziar ” Scanteia” din vremea lui Brucan , s-a aratat ” mandru ca locuieste pe Calea Mosilor, unul din cele mai frumoase bulevarde din lume „.
Ideea invocata in tremolo dramatic (” Noi nu avem unde sa ne ducem ” ) de una din aceste capetenii cabotine de cheltuitori parazitari prin definitie este deopotriva nerusinata si obraznica insa joaca totul pe ignoranta publica si pe detalii scandaloase ascunse cu grija spre a nu supara versiunea prefabricta. Caci aceasta organizatie colecteaza -sub forma unui asa -zis ” timbru teatral”- un bir ce consta in procente de vanzare din fiecare bilet de teatru ce se cumpara in Romania si ,pe deasupra, toaca banii guvernamentali fara a da nici o socoteala caci daca nu face ” acte de comert” si nu plateste impozite nu supara pe nimeni si, deci, nu sta in calea ” organelor de control” care,daca trebuie, devin ” organ de represiune” . Dar din acesti bani un birou, doua se puteau cumpara intr-un loc decent , insa strangandu-se putin din curea si mai rarind din plimbarile pe glob ale ” activistilor culturali” de moda noua , dedicati astfel unei cauze inalte ; iar daca aceasta nu se putea , existau spatii suficiente in Teatrul National ori in ” fondul imobiliar de primarie” unde chiriile ” dirijate” se ridica la cateva sute de mii de lei vechi pentru o luna , adica nimic , pentru intinderi destul de mari si in locuri de sanctuar caci la periferie noua boierime nu se simte bine si,prin urmare, ” nu se poate „.
Incredibila in aceasta afacere nu-i insa insistenta ” activistilor de meserie ” (care fac si azi ce au apucat ) ci maniera sfidatoare a organizatorilor jocului avand ca portavoce pe functionarul cu aspect iezuit ce a rasturnat orasul cu susul in jos in acesti ani de interval istoric sinistru. In stilul caracteristic -si de la o luna la alta mai lipsit de grija unei scadente ce va aparea , bineinteles, candva- acesta a facut ” calculul stiintific de sustinere ” elaborat fara indoiala de acelasi prototip de” evaluator” ce a ingaduit ,pana astazi , vanzarea averii publice pe nimic. Platind dintr-un foc 2,243 de milioane de Euro , cumparatorul crede ca aceasta ar fi o ” suma rezonabila ” caci pentru o suprafata de constructie de 1057 de metri patrati si 520 de metri patrati de teren ar rezulta o valoare de 1400 de Euro pe ” metrul patrat”(fara a se preciza daca pentru „teren” ori” constructie „). Abia acum nu mai suntem nici in Caragiale si nici macar intr-o piesa de Eugen Ionescu ci in abisalul aratarilor maniacale din ” Ubu Roi ” caci presupusul paznic al averilor municipale ori aduna mere cu pere ori nu stie aritmetica elementara .

14 Septembrie 2007 – ” Efectul HOFFA”soseste si in Romania ?

Abia pe la sfarsitul anului 2007 , si dupa anunturi repetate in sunete de trambita , aparu si in Romania „sistemul de pensii private ” ce reprezinta un fenomen aproape ininteligibil pentru cei mai multi dintre locuitorii acestor tinuturi. Dar in acest mod ” americanizarea de fatada ” a Romaniei da semne ca se incheie . Rand pe rand, se instalara la noi , in satul carpatin fara caini , aproape toate relele secrete al caror efect nici macar „la mama lor” nu il stie nimeni in mod precis, astfel incat de la dictatura publicitatii ( desemnand consumul dirijat ) si viata in lagare de felul „mall”-urilor si pana la misteriosul ciclu recent de ” credit ipotecar global ” nu lipseste nimic.
Acum se produce invazia finala ,care, in doar cateva zile , va dezlantui miscari de massa ale unei osti de multe zeci de mii de agenti pregatiti sumar si a caror caracteristica esentiala va fi stilul „bun de gura ” al ” bucurestenizatului recent ” , in definitiv o forma de exprimare a lacomiei cinice in urma careia nu ramane decat pamantul parjolit.
La drept vorbind, mecanismul era inevitabil in tara tuturor usilor si ferestrelor deschise si este in afara de indoiala ca preparatorii jocurilor il avusesera in vedere.Dar acum abia incepe sa se explice cu claritate misterul socant al legendelor de presa internationala vorbita care faceau din Romania viitorul El Dorado imobiliar al Europei si anuntau cu nechibzuinta probabile castiguri de peste 500 % in zece ani , subliniind un procent care face sa ia foc mintile oricui si de pe orice meridian al globului. Caci , indiferent daca ,aici ca si aiurea, legiuitorul interzice multiplicarea banilor pentru pensii prin „plasament imobiliar ” nici nu se poate imagina ca acest „poligon de incercare ” ( pregatit atent ) nu se va intrebuinta cu mult folos. Ideea „legalista” – ce ne indica interdictie in aceasta materie dar, evident, nu si pedepse draconice, caci suntem nu doar in tara lui „merge si-asa” ci si in „tara lui Cremene „- ramane ca intotdeauna un simplu petec de hartie si astfel devine legitim a se pune intrebari privitor la ce ne asteapta.
In aceasta materie , ipotezele se opresc „in fata usilor inchise” caci asemenea medii au prin definitie caracteristici oculte si va fi cu neputinta a se cunoaste cu precizie „cum ” si „cat ” va intra din banii totali in „afacerile romanesti cu case si terenuri” ;insa intrebuintarea lor , macar partiala, in aceasta directie va fi caci de aici se castiga mult si in timp scurt .Dar pe o piata de mitologii precum este „imobiliarul” la noi aceasta indrumare nu ilustreaza o solutie sigura si daca pe „multiplicatorii de bani ” ii va musca sarpele atragandu-i catre castigurile de speculatie obtinute prin „operatiuni de banda” , atunci vom avea si aici episoade interesante de viata istorica , asa cum, in mic , am mai avut si pana acum in vremile recente.
Rezulta ca – in mod bizar -o anumita traditie a ” deposedarii de bani prin iluzie „avem si ,odata aparut contextul propice ,nu ramane decat aplicarea unui model , adaptat spatiului de miscare. Iar modelul exista caci , in America reala , de la colectarea de bani prin forta de tip ” Chicago sub teroare” pana la aventurismul epocilor ulterioare cand ” Efectul Hoffa” s-a evidentiat , legatura este directa , aratand ceea ce vom avea si noi curand;”virtuozitatea in hotie” .

13 Septembrie 2007 – „TINERETUL HARNIC, STUDIOS ŞI INGENIOS“ : Soluţii accesibile altadata: „casa ieftină pe pămînt“

Indiferent dacă moda sau vremurile spun altfel, visul secret rămîne încă şi azi (dar mai cu seamă va fi mîine) „casa pe pămînt“, „locuinţa unifamilială“, reşedinţa potrivită şi folositoare. Dar într-o lume neaşezată, ce se defineşte prin boala vilei grandomane şi unde totul pare a se măsura în proporţii inutile, risipă şi o psihologie de jefuitor ce nu preţuieşte ci doar consumă, aceasta pare mai degrabă o iluzie şi o dorinţă proiectată în intangibil.

Şi totuşi, fiindcă pe cei îndrăzneţi îi ajută norocul, o atitudine mai curajoasă se recomandă, de obicei. Unii încep să îndrăznească şi reuşesc. Era, cred, cu un timp oarecare in urma(dar nu recent) cînd, o cunoştinţă îndepărtată pe care o preţuisem încă din tinereţe pentru erudiţie şi mobilitate, îmi telefonase solicitînd o mică „intervenţie pentru băiat“. „Intervenţia“ consta în a-l primi pe acesta cît mai repede pentru o „îndrumare“ imobiliară iar „băiatul“ era un funcţionar guvernamental, ce s-a prezentat de îndată, asistat de soţie. Împreună formau o pereche remarcabilă, cu atitudini inteligente şi conduită independentă. Cum tema era, evident, „apartamentul de bloc“ iar preţurile abia atunci se dezlănţuiseră în delirul incontrolabil de sfîrşit de an, „perechea“ se manifesta cu îngrijorare, socotind că, indiferent de „credit“, nu va izbuti să se împroprietărească în mod corespunzător. Însă fiind evident că, insistînd în cumpărarea de apartament, se va ajunge a plăti „cît nu face“, am propus alternativa sub forma unei „case pe pămînt“, ceea ce a stupefiat. Ipoteza nici măcar nu se examinase „în teoria teoriilor“ apărînd in-imaginabilă , dar explicaţia pe care am desfăşurat-o în, de fapt, prea puţine fraze, a convins, inflamînd „tineretul“. Fiindcă nu prea cunoşteau Bucureştii de case mici i-am trimis la un sfîrşit de săptămînă să se documenteze pe teren, recomandînd să coboare din maşină şi să exploreze teritoriul „la pas“, împrăştiind „fluturaşi publicitari“ conţinînd „cererea“ şi întrebînd pe „localnici“ dacă nu vinde cineva. Aceasta ar fi fost metoda fericită căci în contribuţia agenţilor imobiliari s-ar fi pus, în această materie, prea puţină speranţă. Majoritatea, lacomă şi sferto-doctă, preferă vînzarea de „apartament“ şi nu de „casă“, unde apar dificultăţi de documente şi întrebări de o complexitate relativă, ce înţepenesc de groază tagma ignorantă. Înarmaţi şi cu „tematica de bază privind documentele de proprietate pentru case“, tinerii primiră totul cu recunoştinţă şi plecară, înaripaţi, „la treabă“.
Aproape că uitasem acest episod, cînd, peste aproape trei luni, îi aflai la uşa biroului meu, spre a-şi verifica alegerea ce făcuseră „după lupte seculare“. În cele din urmă, cumpăraseră o casă cu parter şi pod, cam la şaptezeci de metri pătraţi, înconjurată de o curte de încă o dată şi jumătate pe atît. „Pod“ este un fel de a zice căci în fotografiile ce îmi arătară apărea o mansardă înaltă, cu acoperiş sprijinit solid în grinzi verticale de lemn, un spaţiu „necompartimentat“ (cum se spune în limbajul de fier-beton al „agenţilor“), luminat cu bogăţie prin ferestrele marca Velux fixate pe învelitoarea în pantă.
Preţul însuşi era acceptabil (către 40.000 EURO, cît un apartament oarecare de pe atunci ) iar „poziţia“- nu chiar mediocră, de fapt într-o enclavă de case liniştite în preajma străzii Witting, între Piaţa Gării de Nord şi Calea Plevnei. De-aci încolo urma „definitivarea“, adică organizarea spaţiilor de interior spre a servi trebuinţelor stăpînilor noi şi, poate nu prea tîrziu, „exterioarele“ utile (garaj, chioşc de vară, grădiniţă de flori etc). În locul unei „cutii de chibrituri“ suprapusă peste alte „cutii de chibrituri“ în forma „apartamentului de bloc“, perechea cutezătoare obţinu o casă pe pămînt ce îi va schimba modul de viaţă şi mentalitatea, mai repede, poate, decît şi-ar dori.
Dar, din păcate, acesta este cazul fericit însă de neconceput astăzi, cand preturile sunt absurde si traim într-un climat nelămurit ce reclamă şi participarea norocului chiar atunci cînd banii trebuitori există. Unii, chiar dacă au „minte“, nu au destul realism, răbdare şi, pe deasupra, nici „finanţele“ necesare.

Pe la sfîrşitul iernii lui 2004, cînd la Bucureşti „piaţa de apartamente“ se dovedise expresia absurdităţii pe pămînt(insa nimeni nu isi inchipuia ce avea sa urmeze ), mă vizitară două inteligente producătoare de emisiuni de televiziune ce îmi expuseseră un plan isteţ, solicitînd opinie şi poate chiar o mînă de ajutor. Întrucît fiecare era „apropitar“, deţinînd cîte un apartament destul de bine cotat şi uşor vandabil cu un mic scăzămînt drept taxă de urgenţă, se gîndiseră „să vîndă“ şi apoi, „punînd un ban“ din împrumut sau mic credit ne-ipotecar, să cumpere împreună „o casă pe pămînt“ cu două intrări căreia i-ar mai fi adăugat maxim încă o cameră ori garaje, fără a periclita grădina. Ascultînd proiectul neobişnuit, începusem să fac socotelile trebuitoare. Cînd încheiară povestea, aveam deja un punct de vedere cu oarecare consistenţă. Schema, de fapt abilă şi care nu ar fi trecut prin capul unui „agent“ pînă la sfîrşitul veacurilor, avea prea firavă finanţare (60.000, maximum 80.000) spre a se putea aplica pretenţios şi în lărgime. Apoi, „zona“, ce constituie îndeobşte piedica fundamentală dacă există prejudecăţi şi dorinţa sălbatecă de „imagine“ iar nu interesul pentru confort. În fine, un şir de „mici“ deziderate constituind, în ultimă analiză, doar „nişte capricii“, precum „grădina mare“, „vegetaţie“ şi altele de acelaşi fel, ce produc obstrucţii fiindcă „grădina mare“ se traduce prin „bani mulţi“ iar „vegetaţia“, dimpotrivă, nu costă dar se instalează, se îngrijeşte şi se va dezvolta dacă nu stăm cu mîinile în sîn aşteptînd să apară de la sine.
În orice caz, cu oareşicare noroc, „afacerea“ se putea concretiza în vreo patru-cinci variante, fiecare cu inconveniente, totuşi. O „casă cu două intrări“ se putea obţine numai atunci cînd, din „croială“, era gîndită în acest fel, adică „mic bloc“ cu parter şi etaj dar „vechime“ şi „grădină mică“ ori „casă totul la parter“ pentru două familii, concepută încă din proiect. Ideea de a cumpăra o casă căreia i s-ar adăuga încă un corp (ori adaptîndu-se „corpul secundar“ ce ar fi existat) se respingea din principiu căci autoarele schemei ingenioase nu simpatizau pe constructori şi nu voiau să aibă de-a face cu ei. Însă varianta „casei cu o curte comună“ (respinsă cu oroare de „agenţii“ leneşi) unde s-ar putea cumpăra, prin maşinaţiuni stăruitoare şi supra-licitaţie, şi „a doua casă“ unde proprietarul nu ar vinde „de la început“, începuse să surîdă deşi nu rezolva „problema“ atît de repede pe cît ar fi fost de dorit. Căci, din păcate, „repeziciunea“ tranzacţiei şi „convenabilitatea“ aproape de „chilipir“ erau mai puternice decît raţiunea şi nu au condus, în cele din urmă, la nici o soluţie. Totul rămase ca mai înainte, adică „un vis al unei zile de iarnă“.
Şi de ce aceasta? Fiindcă, înainte de toate, posibilă în sine, „schema“ închipuită şi ingeniosă, fără de îndoială, ar fi reclamat răbdare, tact şi strategie, aproape ca la război. Iar cînd banii veneau treptat, din alte vînzări ce puteau deveni nesigure dar şi dintr-un „credit“ ce se obţinea cu o încetineală proprie epocii post-Bancorex, opera de artă ce se preconizase rămînea doar o„o carte nescrisă“. În această materie, spiritul artist izbîndeşte doar cu o virtuozitate de Paganini, preferabil fiind mai degrabă spiritul nemţesc, documentat, tenace şi răbdător.
Înintr-o vara de acum cativa ani , îmi ceru o întrevedere un medic tînăr însă destul de cunoscut ce dorea „să se aşeze la casa lui“, refuzînd, evident, „apartamentul“, noţiune pe care o detesta cu argumente pe care nu le pot combate. Omul voia să cumpere teren şi să construiască prin contract cu antreprenor ori, în cel mai rău caz, să contracteze „o casă“ într-un cartier nou însă nu într-unul din „parcurile rezidenţiale“ a căror filosofie o considera „bizară“. Documentaţia era impecabilă, depăşind cu mult „informaţia de agent“: preţ pe metru pătrat de teren în diferite „zone“, antreprenori posibili şi „preţul “ lor, ba încă şi „cartiere începute“ sau „în proiect“ – o adevărată enciclopedie. L-am ascultat mai bine de un ceas, corectînd acolo unde socoteam că este nevoie şi întărind concluziile ce apăreau ca evidente; apoi nu am mai aflat nimic despre acest personagiu rar, însă este sigur că a optat bine şi avu succes.
Astazi, din pacate, toate aceste istorii par a fi niste povesti ce s-au petrecut „inainte de era noastra” sau apar drept simple fabulatii de roman in vremurile recente cand aproape totul se „tipizeaza”, cand ” viata la bloc cu apartamente de lux ” a devenit idealul canonic si pana si cei mai inlesniti viseaza sa traiasca in colectiv. „Retetistica” , debitul robinetului de bani imaginari si propaganda nemasurata ce iau mintile aproape tuturor sting aproape orice ipoteza de viata oraseneasca ” la casa” iar preturile obliga la ” decent” , mediocru si ” atat cat se poate ” ratificand triumful „omului unidimensional” aflat sub vremi.

12 Septembrie 2007 – Ce sanse are Donald Trump in Romania ?

Obsesia romaneasca de ne simti si noi bagati in seama se manifesta statornic si adeseori ia infatisari dintre cele mai amuzante. La cateva luni dupa ce , in ziua de 1 Aprilie , s-a comunicat iminenta descalecare la Bucuresti a lui Donald Trump , unul din ” bonzii ” afacerilor imobiliare americane (dar , evident, nu s-a intamplat nimic ) si-au facut loc in cateva ziare de azi scurte insemnari ce reiau in forme noi „legenda descalecatului’ adaugandu-i acum si o oarecare carnatie epica. In felul ce ni se prezinta , aerul de frivolitate de pagina de evenimente mondene este izbitor si, in gustul absolutei superficialitati de presa contemporana, lipsesc nu doar detaliile verificate ci si elementare calcule in materia ce se expune. Caci intreaga relatiune are ceva de poveste de Seherazada care, odata ce s-ar pune in datele de pe teren , si-ar pierde cu totul farmecul ei folcloric.
Dar fiindca istoria nu se compune din ipoteze , basme si naratiuni cu caracter fabulos, o repede examinare de tema ar sluji,de fapt, la o concluzie ce nu mai poate constitui un ” lung prilej de zvonuri si de ipoteze „.Materialul in sine este sumar fiind furnizat de un afacerist contemporan renumit prin gura bogata ,care , in stil de confidenta neglijenta, face scapata ideea ca ” Trump se va asocia cu el ” spre a ridica impreuna doua cladiri de cam 50-70 de etaje pe un teren de sase hectare ,”in sectorul doi, aproape de Herastrau ” , apartinand acestui personaj baroc. Alte detalii , pe langa acestea si o sumara idee de „promisiune de afacere”, nu exista insa stirea a facut sa ia foc mintile unora , ca si mai deunazi , in episodul de asta-primavara .Indiferent daca , la fel ca si altele, si aceasta e probabil sa fie o ” poveste cu cocosul rosu ” in genul celor ce plac la nebunie unei populatii ce se hraneste mai degraba cu vise, atat cat apare ca detaliu contribuie la o analiza elementara dar cu un reazem destul de solid ; „afacerea este o iluzie „. Si de ce aceasta ?
Intai de toate, fiindca in Bucuresti , ” zgarie -nori” cu inaltimea de peste 200 de metri sunt o aventura ce nu prinde contur nu atat din motivul interdictiei oficiale (caci, putini stiu acest amanunt ascuns cu grija , aici nu se poate construi legal decat pana la 45 de metri insa, dupa”legea locului” , derogarile exista si devin regula ) cat mai cu seama din motive de natura geologica ; „solul slab”. Apoi ,structura ” locului ” agraveaza aceasta situatie generala caci ” sase hectare” pe langa Herastrau ” dar ” in sectorul doi ” nu pot fi , daca exista , decat teren de lunca prea putin intarit ( fiindca lucrarile din anii 30 au inaintat mai putin catre Lacul Tei ) ori , mai plauzibil , o fractiune din gropile de gunoaie de la marginea mosiei Floreasca unde, prin anii 50, s-a ridicat cartierul de locuinte colective in felul infatisat de G. Calinescu in romanul ” Bietul Ioanide”. Sunt, deci, motive de luat in seama spre a incheia ca , in maniera expusa de ” asociat” , mai degraba nu se va putea face nimic .
Bineinteles ca nu am evocat nici un element in materie de ” origina a proprietatii” caci ,la noi, astfel de intrebari sunt simple detalii atata vreme cat , precum bine se stie, in trei sferturi din cazurile cu anvergura mare , a cauta in documente ” mai jos ” de inca un proprietar , doi , devine o sursa sigura de nevroze.

11 Septembrie 2007: De ce „Bucureştiul” nu e „Parisul”

Intre numeroasele formulari ce se invoca la noi intr-o maniera mecanica desi adeseori nu li se stie origina si nici macar nu se verifica succint ,una revine cu o frecventa impresionanta si se vehiculeaza cu o anumita aroganta : ” Bucurestii ” ar fi ” Micul Paris „. Unii cred ca abia astfel putem si noi sa ne asezam cum s-ar cadea ” in randul lumii” si am putea fi ” recunoscuti ” ca avand vreo valoare oarecare ( vechea marota de randas ce s-a saturat sa mai stea pe la grajduri si nazuieste sa patrunda macar in vestibului casei boieresti ) cand, de fapt , aceste situari intr-o geografie de analogii nu sunt decat un extract de ” spirit de creol ” care , ignorand natura propriei alcatuiri , nazuieste sa devina altceva si sa se aseze”mai sus”.
Si ,totusi, mai deunazi aceasta invechita expresie neverificata incepu sa se modifice pe tacute prin mai multe atitudini care, declarative ori practice , inlatura pas cu pas legenda de altadata,ce ar trebui ,pesemne,sa se acopere de praf . Tot ceea ce se observa aici, ilustreaza , deci,o ideologie noua ce s-ar putea rezuma prin zicerea proprie iubitorilor de sprit : la noi vezi in fiecare zi ” ce n-a vazut Parisul „. Apar, de buna seama, si teoreticienii intre care cel mai reprezentativ este un dregator de oras, ce exemplifica pe ” bucurestenizatul ” prin excelenta si care , cu glasul lui suav si popesc ( de popa de caricatura , bineinteles) emite cele mai socante apoftegme care, insa, nu sunt contrazise de nimeni si de obicei devin litera de lege . Noi, zice ideologul ce ne inmarmureste prin cinism , am avea de cateva ori mai multe ” spatii verzi ” ( caci asa vorbeste el, ca in contabilitate) decat Parisul unde adeseori mai-marii de aici calatoresc si cunosc de-a fir in par un oras definit, in geografia lor , mai ales prin restaurantul ” Tout d’Argent „si prin birourile de banci ce ii intampina intotdeauna cu prietenie ; am avea cladiri fara traditie, stil si memorie si care trebuie sa fie ” desfiintate” , caci irita prin aceea ca sed cu incapatanare tocmai acolo unde , fiindca e „mijlocul targului ” , terenul costa imens si devine inaccesibil celor ce viseaza sa ” modernizeze” acest oras ce nu valoreaza nimic ; in fine , deoarece nu avem trecut (caci in mediile de aprozaristi trecutul nu-i decat suma retinuta la tescherea in ziua de ieri ) suntem capabili de un frumos viitor prin edificare de zgarie-nori , „mall”-uri si ” condominium „-uri care abia acestea ne vor aduce cu adevarat ” la nivelul mondial „.
Din aceasta perspectiva , ideea ca ” Bucurestii ” ar fi „un mic Paris ” devine ridicula si cu totul inoperanta fiindca noi avem , fara de nici o indoiala , ceea ce ei, pe malul Senei , nici nu viseaza a avea.
In vreme ce la Bucuresti furia constructiilor ce vor schimba in scurta vreme fata orasului a cuprins aproape orice cartier si mai ales pe cele unde un metru patrat de pamant face cat o mosie de tara in Baragan , „Parisul ” se manifesta reactionar si conservator in materie de „ingaduinte de constructie ” dar , in chip misterios, desi nu permite nici o constructie mai inalta decat 37 m , este ,totusi, plin de investitori care nu patrund prin cabinete pe usa de serviciu , ca aici ,unde toate se petrec intr-o penumbra binefacatoare in zilele de arsita .
„Parisul” inadaptat vremurilor noi nu are „mall”-uri ( deficit capital ) si, in modul cel mai bizar, are splendide galerii de comert ce se desfasoara in vechi cladiri cu aspect contorsionat si de neinteles , niste „vechituri” pe care un dregator harnic de la noi le-ar culca la pamant cu energie in ideea de a introduce ” noul” in acest mediu atat de stricat si de ” reactionar „. ” Parisul ” ininteligibil are piete ” batrane ” , magazine de flori fara „termopane „, mici pravalii de cartier unde vrei si unde nu vrei , nenorocite de borduri de o scandaloasa vechime ( „oras de oameni saraci „) si ii lipsesc ” covoarele asfaltice ” de ultim racnet caci nu se stie din ce motiv acesto salbatici din Occident le place sa se plimbe cu masinile pe strazi si bulevarde pardosite cu pietre in forma cubica , sustinand absurd ca aceasta este ” traditie”.
Dar pe langa acestea, ” Parisul ” prezinta inca si alt defect cu aspect capital ce trebuie invocat aici, spre a se intelege situatia . ” Parisul ” nu a retrocedat nici Palatul Louvre si nici Castelul de la Versailles ci le-a pastrat in patrimoniul Statului ca sa castige bani pentru buget , aratand insa prin aceasta atitudine de neinteles pe Dambovita un anumit ” reactionarism ” de natura nostalgica ” , in vreme ce aici tot ce era mai bun cu, minus deocamdata, Palatul Regal a intrat in mana privata cui „trebuia sa ceara ” si a cerut , documentand totul cu hartii citite pe coltul mesei .

10 Septembrie 2007 – Bucurestii: ” Noul Beirut al Balkanilor ”

Indiferent daca efectele ” bursei de bani ” fluctuante -ce se vad aiurea -vor ajunge si aici , echilibrul romanesc in materie de imobiliar ramane ,in unele sectoare , foarte fragil. Caci intr-o tara care aproape ca nu mai produce nimic si unde ” dezvoltarea serviciilor „( model sud-american ) a devenit o sursa de mandrie oficiala desi aceasta apartine ” pietii globale de salarii mici ” , a fi la mana ” investitorului strain ” comporta riscuri si poate avea urmari imprevizibile daca acestuia nu-i mai plac conditiile si ” mediul”. Acesta este, cel putin in Bucuresti , o tema ce se ignora sau se ascunde cu grija desi cele dintai semne au aparut si sunt clare ca lumina zilei .
Din vara acestui an si pana acum chiar, in aceste zile , in orasul ce se lauda ca a devenit un adevarat El Dorado pentru marii investitori in imobiliar( de fapt niste speculatori oarecari, fara nici un fel de scrupule ) nenumarate cartiere dintre cele mai prestigioase au ramas in bezna ore in sir fara a se da nici un fel de explicatii din partea furnizorului de electricitate ce s-a rezumat la invocarea de motive puerile ce creeaza o enervare instantanee . Obraznicia acestor stapani ai oraselor fata de cetatean este notorie si, de buna seama , se invoieste perfect cu nepasarea unei administratii nepricepute , complice si iresponsabile , asa incat nimic nu mai mira desi scandalizeaza . Dar , in timp ce nefericitii de platitori de biruri si-au amanat orice miscare pentru cand se vor indura ” sa dea drumul la lumina ” cei ce se misca intocmai ca pe vremea lui Pazvante Chioru , ” investitorii ” ce nu speculeaza (traind ,deci ,din case si terenuri supraevaluate ) ci activeaza in domeniul lor predilect au suferit daune ce nu se vor plati de catre cineva, in anonimatul lipsei dambovitene de responsabilitati. Mii de birouri de companie ce se indeletnicesc cu asigurari , tranzactii bancare , comert de toata mana , vanzari de servicii in domenii dintre cele mai diferite si-au vazut intrerupte brusc orice operatiuni , pierzand nu doar timp, clienti si bani neincasati ci si date poate esentiale ; sute de agentii de cele mai diverse obiective , restaurante ori magazine , au suportat aceeasi situatie , ingreunand lucrul curent ori suspendandu-l „pana la noi ordine „.
Si totul fiindca undeva , in sinistrele santiere inutile despre care nimeni nu mai vorbeste de parca ar fi hotarate printr-un ucaz imperial , se smulg cabluri de legatura, se sparg conducte de apa si se taie , prin neglijente socante devenite regula , retele telefonice si de internet numai pentru a se desfasura vastul spectacol desgustator ce consta in scenografia unor reparatii fara nici un alt rost decat aplicarea ventuzei de extras banul in vederea „individualizarii „lui in buzunare definite.
Acest mecanism este creat pentru a continua , creind periodic o falsa necesitate de lucrari facute cu skepsis in vederea decontarilor ce vor avea , la randul lor, un ritm definit si o continuitate de structura parazitara ce s-a manifestat si in Italia, in anii 60-70 , si a condus acolo unde se stie insa se ignora la Bucuresti . Dar reactia va exista aici, fara nici cea mai mica indoiala. Daca , la fel ca si altadata, ” bucuresteanul ” va tacea , luand totul in usor asa cum ia de atata vreme si primeste ceea ce merita, ” investitorii” -care pierd ,din mediul evident ostil, bani ce se vor transforma cu timpul intr-o hemoragie absurda- isi vor face mai bine socotelile si , daca aceste episoade kafkiene vor continua-asa cum se preconizeaza- vor gasi alternative acolo unde tara nu e stapanita de triburi conduse de personagii aproximative si orasele incurajeaza castigurile nu le prejudiciaza.
Recent, o agentie imobiliara care ar face bine sa-si vada de tranzactiile ei renuntand la ” prognoze” demne de sistemele propagandistice poreclite” sondaje de opinie”, anunta ca in Bucuresti chiriile pentru birouri ar fi crescut brusc cu aproape 40 % de anul trecut pana azi fara,totusi, sa poata invoca surse verificabile . Dar si daca ar fi asa ( desi, de buna seama ca nu este ), maine cei ce se mai incumeta sa descalece in „Noul Beirut ” al Balkanilor ” unde totul pare ramas la aspectul muzeistic de dupa bombardament , vor fi din ce in ce mai putini iar cei ce sunt astazi aici , vor fi maine departe .

6 Septembrie 2007 – „Prăbuşiri inevitabile” de piaţă imobiliară ??

In ideea , cunoscuta de cei mai varstnici , ca atunci cand ploua la Moscova se deschide umbrela in Bucuresti , si acum aparu la noi ,si fara nici o analiza cat de sumara , convingerea ca , fiind ” criza „in America , vom avea foarte curand ” scaderi de preturi ” si pe malul Dambovitei . Visul de aur – nu de secole dar de cativa ani macar – al unei intregi generatii de salariati tineri ce locuieste atat de aproximativ incat si-ar lua oricand hamul si prastia si ar pleca oriunde in lume sa castige mai bine daca tot vor trai rau ” si pe usile altora” ,pare astfel ca incepe sa se realizeze iar emotia colectiva arata cote crescatoare in aceasta directie . Sa fie , asadar , aceasta nazuinta atat de aproape pe cat spun , in exprimari sibilinice , unii si altii , fara sa aduca alte argumente decat simplificatorul pseudo-postulat ” e criza si in America ” ?
In aceasta materie , concluzia fara prejudecati trebuie expusa cu o raceala lipsita de menajamente si indiferent cat ar fi de nepopulara. Caci , admitand ca ” in America ar fi criza” si nu un joc de bursa destul de straveziu (ceea ce pare ,insa, mai plauzibil dupa elemente de desnodamant ce constau in ” culegerea de pe o piata devenita mai ieftina a unei largi categorii de proprietati „) rezulta ca , in loc sa scada preturile aici – unde totul se mentine din presiuni de bani ce trebuie inmultiti – ele ar trebui sa creasca tocmai fiindca acele ” capitaluri primejduite ” vor cauta plasamente in „periferia Imperiului ” si mai ales acolo unde pana astazi castigurile s-au aratat imbietoare si o vreme inca vor mai fi. Apoi, aici nu exista mecanismele sofisticate ce au ingaduit ” criza americana declarata ” si de vreme ce nu exista ocazia , nu vom avea nici un fel de efecte rezultate din analogie. In fine , ” scaderi de preturi ” nu sunt posibile fiindca noi nu avem „oferta pentru piata marilor cumparatori populari ” care priveste inca si azi, ca si fetita cu chibrituri a lui H. C. Andersen , cum intotdeauna ” casele cumparabile ” intra pe mana altora si nu a celor cateva milioane de doritori fara nadejde.Abia atunci cand aceasta se va traduce in programe , strategii si o filosofie sociala echilibrata , am avea alternativa si, deci , un tablou mai apropiat de realitatea vietii si nu de irationalitatea pietii lasata sloboda, ca o fiara

5 Septembrie 2007 – In Romania , ” preturile mari ” nu se intemeiaza pe nimic

S-a aflat mai ieri ca vreme de cativa ani de la Bucuresti pana la Brasov nu vor mai circula decat cateva trenuri de calatori iar cele ce inca mai pot lega ” capitala” de Muntii Carpati vor inainta mai incet decat melcul fiindca , intr-un secret specific vremilor, „s-a stabilit sa se repare calea ferata „.Aceasta decizie ilustreaza in chip absolut iresponsabilitatea ce stapaneste la noi . Cand incepuse sa se mai incropeasca o bruma de ” turism ” si o marunta indemnare in vederea aprecierii „muntelui romanesc” ( prea putin cunoscut, evident, de catre „skiorii de Cortina d’Ampezzo „) noi vom avea nu doar sosele intramontane unde „masina clasica de tocat bani ” se face ca lucreaza in spiritul emblematic din chiar primele minute ale acestei ere a batjocurii sistematice (creind turbare la soferii de toate calibrele ) dar si acces feroviar de secol de pionierat pe langa care „mocanita” este un agregat ultra-rapid. Ramane , spre a impulsiona turismul , doar helicopterul ; dar cine si-l permite in afara dregatorilor ce calatoresc cu banul smuls sarantocului hipnotizat si isi transporta pe noii cantareti de curte ca pe imparatul din Volta Superioara?
In aceste conditii , si cand ” autostrazile ” sunt la un nivel african si se ilustreaza magistral dar mai ales pe hartie , cand Bucurestii au devenit un santier nesfarsit al unei hotii disperate specifice ” sfarsitului de mandat” si ” pregatirii pusculitei” pentru propaganda electorala ce urmeaza , ideea unei dezvoltari imobliare echilibrate ramane o iluzie paradoxala si un vis daunator. Noi nu avem nici un motiv spre a ne imagina ca preturile scandalos de mari fata de context si in raport de realitate s-ar putea sustine altfel decat printr-un „joc de invarteala de bani ” propriu sistemelor din categoria ” Caritas” caci adevaratele evolutii au intotdeauna un reazem in strategii gandite cu inteligenta si in folos colectiv , nu dupa „poruncile buzunarului fara fund”.
Dar in chip necontestabil , sistema este locala ; altii , cand preconizeaza mici „invarteli” , le fac ” europeneste” cu procent mic retinut si in ideea de a sluji „interesul colectiv”macar mediocru daca nu in grad inalt , avand rezerva si argument daca , totusi, se va baga de seama si de fapt nesemnificativul ” ce profit”personal. Cand ,in Franta , s-a extins uriasa increngatura de trenuri de mare viteza , acestea au calcat mai degraba nu peste reteaua traditionala ci au gasit loc si „strapungeri „, facand nu „reparatie ” (unde intotdeauna ” ramane mult ” ) ci „investitie”. Insa aici, cu planuri tocmite de mult de cine trebuie pentru cine trebuia , totul se face fara nici o atentie la efecte si in fanfarele unei prese ce priveste hulpava la mana stapanului zilei de azi.

4 Septembrie 2007 – Vedeta necontestabila : ” spatiul comercial pentru afaceri mici ”

In mod previzibil totusi , vedeta autentica , si cautata , ramane astazi spatiul redus , cu asezare ” la strada ” , uneori denumit „micro-biroul pentru agentie ” care va deveni o prada rara si vanata in anii ce vin , cand un puhoi de banci de credit ipotecar insotite de compania preferata de asigurari si de asociatul pentru leasing va navali peste Romania , cautand loc in spatiu si platind oricat pentru ” suprafata limitata ” , in ” vad popular ” .
De fapt ,si astazi,ca si ieri,” spatiile comerciale pentru afaceri mici „( cum se mai numesc,intr-un limbaj popular dar relativ corect ) sunt intre cele mai cautate in Bucuresti dar si in nu putine „orase mari” unde comertul se dezvolta si exista „consumul” calauzit de un flux natural . Categoria insasi este extrem de larga si cuprinde o gama uimitor de extinsa ce pune la un loc de la ” minimarket ” , bar , agentie de turism , casa de schimb valutar si pana la agentii de asigurari si chiar,uneori,magazine ceva mai impunatoare sau cafenele si cofetarii etc.Criteriul ” zonei „( intelegand prin aceasta cartierul cu faima”,de obicei continand vile si resedinte )este , in aceste conditiuni , fara aproape nici o relevanta caci , fiind destinate unui comert de servicii si produse cu un ” rulaj ” ridicat , esential este ceea ce se cheama” vadul comercial „. La noi , acesta se invoca dar nu se „coteaza” ; insa la Paris,ca sa exemplific , insasi ideea de ” vad „se vinde si se traduce prin valoare ce se include in pretul de chirie , concesiune si doar arareori – vanzare . Procesul acesta se va dezvolta si aici astfel incat „locul”, potentialul de consum ritmic (deci-popular) , singularitatea zonala vor deveni criterii si repere din ce in ce mai des invocate cu cat in Romania ” piata generala ” va cunoaste dezvoltari dar , in acelasi timp , se va si echilibra .
Chiar si acum ” rata de tranzactionare ” este pe masura . Acestea sunt ” ofertele „- oricum destul de rare fata de cererea intemperata – care sunt spulberate , de obicei , de pe o piata care ar avea nevoie de macar un numar triplu de asemenea unitati ca sa se mai tempereze . In materie de preturi pentru inchiriere-caci,de regula,acestea se inchiriaza,nu se vand,fiind o sursa perfecta pentru proprietar si o adevarata”masina automata de facut bani”- valorile sunt ,la randul lor , suficient de ridicate dar decizia de a le prelua se produce rapid , fiindca „mari „in absolut ( uneori ajungand pana catre 60-80 E/mp/lunar )chiriile raman” mici ” in relativ , datorita suprafetelor reduse si ratei de profit ( deci,de amortizare prin plata lunara ) foarte convenabile . Este cel mai dinamic „segment de piata imobiliara comerciala” si , probabil , asa va ramane si pe viitor ( schema imobiliara clasica).

3 Septembrie 2007 – ” Imobiliarul de afacere ” ramane ” piata dinamica ” : birouri , depozite, magazine. Dar ” cat ” de dinamica ?

„Piaţa dinamică” rămâne in toata Romania în „imobiliarul de afacere” , practicat sistematic de „investitorul institutional „. Aici, în mod paradoxal , tocmai vedeta propagandistică ( ” blocurile de birouri” ) se dovedeşte a fi , totuşi, cea mai puţin stabilă . La noi, ideea că prin construcţie de „bussines center” şi închiriere se câştigă mult şi constant şi că afacerea va merge pe termen lung , şi poate chiar veşnic, a pătruns atât de incontestabil încât evident că nici nu se mai observa ca , de fapt , castigurile fluctueaza si uneori se clatina . Şi totuşi, deşi anumite voci stăruie în a susţine că „avem deficit major” în această materie, chiriile nu cresc (aşa cum ar trebui şi după cum „scrie la carte”) si observam doar preţuri care stagnează de câţiva ani şi chiar înregistrează un oarecare reflux. În domeniul „centrelor de afaceri”, scăderea chiriilor în circa sapte ani a fost de aproape 50 % iar corecţiile „uşoare” din 2004 şi 2005 au mai adus ajustări de până la 5-7%, care sunt, însă, fireşti. Totuşi, perspectiva oricât s-ar prezenta de optimist nu va aduce, în viitor, decât tendinţa de des-creştere şi alte scăderi treptate care în 2007 s-ar putea accentua nesemnificativ ,ramanand ca deznodamantul sa se amane pentru un timp oarecare . Nu-i exclus ca şi la noi „sindromul Varşovia” ( unde peste un sfert din fondul imobiliar de birouri a rămas neocupat într-un interval scurt ) să se repete într-un interval de doi până la trei ani fiind in afara de indoiala ca acestei piate ultra-elogiate in cursul unui sir lung de ani- i-a venit scadenta . Din aceasta perspectiva de imagine prefabricata , aproape ca nu se mai observa ca marile companii isi aleg sedii impunatoare ( ” temple ale banului ” si nu birouri care anonimizeaza ) si supra-coteaza traditionalul , vechiul si „boierescul” , cautand o traditie cu o continuitate absenta ,care, insa, ar putea sa legitimeze .

În schimb , „piaţa de depozite” ( şi mai puţin de „hale industriale” căci „producţia „este retrasă acolo unde se întâlnesc sărăcie, şomaj şi teren ieftin , luat „aproape pe nimic”) se intensifică şi va constitui, fără nici o îndoială, vedeta viitorilor doi până la patru ani. Aceiaşi situaţie în ceea ce priveşte „spaţiile cu destinaţie comercială”, unde războiul istoric dintre hipermarket şi Mall a fost câştigat, deocamdată, de „noul mod de viaţă consumist şi diversificat” întrunit de „extractul de oraş”, unde se găsesc magazine, restaurante şi cinematografe, mic-gross, agenţii bancare etc. Doctrina „cumpărăturilor făcute în oraş” într-un moment de desfăşurare în regiunile peri-urbane a celor mai numeroase „magazine cu de toate” a arătat că, de fapt, viitorul nu era în aşezarea ” fără vad „, dincolo de periferie . Etapele de reflux, succedate în ritm alert ( Selgros în Băneasa, Orhideea în Grozăveşti , „mall-uri” şi „plaza” diverse în plin oraş ) şi retragerea magazinului „Metro” de la Otopeni în Băneasa , lângă viitorul cartier de „protipentadă” au ratificat sfârşitul epocii romantice, semi-concurenţiale, şi începutul unui şir de confruntări necruţătoare ce se produc însă fără zgomot puternic de arme . O anumita diversificare se produce ,totusi ,chiar daca epoca apartine structurilor de „parcuri comerciale ” unde super -magazinele actioneaza in concentrari ce se trag unele dupa altele ; apar ,cu toate acestea , „galerii ” , pasaje comerciale si ” boutiques ” cu marca de notorietate care se vor impune in categoria lor specializata .
Fenomenul nu afectează, paradoxal , „lanţurile de magazine medii” (Billa, Mega Image etc , ce resimt presiunea dar nu cedează ) şi nici pe „micii comercianţi” ( magazinul ” mic-gros „), care, în ciuda directivelor de la începutul acestui deceniu enuntate de un Mai-mare de Bucuresti ( ” daramator de chioscuri ” prin conventie cu angrosistii ) , nu dispar ; în schimb, decade „comerţul de sanctuar”, în Marile Bulevarde, care, în doar câţiva ani, a devenit abia umbra indefinită a notorietăţii de altădată ceea ce aduce prabusirea geografiei comerciale traditionale.